Cum se aude Replika din culise

Mă urc pe bicicletă într-o după amiază lejeră și pedalez spre Tineretului, să mă-ntâlnesc acolo cu Mihaela Michailov și Radu Apostol, doi dintre fondatorii Centrului de Teatru Educațional Replika.

Ajung și-mi trec micuțul Pegas printr-o ușă de termopan, printr-un holișor păzit de un nene paznic care ațipise lângă un mic bonsai mov. Văd spațiul defalcat, doar mi-l închipui pe de-a-ntregul, supravegheat de camerele dimprejur. Imaginea de pe un monitor care clipocește e recompusă din pătrățele cu cadre statice de dincolo de ușă. Nu e nimeni acolo încă, doar un vânt ușor, că suntem între clădiri care mai de care mai înalte și tot felul de ganguri întrețesute, într-o arhitectură industrială. Am venit cu o oră mai devreme decât trebuia. Ies să dau târcoale curții interioare, nu fumez, dar mi-ar fi prins bine la așteptare. Caut un loc bun să-mi proptesc bicicleta. 

N-am mai fost pe-aici de ceva timp, e-adevărat, nu-mi amintesc pe deplin structura labirintului. Și ce ușor mi se pare acuma doar să vii seara, la un spectacol, să te aduni cu lumea și să te iei după ea. Te prinzi din mers. 

Fără teatrul din Teatru, Teatrul ar fi doar o clădire, or nu-i deloc vorba despre asta. Eram într-un veritabil proces de redescoperire a unei memorii pierdute, ca atunci când te întorci după prea mulți ani în orașul natal și lucrurile s-au (cum totodată nu s-au) schimbat.

Dintr-o clădire adiacentă, dar cu etaj, coboară de la dansuri câțiva școlari pe care-i așteaptă acum niște părinți. Îl văd pe Florin Aioane, dar el nu coboară de la dansuri și nici nu-l așteaptă cineva. E-ntr-o pauză de la repetiții. Se pregătește o nouă premieră, spectacolul „Acest loc blestemat”, de Anamaria Feraru și Ruxandra Simion, în regia Larisei Popa. E spectacolul despre care mi-a povestit câte ceva și Katia Pascariu acum câteva luni, când demersul era unul incipient. Documentarea pentru acesta s-a realizat între pereții și în curtea Centrului de Detenție pentru Minori și Tineri din Craiova.

Florin mă bate pe spate, se duce să se schimbe. Din ușă-mi aruncă, așa, ca în vremurile bune un: „vrei un loc la premieră? Spune-mi dacă ajungi.” Îi spun că vreau și că o să ajung (așa cum am și făcut). Cu Katia povesteam despre el la Rezidența9, când a venit la un moment dat în vizită. Și-atunci, în cadrul expoziției „Atâta s-a putut”, se proiecta într-una dintre camere documentarul „Fapte”, de Bogdan Dincă și Andrada Lăutaru, în care doi copii de la Centrul de Detenție pentru Minori de la Tichilești, Brăila au acceptat să fie intervievați. Pe vremea aia nici nu mă gândeam că se vor alinia toate așa bine.

„Acest loc blestemat”, un spectacol montat în arenă, pe care, deci, îl poți vedea din mai multe unghiuri, explorează conflictul dintre reabilitare socială și violență sistemică. În centrul acțiunii se află Victor, un adolescent de 17 ani, care încearcă să-și pună ordine în viață prin consiliere psihologică și Ionuț, un băiat de 14 ani dintr-un sat izolat, care experimentează libertatea fără constrângeri. Un eveniment îndepărtat va schimba radical viețile celor doi. O producție Replika, recognoscibilă-n cel mai bun sens al termenului.

Mi-a fost dor de contactul ăsta (intim) cu un teatru pe care l-am prins chiar din primii ani de formare. Am simțit că m-am întors într-un loc familiar, dar dincolo de astea, care (se) respectă și care a respectat de-a lungul anilor aceleași valori. Dar mă uitam acum la spectacol adult fiind, iar treaba asta m-a trecut prin mai multe versiuni ale mele de dinainte.

Dar să ne-ntoarcem în ziua dedicată interviului cu Radu și Mihaela. Intru pe ușa care dă-nspre coridorul original Replika, cel care dă, la rândul lui, în birouri (pe partea dreaptă, toate așezate, ergonomic, în aceeași cameră), apoi mai în față (tot pe partea dreaptă) în cabinele actorilor. Partea stângă se deschide către sala de spectacol propriu-zisă. Ce gol am prins locul acuma, mă gândesc, și-n timp ce mă uit la el așa, inima mă trage-nspre trecut.

