De ce nu sunt niciodată bani pentru educație?

Dacă UE ar fi o clasă cu 27 de elevi, iar fiecare elev ar reprezenta sistemul educațional al fiecărei țări, atunci de departe cei mai mulți bani de buzunar i-ar avea Belgia și Suedia. Astea sunt țările cu o alocare bugetară de 6,3% din PIB. Ar duce-o bine și Estonia - 5.8% din PIB și Slovenia cu 5,6%.

Elevii cu cei mai puțini bani de buzunar, care nu-și permit ieșit în oraș sau meditații ar fi Bulgaria (3,9% din PIB), Grecia (3,8%), România (3,2%) și Irlanda (2,7%). Așa arată ultimele date Eurostat, pe bugetele din 2022.

În toată Uniunea se alocă, în medie, 4,7% din PIB pentru învățământ.

Să explicăm ce e PIB-ul. Produsul Intern Brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei țări în decurs de un an.

Veniturile României au fost de 33,8% din PIB și cheltuielile de 38.8%, de aici deficitul bugetar de 5 procente pe anul trecut, după cum arată Ministerul Finanțelor.

Când spunem venituri, ne gândim la cash, adică sumele pe care statul le are la dispoziție pentru funcționare, pentru plăți, investiții. Acești 33,8% din PIB sunt toți banii la care ne uităm când se face împărțeala pe ministere.

Dacă Educația ar primi cei 6% din PIB, ar consuma de fapt aproape 18% din veniturile statului.  

De ce tot i se promite însă? România a fost amăgită de prin anii 2000 cu 6% din PIB pentru învățământ, promisiune inclusă și în Legea 1 din 2011. De fapt, nu i s-au dat acești bani niciodată.

Un istoric al alocărilor pentru educație ca procent din PIB, din 1995 și până în zilele noastre, realizat de Factual, arată așa:

Adică, singurii ani mai buni pentru educație, când alocările bugetare au sărit de 4% din PIB au fost 1998, când ministru era Andrei Marga (PNȚCD), apoi în 2002, cu Ecaterina Andronescu (PSD) la cârmă, apoi în 2006, când ministru era Mihail Hărdău (PD), și apoi un vârf în 2008, chiar înainte de criza economică, când ministerul a fost împărțit între Cristian Adomniței și Anton Anton, ambii PNL.

De la PIB LA BGC

Prin noua lege a educației adoptată în 2023, sistemului educațional ar trebui să-i revină 15% din bugetul general consolidat - BGC, un calcul diferit care ar trebui să ajungă în jurul aceluiași procent de 6% PIB. Dar nici această alocare nu s-a respectat în ultimii doi ani, a fost pur și simplu amânată aplicarea articolului care prevede acest lucru.

Ne întoarcem la datele Eurostat. Dacă ne uităm cât din BGC se cheltuiește pentru învățământ în UE, procentul e cam de 9,5%. În 2022, doar Estonia s-a apropiat de suma promisă sistemului românesc, având o alocare de 14,6%. Apoi e urmată de Lituania (13,5%), Suedia cu 13,3%) și Cipru 13,2%).

Din nou, la coada cheltuielilor ca procent din BGC sunt Grecia, Italia și România. Noi aveam 8% din BGC, la jumătate din cât promite azi legea.

În 2022, la nivelul UE, cheltuielile cu educația sunt împărțite cam așa: 

• 64% merg pe salariile angajaților: salarii și contribuții sociale;
• 13 % sunt pentru achiziții de bunuri și servicii;
• 6% au fost diverse alte prestații sociale, cum ar fi transportul școlar;
• 6 % alte cheltuieli transferuri curente.
• 8% investiții de capital, cum ar fi în clădirile școlare.

La noi cheltuielile cu personalul sunt la 86% din buget. Dar nu fiindcă ar fi salariile prea mari sau prea mulți profesori, ci fiindcă din start alocarea bugetară este prea mică.

