Cine mai scrie azi de mână?

Mai scriu copiii la școală și profesorii lor, unii chiar au repus în orar Caligrafia,

Medicii, cu scrisul care i-a făcut legendă și uneori meme-uri,

Bibliotecarii lipiți nostalgic de cuvântul scris și de registre grele de hârtie (unii!) pe care le-ar schimba cu un software, dar nu sunt bani,

Poștașii care scriu taloanele de pensie și impunerile din justiție (Când s-a înlocuit romantica scrisoare cu miliardele de emoticoane și de ce n-a ieșit nimeni în stradă?),

Oamenii de la ghișee,

Antreprenori îndrăgostiți de poezie,

Jurnaliștii, pe agende care-i țin tot mai mult,

Și lista poate continua…

Lista trebuie să continue, spun cercetătorii care arată că scrisul de mână ajută procesul de învățare. O parte dintre cercetători, fiindcă cealaltă parte cere mai multe dovezi, cum arată dezbaterea relatată de The Hechinger Report. 

Un studiu în desfășurare i-a împărțit pe elevii norvegieni în grupuri, fiecare cu un mod diferit de a lua notițe: cu pixul pe hârtie, cu pen-ul pe notepad, direct din tastatură pe calculator. La cei care le-au luat pe calculator pare că „informația le-a intrat pe urechi și fără pic de procesare le-a ieșit prin buricele degetelor”, potrivit coordonatoarei studiului, cercetătoarea Audrey Van der Meer. 

Scrisul de mână ajută învățarea scrisului și cititului, aici există mai mult consens în lumea științei. 

De fapt, și Ilie Bărbulescu, poștaș în zona Tineretului, cu 40 de ani de experiență, cu un nepoțel în clasa a doua care scrie cu stânga, e convins de asta. „Fără scris eu nu pot să-mi imaginez cum poți să înveți să citești…”

Ilie Bărbulescu, curier poștal

Scrisul meu e urât, că în general scriu în picioare. Nu toată lumea te bagă în casă și scrii la ușa omului. Mai ales la dovezi, la citații, nu te primesc. Sau atunci când trebuie să completezi înștiințarea la înscrisurile penale și să o lipești pe ușă. E greu, că trebuie să ai ceva de care să te sprijini, că nu poți să scrii pe perete. Scriu repede și de multe ori nu mă înțeleg nici eu. Te adaptezi la nevoi.

Prin natura locului meu de muncă, ca factor poștal, scriu zilnic și scriu destul de mult, chiar mai mult decât în timpurile trecute. La noi au crescut prestațiile, sunt mult mai mulți pensionari, deci mult mai multe taloane de pensii care trebuie completate, s-a mărit numărul de procese de recuperare, procese pentru moșii, pământ, scrisori de la justiție. Până la jumătate de lună, am o medie zilnică de 100-100 și ceva de documente care trebuiesc completate zilnic. În a doua jumătate, numărul mai scade.

Avem și clienți care nu știu să scrie, iar la cei care sunt foarte în vârstă, nu pot să le cer să completeze chiar tot, tot, tot. Le e imposibil. Dar sunt și clienți care au făcut anumite școli pe vremuri, care au un scris de rămâi paf!

Se întâmplă să mai vină vederi sau felicitări, chiar și din străinătate. La unul dintre colegii mei, este o persoană care primește vederi zilnic. Nu știu cu ce se ocupă persoana respectivă care trimite, dar zi de zi îi trimite vederi.

Eu și cu fata mea cea mare colecționăm vederi din talcioc, chiar și fotografii vechi, îmi plac fotografiile de epocă, au un farmec deosebit, e ceva, coafurile alea și hainele care le purtau pe vremuri.

Am acasă o carte specială cu tot felul de metode de a scrie, despre caligrafie, dar n-am avut timp de ea.

Unele lucruri, datorită calculatorului, s-au simplificat, adică e mai ușor când ai de verificat anumite prestații în calculator, poți să accesezi, eu știu, un mandat care s-a rătăcit, s-a achitat, nu s-a achitat, a intrat sau nu a intrat în oficiu.

Nu cred că ar fi indicat să dispară scrisul, sub nicio formă. Nu că am făcut eu o școală cu mulți ani în urmă, dar e necesar. Nu tot timpul poți să folosești doar telefonul sau calculatorul. Sunt anumite lucruri la care trebuie să ai, în justiție, de exemplu, scrisul persoanei, semnătura pe un document, fără semnătură nu poți să rezolvi anumite probleme.