E 2015 și, fix în același loc, facem o poză cu Atelierul de Teatru, trupa de teatru-n care-am fost în liceu, la Botoșani. Pe-atunci jucam la Replika o adaptare după Chbowsky, „The perks of being a wallflower”. Sala avea o singură gradenă pentru public și ni se părea uriașă. Cum era și sentimentul că jucăm acolo. Era legat cu un alt festival de teatru pentru liceeni din București, un adevărat periplu. Și-mi scrisese și că vine să ne vadă o fată de care-mi plăcea foarte mult la momentul respectiv. De la sine înțeleasă invincibilitatea, ca să nu spun (pe nedrept) că erau vremuri mai simple. Erau doar vremuri în care obișnuiam să ne bucurăm mai mult.

10 ani și 30 de spectacole

Spectacolele incubate de Centrul de Teatru Educațional Replika sunt altceva, ele cunosc o altă apropiere de oameni. Pentru că pleacă din mijlocul lor, ca voce pentru comunități, ca expresie fundamentală a mediilor sociale, radiografiate în poate cea mai frumoasă joacă, una responsabilă, una care și responsabilizează.

Ca să sărbătorească cei 10 ani, între 8 și 10 mai, Centrul Replika organizează o conferință de pedagogie teatrală și două ateliere de teatru pentru artiști și artiste. Numără peste 30 de spectacole produse de Asociația Replika și sute jucate în Centrul Replika, dar și în școli, licee, biblioteci, case de cultură din toată țara.

Pentru mine, de exemplu, unul dintre cele mai incisive repere pentru ceea ce înseamnă musical, tot de la Replika vine. Mă rog, dintr-o iterație a unui spectacol, adus tot la un festival de teatru pentru liceeni din țară, dacă nu chiar la AmFiTeatru Botoșani: Familia Fără Zahăr.

Și-ar fi mai multe, dacă nu toate, ROVEGAN, Nostalgia up & down, Totul e foarte normal, Pizzaola 21g... Fiecare cu semnătura lui, fiecare alipite și determinând felul în care am crescut în verile adolescenței, când Replika nu era pentru noi la doar jumătate de oră de pedalat pe vânt ușor, ci planuri trebuiau făcute, evenimente întregi trebuiau mapate și legate cât mai convenabil, că-ncă ne mai învoiam din școală, să nu lipsim chiar atâta de mult.

Și-n lumina tuturor amintirilor ăstora care mă leagă de timp, de spațiu, de spațiul Replika și de mine mic, cum încă mă mai, mi s-a părut cel mai potrivit să adun tot aici, de unde a început totul, cu Mihaela Michailov și Radu Apostol, la depănat de povești.

Școala9: Cum s-a născut Centrul de Teatru Educațional Replika? Ce a fost mai întâi: spațiul sau ideea?

Radu Apostol: Geneza Replika a fost o necesitate. Noi (când zic noi mă refer la Michailov, la mine, Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu) aveam un parteneriat pe care l-am dezvoltat cu Teatrul Mic. Un spectacol de teatru în care jucau zece copii de la o școală din cartierul Republica, copii de școală gimnazială. Și am lucrat cu ei un an de zile aproape, la dezvoltarea lui pe baza unui text scris de Michailov. Se chema „Familia Offline”. Am aplicat, am câștigat ca entitatea Replika, asociația. Ne-am trezit cu acest spectacol pe care l-am realizat în parteneriat cu Teatrul Mic, mai exact în sala Teatrul Foarte Mic, care acum e închisă. L-am jucat de câteva ori acolo. Demersul acesta de teatru educațional era o noutate pentru spațiul cultural românesc la momentul respectiv. Și atunci Mihaelei și lui Viorel le-a venit ideea să aplicăm pentru un grant, pentru a identifica un spațiu și a putea să acoperim acolo chiria, să jucăm spectacolul. La Teatrul Foarte Mic nu se mai putea, că era foarte complicat să programezi un spectacol în care jucau și participau activ zece copii, zece neprofesioniști, până la urmă. Și atunci am identificat un grant la fondurile norvegiene. Grant care ne permitea să plătim chirie și utilități și am câștigat. Viorel și Mihaela Rădescu s-au ocupat de căutare. Și apoi eu și Mihaela, ulterior și Gabi Albu și Maria Mandea, noi veneam doar să vizităm spațiile și să ne dăm cu părerea, ceea ce era cam nasol. Eu recunosc, prima oară când am văzut spațiul cred că am stricat bucuria tuturor. Am intrat și am zis, mamă, încă o sală în format italian, of.

- Deci ați văzut mai multe spații înainte?