Cu alte cuvinte, sistemul educațional e ca o familie cum sunt majoritatea în România care abia trăiește de pe o lună pe alta, cheltuind pe traiul minim, mâncare și facturi, tot venitul. Cum nu îi rămân bani în plus cu care să își poată plăti un curs de dezvoltare profesională să spunem ca să obțină un job mai bun, rămâne în această roată a șoarecelui - cheltuiește tot ce câștigă și luna următoare o ia de la capăt.

Am încercat să înțelegem mai bine ce se întâmplă cu finanțarea educației și ce soluții sunt pentru a schimba sistemul actual. Pentru asta am stat de vorbă cu doi oameni care au analizat de-a lungul timpului pe ce se duc banii educației: Diana Tăbleț, expertă pe bugete la organizația Funky Citizen și cu Alexandru Manda, avocat și militant pentru drepturile elevilor în anii de liceu, apoi coordonator al proiectului Școli curate și fondator al inițiativei „Tinerii Votează”. 

Pe ce se duc banii acum?

Alături de Elena Calistru și Alin Savu, Diana Tăbleț a analizat finanțarea educației preuniversitare în România între 2016 și 2022. S-au uitat atunci la execuțiile bugetare ale tuturor școlilor, cât a primit și cheltuit fiecare școală, care înseamnă 96% din bugetul total pe educație.

Cele mai mari cheltuieli din educație sunt pentru personalul din învățământ, după cum arată cercetarea.

De exemplu, în 2016, la nivelul învățământului primar, 86% din buget s-a dus pe cheltuielile de personal. Și acum, în toate județele, plata salariilor este de departe cel mai mare cost.

Salariile profesorilor sunt, însă, în continuare mici. „Normal este ca un tânăr absolvent de învățământ superior să primească mult mai mulți bani pentru a intra în învățământ, pentru a preda. Cu 3.700 de lei pe lună, cât primește un profesor debutant în zilele noastre, abia poți plăti o chirie”, e de părere și Alexandru Manda.

Investiții ar trebui să se facă potrivit Dianei Tăbleț în manuale școlare, în bibliotecile școlare și în infrastructura din rural mai ales. „La fel și programul cu masa caldă. E o investiție care se poate face în educație pentru că poate să crească motivația elevilor. Portugalia are, e un exemplu foarte bun pentru treaba asta. A fost integrat programul mai întâi în Lisabona și apoi a fost extins la nivel național și a crescut performanța școlară cu aproximativ 10% în 10 ani, ceea ce e destul de mult”, mai spune ea.

Faimosul 6% din PIB

Atunci când vorbim despre finanțarea educației, trebuie să ne uităm, în primul rând, în Constituție, „care spune că învățământul este gratuit”, spune Manda. Finanțarea educației este împărțită între finanțarea de bază, asigurată de stat de la nivel central, din care sunt plătite lucrurile de strictă necesitate, și finanțarea complementară, asigurată de primării.

În finanțarea de bază intră, spre exemplu, salariile profesorilor, iar finanțarea complementară acoperă, printre altele, reparațiile sau consolidările unităților de învățământ.

Pentru Manda, inclusiv schimbarea raportării finanțării, de la 6% din PIB la 15% din Bugetul General Consolidat este o alegere bizară. „Nicio altă țară nu are ținta asta. Toate țările europene își raportează cheltuielile la Produsul Intern Brut. Și având în vedere că acea țintă asumată printr-o lege nu a fost niciodată respectată, e clar că este prea mică finanțarea pentru educație”, explică Diana Tăbleț.

„Statul calcă peste ceea ce tot el și-a asumat”

Nevoile de finanțare sunt apreciate greșit atunci când se realizează bugetul statului, e de părere Alexandru Manda. Pentru anul 2024, valoarea a fost „de minim 10%, nu minim 15%, pentru că nu putea să respecte ceea ce tot el își asumase. Statul calcă peste ceea ce tot el și-a asumat”, explică Manda.

