Pentru Anca Mezei dealurile satului ei, Purcăreni, i-au fost prima scenă. Îi plăcea atât de mult să cânte, din gură și la acordeon, că vecinii îi preziceau: „hei, Anco, cântăreață ai să te faci!”. Mai ales că tatăl său era cântăreț. Prin clasa a V-a a mai cochetat cu o idee: să fie gimnastă. Și tot jocurile de pe uliță i-au inspirat un alt vis.
„Săream elasticul, jucam șotron, seara spuneam povești în fața casei, iar apoi mergeam în grădina casei noastre, uneori chiar și în cea a vecinilor, și luam mere pe care le mâncam cu atâta poftă și bucurie. Pe la vârsta de 8-9 ani, ne jucam «de-a școala». Eu eram învățătoarea, iar ceilalți elevii și tare ne mai plăcea jocul acesta de rol”, își amintește astăzi învățătoarea. Încă locuiește în satul Purcăreni, din județul Brașov, pe un deal frumos, la jumătate de kilometru de o pădure.
Este singura din familia Mezei care a îmbrățișat meseria de cadru didactic dintre cei cinci frați. Anca a avut de fapt un antimodel care a făcut-o să-și aleagă această profesie: profesorii și colegii care au respins-o sau umilit-o de-a lungul timpului. A înțeles că sistemul îi lovește adesea pe cei mai vulnerabili și asta i-a alimentat dorința de a fi ea un cadru didactic cum ea n-a avut.
A suferit mult ca să poată merge la școală, familia ei neavând multe posibilități. „Încălțămintea îmi dădea mari bătăi de cap, deoarece drumul până la școală era destul de lung și aproape de fiecare dată îmi înghețau picioarele. Nu aveam rechizite suficiente și uneori nici mâncare” completează educatoarea.
„Bravo Mezei! Te-ai descurcat până la urmă!”
Până în clasa a IV-a nu a avut o relație bună cu colegii ei, a trecut prin episoade ce astăzi ar fi numite bullying și ar atrage consecințe. Cu timpul însă, colegii i-au devenit prietenii cu care făcea picnic pe deal, cu care prăjeau cartofi și făceau aerobic.
Din gimnaziu lucrurile s-au schimbat fiindcă toată lumea i-a apreciat dorința de a învăța. Una dintre profesoare îi aduce haine noi și a încurajat-o mereu. Apoi a venit înspăimântătorul liceu.
„În liceu, am simțit discriminarea în adevăratul ei sens pe propria-mi piele: colegii de clasă mereu râdeau de mine, râdeau de hainele pe care le purtam, de felul în care arăt, mă marginalizau. Au existat cazuri în care și profesorii mă neîndreptățeau, mă ignorau, nu mă valorizau. În timp, cu sustinerea doamnei diriginte, am găsit forța să mă împrietenesc cu colegii mei și să devin un lider în clasa mea.”
Anca nu era mândră de etnia sa, așa că uneori nu spunea că este romă. A suferit mult din cauza etichetelor pe care le primea. „Îmi amintesc când, în liceu, o profesoară a spus nevrând ca eu să o aud: «Ce! Și ea dă Bacul? Nu cred că va reuși!», iar când l-am luat, mi-a spus: «Bravo Mezei! Te-ai descurcat până la urmă!»”
„Mă bucur că am avut eu încredere în mine”, spune acum educatoarea de 38 de ani astăzi.
„Părinții mei dintr-o nimica toată, dintr-o mămăligă, m-au hrănit și m-au trimis la școală”
De 13 ani este educatoare și profesor de limba rromani. A terminat două facultăți: Drept și Sociologie la Universitatea Transilvania Brașov, Psihologie și Științele Educației la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, apoi un masterat în Sociologie și Comunicare la Universitatea Transilvania Brașov.
Este titulară la Școala Gimnazială nr. 5 Săcele. A lucrat și la grădinițele care aparțin de școlile gimnaziale Tărlungeni și Zizin. S-a acomodat foarte repede în rolul de educatoare, mai ales că iubește atât de mult copiii. A fost primită cu drag de către părinții acestora. „La început, colegii, necunoscându-mă cu adevărat, m-au făcut să mă simt respinsă, dar după o perioadă scurtă de timp, atunci când au reușit să mă cunoască mai bine, m-au acceptat și m-au apreciat pentru munca și omul care sunt”, exclamă Anca Mezei.