R.A.: Mai multe spații. Și ne-am oprit asupra ăstuia. A fost și așa cu o intuiție, în special. Dar eu mă exclud de aici cu totul. Încă mai erau spații. Și la fosta fabrică de iută văzuserăm. Dar iată că acum, la 10 ani după complexul de acolo, fosta fabrică de iută nu mai există. S-a demolat, iar aici (unde ne aflăm, adică în Centrul de Teatru Educațional Replika), în continuare, există pe Strada Lânăriei această fostă fabrică de conserve și ciocolată. Așa am început. 

- Care a fost al doilea spectacol marca Replika? Am înțeles, ăsta a fost primul.

R.A.: În urma reprezentațiilor pe care l-am avut cu spectacolul „Familia offline” la Teatrul Foarte Mic, ulterior aici la Replika, și prin aceea că am avut șansa să mergem cu el la Cluj, la Fabrica de Pensule, la Festivalul Temps d’image, au venit feedback și observații dinspre spectatori. A spus o doamnă psiholog că dacă tot am început partea asta de lucruri cu copiii și explorarea metodei teatrale în formarea și educarea copilului, n-ar fi rău să abordăm o temă care e grea, adică legată de drepturile copilului. Doamna psiholog Carmen Anghelescu, renumită pe psihologia copilului.

Din păcate, drepturile copiilor nu sunt foarte cunoscute în România, cu toate că România a fost printre primele țări care a aderat la Convenția Internațională a Drepturilor Copilului. Și tot nu se cunosc atât de bine. 

Și atunci, la sugestia dumneaei, am pornit împreună cu Mihai Rusu, cu aceeași echipă, în cercetarea acestei teme, a acestui aspect și am dezvoltat spectacolul „Față de drepturi”.

Spectacolul l-am dezvoltat păstrând aceeași echipă de copii, iar singurul criteriu în „selecționare” a fost prezența la ateliere, la repetiții, timpul. Atelierele se duceau la un moment dat în repetiție, pe un anumit text, pe o altă situație, după care ne întorceam la jocuri, la exerciții.

Mihaela Michailov: Apropo de întrebarea ta, evident că în teatrul de stat nu pot să mai lucreze astăzi, să zicem, un an de zile o echipă de neprofesioniști. Niciun teatru de stat nu s-ar angaja într-un astfel de demers. Și, în general, pentru teatrele finanțate devine destul de complicată subvenționarea pentru a intra în demersurile astea în care sunt implicați neprofesioniști, oameni din diverse comunități. Pentru noi a fost vital să ne construim proiectele care au implicat grupuri și comunități pe perioade mai lungi care să aducă un beneficiu comunității. 

„E important ca accesul la cultură și la educație să fie gratuite”

- Și ulterior cum s-a întâmplat? Ați făcut call-uri pentru următoarele texte de montat sau au venit propuneri la voi? Sau ambele?

M.M.: Ulterior ne-am structurat așa o zonă a noastră, ca echipă Replika, o arie de teme de care suntem interesați. În momentul ăla am încercat să le explorăm. De obicei, metoda noastră de lucru e una care se bazează pe o documentare pentru o temă pe care o alegem, o temă stringentă. Documentarea e destul de amplă, poate dura între două și opt luni. Facem multe interviuri, încercăm să ne întâlnim cu specialiști din domeniul respectiv și ulterior dezvoltăm textul și spectacolul. Deci, pe de o parte, ne-am urmat, să zicem, preocupările, interesele noastre tematice și, pe de altă parte, ne-am dus într-o primă fază noi către artiști, către artiste cu care ne doream să lucrăm. Și au venit și colective spre noi, care nu aveau unde să-și prezinte spectacolele. Și atunci a fost o modalitate bună de colaborare.

R.A.: Noi am deschis centrul pe 13 februarie 2015 și asta e așa de trivia, de anecdotă, la nici o săptămână calendarul nostru până în luna iunie era aproape plin. Avea toate culorile de pe mapamond. Am început să lucrăm cu culori ca să distingem când e repetiție, când e spectacol, când e atelier. Și, exact cum spuneam, au venit doi asociați, au venit cu grupul Asociație de Artiști sau Beznă Filter, care să dezvolte în parteneriat cu noi alte spectacole. A fost perioada în care, imediat după deschidere, în care a existat Katia Pascariu, foarte activă în grupul nostru. 

Repet, nucleul de bază e așa: Mihaela Mihailov, Viorel Cojanu, Mihaela Rădescu, cu mine (Radu Apostol) și cu Gabi Albu. După care a apărut și Elena Găgeanu. După Gabi au fost ea, Katia și dup-aia Silvana Negruțiu. După care am revenit la nucleul de bază și am continuat să dezvoltăm cu Mihaela proiecte care s-au întâmplat și aici, la sediu, dar și în școlile de prin cartier sau, mă rog, în liceele din zonă, că nu ne-am axat numai pe producția de spectacole propriu-zise. 