„Atunci când ne uităm la încălcarea acestei obligații de finanțare a educației cu minim 15% din BGC și până la urmă la subfinanțarea generalizată pe care oricine a trecut prin școala românească o resimte, vedem probleme precum fondul clasei și al școlii, un flagel al învățământului românesc. Se perpetuează tocmai pentru că statul refuză să-și respecte obligația de finanțare a educației cu acest procent minim din bugetul general consolidat”, mai spune Alexandru Manda.

Investiția în educație se vede în 10-12 ani

Programe ca „Masa caldă” sau investițiile în infrastructura școlară aduc mai greu rezultate măsurabile.

„Return investment-ul (raport între profitul obținut și costul investiției, n.r.) în educație nu se vede la următorul ciclu electoral, ci trebuie să treacă 10-12 ani pentru a vedea efectele și beneficiile investiției în educație. Ar trebui să ne gândim de fapt ce vrem să obținem prin școala românească”, e de părere Alexandru Manda.

Cât ne costă faptul că nu investim în educație?

Diana Tăbleț vede urmările lipsei de investiții în special pe piața muncii. „Școala nu-ți deschide un drum către a-ți descoperi pasiunile, dar piața muncii pierde și pentru că sunt tineri care pleacă în străinătate fiindcă nu văd oportunități în România și apoi rămân pe piața muncii de acolo”, spune ea.

Ar fi nevoie de o campanie de advocacy (campanie pentru schimbarea politicilor publice, n.r.) comună între societatea civilă, Consiliul Elevilor și asociațiile de părinți, explică experta în bugete.

Cu ajutorul cercetărilor pe educație deja existente „se pot cere niște lucruri foarte clare de la decidenți care să le facă munca mai ușoară în implementarea schimbărilor în domeniul educației.”

Investițiile fac diferența

„Dacă ne dorim să avem un sistem de educație care să-i pregătească pe tinerii absolvenți pentru a fi niște cetățeni ancorați în lumea secolului XXI, în lumea revoluției industriale 4.0, ar trebui să investim în bunuri și servicii, în laboratoare școlare, în infrastructură specifică, astfel încât să aducem actul de educație cât mai aproape de industriile inteligente și de lumea care se schimbă sub ochii noștri, până la urmă. Școala nu se mai poate face doar cu pixul pe hârtie”, explică Manda.

Finanțarea în educație ar trebui făcută ținând cont și de diferențele între mediul rural și mediul urban, explică el. În acest fel, școala ar reuși să-și atingă „scopul primordial, acela de a oferi șanse egale de dezvoltare pentru absolut orice tânăr din România, și pentru cel născut în mijlocul Bucureștiului, și pentru cel născut într-un cătun în vârf de munte, care are ca singură șansă de a-și depăși condiția un sistem de educație de calitate.”

De aceeași părere este și Diana Tăbleț. Ea spune că este nevoie de schimbări în sistemul de educație, „care să nu mai fie atât de riguros axat pe multe materii pe care de fapt nu poți să le aprofundezi cu adevărat și să existe, în primul rând, investiții de bază.”

Cum banii merg în special pe salarii, pentru investiții rămân foarte puțini, explică ea. „Și aici intervin cheltuielile din fonduri europene și din alte fonduri externe, care ajută foarte mult. Doar că, având în vedere că cheltuielile pentru investiții sunt făcute de administrația locală, aceste fonduri ar trebui să fie atrase de primării. Pe fondurile clasice europene, tu ca administrație locală deja trebuie să dispui de anumite sume de bani ca să faci investițiile respective.”

Prin Planul Național de Redresare și Reziliență - PNRR, în ultimii doi ani, au venit și către educație sume importante și vor continua să vină pentru proiecte de dotarea laboratoarelor, de pildă, sau pentru construcția de campusuri profesionale duale. Valoarea totală se ridică la 3,6 miliarde de euro.