Fetele lucrează mai mult pe calculator la ghișeu, dar noi pe teren nu avem altă soluție decât pixul. Avem și noi liste digitalizate scoase la imprimantă, dar pentru o mică parte din corespondența pe care o distribuim... Scrisul e imposibil să dispară.

Mai scriu lista de cumpărături. A mea noră își face, mai ales la începutul anului, o listă cu ce vrea ea să realizeze anul respectiv și o ține acolo pe frigider. Și l-a învățat și pe nepoțel, scrie și el de mână ce-și dorește.

Eu cred că n-ar trebui să dispară scrisul, măcar cât stai din clasa întâi până într-a opta, că acolo zic eu că e baza și acolo înveți și să citești și să scrii și cum să scrii și cum să te exprimi. Și fără scris eu nu pot să-mi imaginez cum poți să înveți să citești. 

Andreea Vidrașcu, învățătoare

De mână scriu zilnic pentru că predau la clasa I anul acesta și cum să dai exemplu dacă nu începând de la tine? Scriu lecții, încep pe fiecare caiețel fiecare literă nouă învățată, scriu pe tablă de mână, pe smart board tot de mână și tot ce presupune activitatea didactică. Din punct de vedere managerial, lucrez exclusiv electronic și totuși, nu folosesc semnătura digitală, încă semnez de mână.

Ora de caligrafie

Atât eu, cât și colegii mei încurajăm scrisul de mână. De exemplu, am implementat extra în orar, la prima oră, caligrafia. Ne dorim și insistăm foarte mult pe acest aspect. Anul acesta lucrăm cu un copil din SUA care la început abia trasa două litere, dar scria cu ochii închiși la calculator. Când a auzit mama lui, ne-a adus 20 de cărți diferite de caligrafie, ne încurajează și ne susține foarte mult atunci când ne dăm ocazia să scriem de mână.

Copiii cu care lucrăm noi sunt încurajați să scrie pe hârtie povești, gânduri, idei, aventuri. 

⁠De mână scriu de când am ținut prima dată stiloul în mână. Copiam încă o dată compunerile pe care le scriam la școală, iubeam să transcriu texte, îmi corectam caietele și mă ,,sancționam”. Aveam tot timpul caietul în mână. Mama a zis ca ea știa ce mă voi face când cresc încă de când am învățat să țin creionul în mână. Scriam pe pereți cu ruj, cu creta pe șifonierele din casă, și pe toate foile pe care le găseam în casă, fără să țin cont de ce conțin.

Am învățat să scriu acasă, pentru că o mare parte din ciclul primar s-a desfășurat acasă - aveam probleme de sănătate și nu puteam să stau foarte mult în colectivitate. M-au învățat mama, verișoarele mele și uneori, tata. Mama nu are nici măcar studii medii, a absolvit cele opt clase și a rămas acasă, că acelea erau vremurile, dar a insistat foarte mult ca noi să învățăm (eu mai am o soră).

De mână și pe iPad

Legat de profesorii mei… Eu sunt ceea ce au nevoie copiii în vremurile noastre, sunt învățătoarea pe care mi-aș fi dorit să o fi avut eu sau pe care le-o doresc copiilor mei.

Că uităm să scriem mi se pare trist. Suntem generația care suferă de autism virtual - în loc să scoatem agenda, deschidem notițele (notes, n.r.) și începem să scriem, cât mai pe scurt posibil. Ne limităm imaginația și ajungem să ne exprimăm ca niște roboți.

Am ales să dețin un iPad de anul acesta pentru a-mi ușura munca, pentru că am agende împrăștiate peste tot. Am bifat opțiunea de a lua notițe cu scrisul de mână care se transformă rapid în electronic și asta înseamnă timp câștigat.

În rest, iau notițe, scriu, dețin agende cât mai cute și motivaționale dacă se poate, pixuri peste tot pe care tot le pierd! Dar nu văd altfel educația.

Monica Manu, profesoară, Liceul Tehnologic Drăgănești-Olt

Scriem destul de mult. Dacă ar fi să enumerăm, lista ar fi destul de lungă: completarea  condicii, a catalogului, proiectarea didactică, teste de evaluare, fișe de lucru, postări pe grupurile cu părinții, cu elevii, pe grupul școlii, e-mailuri.
Scrisul de mână realizează stimularea proceselor cognitive, deci este un plus pentru noi, ca dascăli, să facem acest lucru. Îmi place să scriu de mână mici rime sau poezii. 