Am menținut contactul ăsta cu școlile și liceele prin atelierele pe care am făcut, intervențiile culturale cu finanțare permanentă, de la co-finanțarea de la AFCN. Adică aplicam la AFCN, așteptam să câștigăm, mergeam mai departe cu proiectele și tot așa.

- Și ați menținut întotdeauna și conceptul ăsta de intrare liberă.

M.M.: Nicio activitate n-a fost niciodată ceva determinat de bani. Sau așa, tocmai pentru că ne-am gândit că mă rog în zona de teatru educațional, e important ca accesul la cultură și la educație să fie gratuite. Și atunci, deși pentru noi a fost și este destul de greu să menținem un spațiu independent unde plătim chirie, utilități și care nu are intrare, deși în continuare e foarte dificil, am vrut să nu abdicăm de la principiul ăsta.

R.A.: Nu este poate foarte sustenabil, cum se spune astăzi. Adică nu cred că e o idee care poate fi replicată ușor (sau Replikată, am completat eu și am râs). Cu toate că balanța îți arată că s-ar putea. Numai că, într-adevăr, noi, în primii ani, grupul acesta despre care spuneam și-nainte lucruri, nucleul de bază, Mihaela Cîrjan, Mihaela Rădescu, cu mine (din nou Radu Apostol), în fine, am căzut de comun acord să dăm înapoi, să nu ne luăm onorariile pentru activitățile pe care le desfășurăm, pentru proiectul pe care îl câștigăm, ca să putem avea bani puși deoparte să acoperim chiria și utilitățile pentru lunile când proiectele se terminau. 

În România, cel puțin în realitatea românească, cum era atunci, de prin noiembrie, 15-20 noiembrie până în 15-20 aprilie nu se știa ce se întâmpla. Încă nu erau proiectele multianuale, granturile multianuale la AFCN. În fiecare an am avut la început o perioadă de 4-5 luni de incertitudine totală. Și atunci am agreat noi să facem acest efort și să nu luăm onorariile, să lăsăm la spațiu jumătate ca să acoperim ok utilități în avans, lucru pe care ni l-am permis pentru că toți la momentul respectiv eram angajați, ca atare propriile noastre vieți nu depindeau de finanțările pe care le câștigam aici.

M.M.: Dar în continuare e problema asta foarte mare, pentru că depindem de aceste granturi și depindem de cum putem să câștigăm sau să nu câștigăm. E adevărat că în ultimii ani am reușit și am câștigat proiectele cu care am aplicat, dar întotdeauna e o loterie.

De la „Canalizata” la Wizzair

- Așa, ca să trec la lucruri un pic mai telurice, vreau să-mi ziceți fiecare sau dacă aveți, dacă e comună, o întâmplare amuzantă din tot ce înseamnă activitatea la Replika. Prima care vă vine în minte.

R.A.: La mine prima a fost chiar când am deschis Replika. Noi înșine ne întâmpinăm și publicul, adică noi gestionăm rezervări, răspundem la mailuri, facem tabelul și tot noi, fie eu, fie Mihaela, fie colegii, suntem în față, în curte și cu tabelul de rezervări și primim oamenii și îi bifăm acolo, ne asigurăm că au înțeles unde au venit. Când, la un moment dat, vine cineva, pentru prima dată la spațiu și prima întrebare pe care o pune după ce a intrat așa până aici, zicând că a găsit foarte greu, poate speriat, stresat, zice: „Aici se joacă spectacolul?” Și i-am spus: „Nu, nu, la Polivalentă, aici doar ne adunăm.” Eu am zona asta mai cinică și mai caustică. Whatever. N-a fost o jignire, pur și simplu. Atât m-a surprins întrebarea, încât n-am venit cu alt răspuns mai deștept decât ăsta.

Pe ușa de la sala în care stăm se ițesc buclele brunete ale Ilincăi Gavriliță. Pare c-ar vrea să-i spună ceva lui Radu, foarte expresivă. O întrerupe Mihaela, mai mult din gesturi și mimică, îi zice așa, ca de citit pe buze mai mult: „Vorbim după interviu.” Ilinca pleacă.

M.M.: Când vin spectatorii, Radu are un discurs foarte amplu, le povestește toată istoria spațiului de la 1900 toamna.

(Strada Lânăriei e strada aia cu platani impunători care, din păcate, se tot împuținează. Acum leagă Parcul Carol de bulevardul Gheorghe Șincai, dar în urmă cu un secol ajungea până la Dâmbovița. Și mai înainte, nici măcar nu era stradă, ci… apă.

