„Ce mișto treabă!”, a zis dintr-o dată, într-o oră de analiză matematică, unul dintre elevii mei, la o lecție despre comportamentul asimptotic al funcțiilor. Îmi amintesc că le povesteam despre felul în care aceste funcții „jonglează” cu valori finite și infinite și că decizia asupra comportamentului lor apare după un calcul destul de simplu. Astfel de reacții sunt greu de obținut. Ele reprezintă, într-un fel, un premiu pentru efortul, de multe ori nevăzut, pe care îl facem împreună, profesor și elev.
De 23 de ani, de când sunt profesoară de matematică la Buzău, m-am tot gândit care sunt metodele prin care pot obține mai mult interes pentru această materie din partea elevilor. Mulți dintre ei vin din școala generală cu ideea preconcepută că matematica este o materie foarte grea, complicată, accesibilă doar inițiaților, pentru care trebuie făcute sacrificii. Că matematica seamănă mai degrabă cu suferința decât cu altceva. Ca orice mit, și acesta se demontează greu și ai nevoie de talent și de efort sistematic ca să-i ajuți să reconstruiască o relație sănătoasă cu disciplina, care să implice curiozitate, bucurie și capacitatea de a o lua nestingherit de la capăt, mai ales după ce te izbești de ziduri de complexitate și îți apar ceva cucuie din asta.
Prima condiție ca să poți construi ceva este să intri la oră excepțional de bine pregătit. Cu cât clasa este mai complicată (elevi foarte îndepărtați între ei ca nivel, elevi cu dificultăți de învățare, situații conflictuale sau rămâneri mari în urmă), cu atât ora trebuie mai bine pregătită din start. Inspirația pentru utilizarea unor comparații sau a unor relaționări cu date din lumea reală vine în momentul în care ești sigur pe tine din punct de vedere profesional.
Cine crede că elevii mai puțin performanți nu își dau seama când profesorul vine nepregătit la oră se înșală.
Dacă vă întrebați, „păi cum așa, trebuie să fim ca profesori tot timpul în priză, tot timpul conectați, tot timpul vibranți?”, răspunsul este da, așa ar trebui să fim.
Sunt capitole în matematică mai predispuse decât altele la relaționări imediate cu date din lumea reală. Probabilități, combinatorică, funcții, matrici, interpretări ale derivatelor sau integralelor sunt primele care îmi vin în minte. Asocierea cu fenomene palpabile determină de regulă cel mai rapid reacții de tipul „așa deci!” sau „aha, acum am înțeles!”. În plus, aceste asocieri, bine reglate, pot susține trecerea la un nivel mai înalt de complexitate. Când zici unor elevi că poți să te îndrepți către ușa clasei dar nu vei ajunge niciodată dacă acei pași îndeplinesc o anumită condiție, atunci apare în mintea lor paradoxul, surpriza, provocarea.
O încercare pentru mine a fost o lecție despre utilizarea matricilor de ordin superior la modelarea mișcării de rotație a roboților. Chiar dacă materia nu este în programă, am abordat tema într-una din zile pentru a le da o perspectivă de creștere și pentru că mi-a permis-o o sesiune în care am avut și invitați la oră. Ca pregătire, am studiat documente găsite în spațiul online și am vizionat materiale video produse de matematicieni americani sau indieni. Elevii mei e posibil să-și amintească de ea și peste 10 ani, pentru că avea o componentă vizuală pe care au încercat-o singuri într-un program creat de un coleg, dar și pentru că au văzut concret felul în care un robot vopsea mașini utilizând mișcări de rotație modelate de matricile din care tocmai dăduseră un test.
Pe de altă parte, cred că n-ar trebui să subestimăm capacitatea elevilor noștri de a înțelege și utiliza conținuturi abstracte. Nu cred că orice lecție trebuie sprijinită imediat de un conținut aplicat. Nu doar pentru că riscăm să facem asocieri care nu sunt riguroase, ci și pentru că alimentăm percepția că orice achiziție intelectuală trebuie făcută cu un scop imediat, palpabil.
Elevii pot să se bucure și de concepte care sunt frumoase prin propria lor strălucire abstractă, prin rigoare, simetrie sau spectacol al raționamentului.
De fapt, o condiție de start și de final pentru a susține o lecție reușită este să ne bucurăm noi, ca adulți care le stăm în față, de ceea ce le transmitem elevilor. Și să avem încredere în capacitatea lor de înțelegere, de inovație, de vibrare.