În rândul copiilor a devenit un model. Are o ținută mereu elaborată, fiindcă cei mici sunt niște observatori foarte buni și vin și cu complimente. Apoi, vor încerca să-l copieze pe cel de la catedră.
Anul acesta, când și-a primit premiul în cadrul Galei Merito, discursul ei a ridicat sala în picioare. „Și eu am fost un copil sărac și am reușit să ajung aici unde am ajuns. Părinții mei dintr-o nimica toată, dintr-o mămăligă m-au hrănit și m-au trimis la școală”, a spus fără ezitare și din sală a venit un ropot de aplauze.
„Fiecare dintre noi avem un vis, fiecare dintre noi avem o menire. Eu consider că menirea mea este ca fiecare copil care trece pragul clasei mele și trece prin mâinile mele să câștige încrederea în sine și să învețe să lupte pentru a fi bine cu el. Că despre asta e vorba”, a mai spus Anca pe scenă.
Comunitatea unde romii își ascund originile
Comunitatea în care lucrează Anca, cartierul Gârcini din localitatea Săcele, este cea mai mare comunitate de romi din țară, însă nu toți se declară astfel și uneori își ascund obiceiurile, tradițiile si limba.
Majoritatea copiilor sunt din familii sărace, dar care se străduiesc să-i trimită la grădiniță curați și cu ce pot de mâncare. O bună parte dintre părinți, din spusele educatoarei, vin să se intereseze de situația copilului la grădiniță, mai ales că au șase ani și se pregătesc de intrarea la școală. „Părinții participă la întâlnirile noastre de grup, majoritatea reacționează prompt atunci când le cer sprijinul pentru realizarea unei activități, purtăm un dialog prietenos, suntem deschiși și sinceri unii față de ceilalți”, completează dascălul.
A avut și copii care nu veneau la grădiniță și motivele sunt diverse: părinții nu aveau cu cine să-i lase pe ceilalți copii mai mici când îi aduceau la grădiniță, diferite probleme de familie și multe lipsuri. Are copii care nu au cu ce să se încalțe sau să se îmbrace. La fiecare a mers Anca Mezei acasă, să vorbească cu părinții sau a trimis mediatorul școlar.
În fiecare zi am cel puțin un copil la grupă care nu are pachețel, însă vin cu hainele curate. Consider că sunt iubită de către copiii mei, și observ asta din faptul că sunt deschiși față de mine, îmi povestesc ce simt, dacă sunt supărați, mă îmbrățișează frecvent și-mi spun cuvinte frumoase: „Doamna, aș vrea să fii mama mea!”, „Doamna, te iubesc!”, „Ești frumoasă!”. Mă strigă „doamna”, uneori „mama”.
E ca și cum, în fiecare zi, ar avea-o în față pe Anca mică, de șase ani, dornică să fie acceptată și apreciată de colegii și profesorii ei. Aici se închide cercul și îi aduce împlinire. Să lucrezi cu copiii din medii defavorizate înseamnă adesea lipsa materialelor didactice, o proastă colaborare între instituții, o realitate nefardată și dureroasă. Dar și o mare împlinire că poți să ajuți cu adevărat unde e nevoie, crede Anca.
O sută de copii au mers pentru prima oară la mare
A adunat în jurul ei o comunitate, a apelat la ONG-uri care să o sprijine, i-au venit alături și diferiți oameni. Organizează proiecte în care implică elevii și pe părinții acestora. Primul astfel de proiect mai mare a fost când o sută de părinți și-au continuat școala și au terminat ciclul primar sau gimnazial. Printr-o colaborare cu un ONG, o sută de copii au văzut pentru prima oară marea. Cu altă ocazie, a mărșăluit prin comunitate cu elevi din toată școala, cu pancarte pe care au scris „Uniți pentru Planetă”, cântând un imn care-i îndemna pe localnici să protejeze mediul și să nu mai arunce gunoaiele la întâmplare.
„Nu mi-aș putea asuma faptul că îi pot ajuta pe toți cei din comunitate să-și depășească condiția, însă cu fiecare membru cu care interacționez, încerc să-i insuflu în primul rând speranța, iar apoi încrederea în educație și nu în ultimul rând anumite metode privind sprijinirea copilului la școală sau grădiniță.”