Lânăriei a fost de fapt unul dintre afluenții Dâmboviței, cel de sub dealul Filaretului, care pentru tăbăcarii așezați la sud de biserica Radu-Vodă și mahalaua Broșteni, înspre Kimpu Philareth era de mare folos în meșteșugul lor.

Breslașii nu lucrau însă cu prea multă grijă, ci deversau pur și simplu apele reziduale în drum. Cam unde se află astăzi Piața Bucur era un astfel de loc de adunătură a apelor murdare, numit batac (unde strada Tăbăcarilor încă ne mai amintește de meșteșugarii vremii). În 1808 Divanul domnesc le-a poruncit să astupe gropile făcute tot de ei și să podească drumul, iar peste un an i-a amenințat că dacă nu plătesc taxa de pod alminteri să li se facă un șanț înaintea casei ca să nu mai poată ieși. Până la urmă lucrurile au început să se aștearnă pe-un făgaș.)

R.A.: Asta în timp, asta în timp… Am aflat foarte multe lucruri despre loc și atunci e o modalitate de a-i cunoaște pe oameni, de a-i și înțelege cât de cât. Și de a fi o gazdă bună, până la urmă.

(De partea cealaltă a Dâmboviței au luat ființă în 1873 Uzinele Lemaître, Abatorul în 1872, și tot atunci a început moda curei de ape minerale de la Văcărești, unde fuseseră descoperite niște izvoare de ape feruginoase.

Drept urmare, în anul 1875, Consiliul Comunal a decis canalizarea gârliței și botezarea ei cu numele Lânăriei (așa îi spuneau spațiului unde tăbăcarii făceau tranzacții cu lâna, în apropierea podului peste Dâmbovița). Alte surse consideră că numele vine de la obiceiul femeilor care spălau lâna în gârliță și o uscau în sălciile de pe mal. Totuși, o bună bucată de vreme locuitorii i-au spus pur și simplu… „Canalizata”.)

R.A.: Uneori nu suntem gazde prea bune... Eu cel puțin recunosc că uneori reușesc să am niște răspunsuri atât de... Și eu m-aș bate dacă m-aș vedea! Dar oamenii cred că sunt îngăduitori... Mai au și genul ăla de întrebare: „Aveți toaletă?” Nu știu cum, dar e instinctul, sau ceva așa te îmbie să zici, pentru situația dramatică: „N-avem.”

M.M.: E o chestie, apropo de ce zicea Radu. Suntem totuși, din păcate, într-o capitală în care sunt destul de... extrem de puține spații independente și reperele culturale legate de teatru ale oamenilor sunt reperele din centrul Bucureștiului, Teatrul Național, Teatrul Odeon, care arată de la început, să zicem, ca niște clădiri unde te aștepți să existe totul pus la punct, o sală cu fotolii.... Mi se pare că nu există un contact foarte structurat, ca să spun așa, al oamenilor cu alte tipuri de spații. Și da, cred că uneori e chestia asta, că vii printr-un gang. Radu le mai și spune că se stă ca la Wizzair. Unii nu știu cum să o ia, dacă să o ia ca pe o glumă sau nu.

R.A.: Scaunul e mic. Scaune IKEA. Nu facem reclamă, dar asta e.

M.M.: Sigur că sunt și oameni care uneori ne spun că ar fi trebuit să aibă mai mult confort. Da, sigur că dacă te aștepți să te duci să găsești un spațiu cu fotolii și așa... Nu te gândești la povestea noastră.

Întâmplarea comică pentru mine e asta: Când am intrat în spațiu și mi-aduc aminte că Viorel Cojanu, care, săracul, cred că era destul de timorat de faptul că noi eram acești monștri răi, care veneam prin tot felul de spații și spuneam că „aia e așa, aia e așa”, a zis: „Ești pregătită?” Și am intrat în sală și am văzut o cutie mare în care erau tot felul de DVD-uri cu meciul Steaua FC - Barcelona, celebra finală pe care, mă rog, eu o văzusem cu taică-meu și o știam super bine și mi s-a părut atât de tare că în spațiul ăsta, un depozit, era o ladă plină numai cu meciul ăsta. Și Viorel îmi tot zicea: „dar mai uită-te în jur, vezi spațiul.” Și eu nu mă puteam desprinde de cutia aia. Mă gândeam doar dacă se pot lua, dacă aș putea lua să-i duc și lui taică-miu unul.

- Și-l mai ai acasă?

M.M.: Cred că e la Ploiești. Știu că l-am dus lui taică-miu și taică-miu, săracul, l-a înrămat. Mai mult de atât nici că se poate.

„Dar spațiile astea, ele există fizic?”

- Dar de ce nu faceți o vizionare de meci la aniversarea de 10 ani! Meciul ăsta, de pe DVD. Și acum, ca să avem și contrast, vreau așa, de la fiecare, o întâmplare sau un moment în care ați spus: „Bă, frate, renunț, mă retrag, închid, termin.” Evident că nu s-a întâmplat asta pentru că ne aflăm azi aici, dar probabil mă gândesc că gândurile or fi fost. Sau poate n-au fost?

M.M.: Eu pot să zic una care ține și de contactul cu oficialitățile, în pandemie așa, când chiar au fost printre momentele din astea de maximă descumpănire. Ministerul Culturii tot încerca să organizeze diverse întâlniri pe zoom cu artiștii independenți. La un moment dat ne-am întâlnit cu ministrul Culturii din perioada respectivă (n.r. Lucian Romașcanu), care ne-a pus să așteptăm vreo 35 de minute. Am stat așa acolo ca proștii, oameni din Replika, actori din Cluj, știu că era Doru Taloș, Miki Braniște, oameni care, să zicem, reprezentam sectorul independent. Până la urmă a apărut și domnul ministru pe Zoom și noi vorbisem înainte fiecare ce să spună. Și am început eu să-i povestesc cumva că reprezentăm spații independente, care au activități complexe, nu e vorba doar de teatru, e vorba și de multe alte activități educaționale. Deci am făcut o poezie foarte frumoasă. Și așa am terminat poezia și noul ministru s-a uitat așa la noi și mi-a zis: „Da, foarte frumos... Înțeleg, înțeleg, dar spuneți-mi exact... spațiile astea. Ele există fizic?”

Cred că a fost un mare noroc că eram toți pe Zoom, dar am văzut așa cum cad fețele lui Doru, lui Miki. Deci toată lumea era consternată și țin minte că după a fost un fiasco toată întâlnirea. Chiar am avut un sentiment din ăsta de pustiu, de descumpănire și în același timp dezamăgire și tristețe maximă. Adică nu știu, mi s-a părut a fi ceva atât de nașpa, mai ales că noi, ca spații independente, în perioada aceea, eram foarte afectate. Am zis: „Păi, frate, totuși pentru ce ne zbatem? Adică sigur, ne zbatem pentru Ministerul Culturii, dar cum e posibil să nu știm nimic despre oamenii ăia?” Adică mi s-a părut realmente dezamăgitor și o bătaie de joc așa, față de toată munca. Alt moment nu știu.

R.A.: Partea bună e că am clacat pe rând și n-am mai reușit să vedem luminița aia, licărirea de speranță, pe rând. Cred că fiecare dintre noi clar am avut momentul de: „Hop, gata până aici!”

Pe aceeași ușă se ițesc aceleași bucle brunete ale Ilincăi Gavriliță. Și de data asta pare c-ar vrea să-i spună ceva lui Radu. Și de data asta iese, să aștepte până după interviu.

Sunt momente în care clachezi așa, pentru că e o presiune mai mare decât atunci când ești doar tu cu meseria ta, cu arta ta. Și presiunea pe noi, cei de care spuneam, care formăm colectivul Replika, nucleul de bază, e să menținem în viață acest spațiu. 

E nevoie să speli toalete, să speli pe jos, să cureți, să menții aparatura în viață, să schimbi becul, să scoți, să repari etc. Invariabil aici e mai curat decât la noi acasă.

Deci uram chestia asta, pentru că ne intrase în reflex deja să nu plecăm după ce s-a terminat spectacolul. Noi suntem ca toboșarul într-o formație. E ultimul care pleacă. Vocalistul e primul la bere și toboșarul până strânge pedala aia...

Inundația istorică

Probabil că cea mai recentă întâmplare neplăcută sau challenging, a fost anul trecut, când am avut a treia inundație aici. Eram și plecați. Am anulat toate spectacolele din luna respectivă. Aveam în plan să avem un șantier deschis ca să renovăm spațiul peste vară. Nu m-am așteptat să fie atât de dezastruos. În fine, a intrat apa, pentru că e o stradă cu foarte joasă înălțime și circulă apa prin canalizare. E toată istoria de care zicea Michailov că o zic eu când vin oameni mai noi la spațiu. Revin, am găsit aici o groază de aparatură, obiecte în apă. A trebuit să stăm să le facem singuri, nu ne permitem, din păcate, din banii pe care îi luăm din proiecte de-abia reușim să acoperim activitățile propriu-zise. Acum ținem lucrurile pe paleți, dacă mai e să vină apa.

- Deci s-a ridicat teatrul la propriu?

R.A.: Ești ironic, îmi place.

M.M.: E o problemă foarte mare și pe care noi am semnalat-o mereu și au semnalat-o și alții, artiști și alte grupuri. Atâta timp cât nu există niște fonduri pentru mentenanța unui spațiu. Devine foarte complicat, de fapt, să ții un spațiu în viață. De asta multe spații au dispărut. Practic, noi din proiectele pe care le facem trebuie să direcționăm către chirie, către utilități, neavând un fond pentru mentenanța spațiului. Și atunci nu e de mirare că apar poate spații, dar dispar, să zicem, după 2-3-4 ani, pentru că devine greu să le întreții.

- De ce este dependent un teatru independent? Care sunt lucrurile-cheie? E o întrebare care poate să meargă și către poetic, nu neapărat teluric.

M.M.: Măi, cred că e dependent în primul rând de call-uri, de aplicații, de fonduri, de finanțări locale, naționale, europene. Adică noi avem o viziune pe 5 ani, dar degeaba o avem, pentru că ea e tot timpul în relație directă cu aceste aplicații, cu aceste fonduri care apar, care uneori se amână. Și atunci asta mi se pare cea mai mare dependență: financiară, economică.

R.A.: Și dimensiunea mai poetică a întrebării. E dependența de oameni generoși, de generozitate, de onest. Adică nu e bla-bla, chiar e adevărat, de lipsă de orgoliu, de lipsă de mândrie, de generozitate și de atenție foarte mare față de celălalt, de grijă. Adică petreci mai mult timp aici decât la tine acasă.

M.M.: Știu la un moment dat că ne-a întrebat cineva: cine-mi calcă costumul? Răspunsul corect e: nimeni. Tu ți-l calci, pentru că nu avem pe nimeni care să facă lucrurile astea, aici e un fel de grijă colectivă în care e important să fii conștient unde ai venit și să sprijini demersul și să îți dai seama că și echipele din afară trebuie să-și gestioneze singure lucrurile. Și uneori e o lipsă de înțelegere. Poate că tu vii ca artist, zici: „am venit ca artist.” Ocupă-te!

R.A.: Și mai e dependența, tot poetică, de creativitate. Pentru că realmente, limitările fizice concrete pe care le ai în dotare te obligă să cam inventezi permanent, cel puțin la nivel conceptual, direcții, concepte mai „posibile” de spectacole. O spune Leta Popescu și o să o citez aproximativ: „Recunoști un spectacol de teatru independent prin faptul că există microfoane puse pe stativ, pentru că e un instrument de lucru ușor, adică la îndemână, ca să poți să schimbi un plan narativ.” 

Limitările acestea spațiale și dotări te determină să identifici miezul problemei și să găsești reprezentarea miezului problemei și să nu apelezi la foarte multe artificii față de care eu nu sunt retrograd. Poate că am îmbătrânit. Am devenit din ce în ce mai imun la ele, că mi se pare că și acum scriu foarte rău, dar asta e din cauza luminilor care există în clipa asta în spațiile cu bani de LED. O să vezi că din punct de vedere cromatic, fotografiile seamănă foarte tare între ele, pentru că sunt aceleași nuanțe de culori. Cam în toate spectacolele e același albastru, e același verde, pentru că toată lumea folosește același tip de aparat LED care este foarte eficient. E adevărat că nu consumă foarte mult mentenanța ușoară, dar, mă rog, noi suntem încă într-o zonă mai analogă a realității.

Decalogul Replika (impromptu)

- Dacă ar fi să compunem așa un decalog, să-i spun, dacă tot sunt 10 ani. Să fie câte un motto sau câte un lucru învățat de la un an la altul, pentru fiecare an de când ați deschis. Un lucru care s-a adăugat așa, ca la un zid, ce ați zice?

M.M.: Cred că 2015 ar fi atenția pentru spațiu. Sigur, am continuat să lucrăm, dar cred că cea mai stringentă atenție era să reușim să ținem spațiul, pentru că Radu zicea la început de acea finanțare. Numai că finanțarea aia care includea și chiria pentru spațiu, s-a terminat totuși destul de repede și era presiunea asta. Bun, și acum cum mergem mai departe.

R.A.: 2016 cred că ar fi - e loc de mai mult.

2017 a fost anul în care ne-am gândit serios dacă să începem să vindem bilete. Și-am decis că nu, deci pentru 2017 aș zice gratuitatea e vitală. Totodată, atunci a fost și anul primei coproducții cu un teatru de stat, aveam un parteneriat cu Teatrul Mic.

2018 a fost anul internațional, primul proiect Erasmus+, deci aș zice că e anul în care, cu ajutorul colegului nostru Viorel Cojanu, care e mai pragmatic, am realizat că o deschidere internațională îți aduce enorm de multe beneficii.

M.M.: Aș adăuga tot aici și importanța pe care o are ca un spațiu cultural să se delimiteze, să-și construiască o identitate. Pentru că proiectele făcute au fost mereu orientate social-educațional.

R.A.: 2019 a fost anul cu Povești la Replika, anul în care ne-am gândit să mergem către spectatori cu o ofertă mai largă de reprezentări artistice pe aceeași temă. 

Și așa s-au născut stagiunile respective. Prezentam în general lunea, că artiștii angajați sunt atunci liberi de la teatrele de stat. Iar lunea se juca câte un spectacol, urmat de o dezbatere, de o lansare de carte, toate legate tematic. Iar marțea făceam proiecții de scurtmetraje, tot așa, pe teme ardente pentru noi.

M.M.: 2020. A venit pandemia și, odată cu ea, au apărut în spațiul Replika patru colective: Grecia, Portugalia, Danemarca și Polonia. De fapt trei, întrucât cei din Danemarca nu au mai putut să se îmbarce în avion în contextul respectiv. Aici a debutat proiectul nostru internațional, fix în pandemia incipientă. Și a debutat chiar cu oprirea lui.

În continuare și în 2021, am avut campania „Suntem încă aici”, în care am invitat asociații și colective independente să genereze câte un eveniment, în ideea asta a (re)afirmării prezenței și identității sectorului independent.

R.A.: Și am mai avut și inițiativa Let`s raise the roof. Când am luat spațiul ni s-a zis că picură și noi am zis „ei, ce mare lucru! Nu e mare dramă, nu omoară pe nimeni niște apă!” Și-am prins apoi o furtună foarte urâtă, când am văzut ce înseamnă. Inundație. Rupere de nori. Și strada asta (str. Lânăriei) e strada cu cea mai joasă înălțime din București. Există altă particularitate că pe dedesubt, prin canalizare, curge un afluent al Dâmboviței. Deci nu este mitologie, nu e bla-bla. E o poveste reală pe care am descoperit-o în cercetarea pe care am făcut-o. Și când plouă foarte tare, fiind la baza dealului, toată apa se adună. Apa asta din canalizare își cere drepturile și strada se inundă peste genunchi și nu ai ce să-i faci.

Și atunci am făcut o campanie de strângere de fonduri cu ajutorul Iuliei și Dianei Lazăr, care e actriță la Suceava. Și ea s-a ocupat, a gestionat campania de crowdfunding pe Indiegogo și ne-au ajutat mulți artiști atunci. Ada Milea și nu numai, și Fără Zahăr. Foarte mulți actori, actrițe care au donat și prieteni de-ai noștri din afară pe site-ul ăla ca să putem reface acoperișul. Am aflat despre identitatea locului, despre istoria lui. Aici a fost primul hop, să-i zic așa.

2022 a fost reînvierea, după extinderea, de fapt, a spațiului de la Replika. Paradoxal, după pandemie, trebuind să reluăm proiectele europene în care eram parteneri, am avut la un moment dat un proiect în care trebuia să găzduim aici patru echipe de artiști împreună cu beneficiarii proiectului, cu o grupă de zece persoane nevăzătoare și zece persoane cu Sindrom Down. A trebuit să organizăm în spațiul de la Replika în patru zone distincte pentru ateliere. Și atunci a venit opțiunea să încercăm să închiriem și spațiul ăsta în care stăm noi acum. Lângă noi, lângă sala mare. Spațiu pe care îl folosim de atunci pentru ateliere și pentru foarte multe alte activități.

M.M.: Au fost și spectacole lectură aici. Deci 2022 ar fi extinderea spațiului. În 2023 deja au început dubiile. Avem nevoie și de spațiul ăsta, e necesar? Putem să ne plătim chiria și aici?

Cumva mi se pare important de zis că pe lângă asta, cred că am zis destul de puțin de faptul că am avut proiecte și în școli. A fost o perioadă când am avut constant proiecte în școli și am avut spectacolele lectură în care implicam adolescenți și adolescente împreună cu artiști, actori, actrițe care veneau. Am avut intervenție culturală în școli. Acum, din păcate, nu mai suntem atât de prezenți, vin mai degrabă din școli la noi la spectacole, dar a fost o perioadă în care noi doi (arată către Radu), cel puțin, eram foarte prezenți cu diverse tipuri de activități.

Apare aici, pentru a treia oară Ilinca Gavriliță. Cum problema neadresată pare a fi una stringentă, le zic Mihaelei și lui Radu să vorbească, la urma urmei, cu fata. Că așa mă duc și eu până la baie. Ilinca zice:

„Radu, să vii un pic când poți, ne-ai blocat cu mașina în curte.”

FOTO: ARHIVA REPLIKA