Scrisul de mână l-am învățat la școală de la domnul învățător. Avea un scris foarte frumos, caligrafic. Vreau să le transmit și elevilor mei acest lucru și în fiecare zi le amintesc că trebuie să scrie frumos și corect.

Scrisul de mână nu trebuie uitat! Eu consider că a scrie de mână nu este ceva de modă veche, ci din contră, este ceva care spune foarte multe despre noi ca oameni, ca personalitate, ne ajută în procesul de învățare, are foarte multe beneficii.

Iulia Mihalache, învățătoare, Liceul Tehnologic Drăgănești-Olt, profesor Teach for Romania

Scrisul de mână e parte din viața noastră. În meseria de dascăl, el rămâne o verigă importantă care face conexiuni în creier antrenând ambele emisfere, dezvoltă musculatura fină a mâinii și pune accent pe personalitatea copilului.
Scriem în fiecare zi, facem hărți mentale, organizatori grafici, rețele între personaje, axe ale timpului. Totul curge ca o poveste. Tehnologia se îmbină și ea, scriem acum pe tabla digitală, totul e cu măsură. 

Dacă stau să mă gândesc, tot ce elaborez e mai întâi cu scriere de mână, după care ajunge să fie tehnoredactat la calculator. De ce această ordine? Totul pornește de la felul în care scriu, inspirația e alta când cuvintele sunt așternute pe o coală cu un condei anume. Și pe copii îi provoc să trăiască experiențe frumoase, să scrie cu pana și le adresez întrebări despre cum s-au simțit când au făcut asta, ce au experimentat atunci când au scris precum oamenii altor vremuri, cum a fost pentru ei această provocare?

O disciplină pentru copii

Scriind de mână, sunt mult mai creativă. Copiilor le dezvălui personalitatea, le descopăr frumosul și îi determin să fie perseverenți, să se autoevalueze și să dea claritate ideilor. Se uită apreciativ la munca lor și-și doresc să se autodepășească.

Pun foarte mare accent pe scrierea de mână pentru că îi disciplinează, îi face să fie mai atenți și respectă reguli.
Cred că e la noi dacă vom păstra sau dacă vom duce mai departe. Este despre emoția pe care o ai când așterni pe hârtie cuvinte, cum simți textura colii, a instrumentului care alunecă și scrie cuvinte care vor mișca pe cineva. Eu aleg să dăruiesc copiilor o parte din această artă și să le trezesc în suflet un sentiment de iubire față de ceea ce e doar al lor, le dă curaj și siguranță. Felul în care scriem de mână spune și povestește despre noi.

Aleg, cu bucurie, în meseria noastră de oameni care modelează alți oameni, să le fiu deschizător de drumuri. Îi încurajez să fie ei cu tot ce au ei mai bun și e doar al lor.

Cristian Lupșa, jurnalist

Scriu vreo 10-15 minute în fiecare dimineață într-un jurnal. O pagină și asta e întotdeauna de mână. Scriu și în agendă când îmi iau notițe, mai mâzgălesc pe post-it-uri, pe table. Și acum când vorbim, eu am agenda în față și ți-am scris numele. În întâlniri sau în conversații luatul de notițe mă ajută să ascult mai bine și mai intenționat.

Carnețelul, „un soi de apendice”

Ca reporter, chiar dacă îmi dau seama că față de începuturile carierei, de exemplu, nu mai îmi iau atât de multe notițe când vorbesc cu cineva sau mă bazez mai mult pe ce înregistrează tehnologia, tot îmi iau notițe. N-aș putea renunța la carnețel. E ca un soi de apendice. Chiar dacă tehnologia e mult mai reliable, nu ăsta e scopul pentru care am carnețelul. Îl am pentru că mă ajută să ascult mai bine, să notez lucruri.

Despre notițele pe telefon

Notițe pe telefon n-aș putea să iau sau mi-ar fi foarte greu, dar cred că aici e o chestie generațională, pentru că, pur și simplu, nu simt că aș fi atât de rapid.

Asta e o chestie pe care cred că am învățat-o și de la studenți și pentru mine a fost oricum o curbă de învățare, să-mi dau seama, după pandemie, când am ajuns din nou într-o sală de curs, că lumea își ia notițe pe telefon. Mi-a luat destul de mult timp să mă conving sau să cred că asta face lumea. Nu trimite mesaje, nu se uită pe Instagram, ci își ia notițe. Adică eu n-aș putea. Pentru mine și scrisul de mesaje pe telefon nu e cea mai plăcută activitate, că mă simt lent. Și atunci de asta nu cred că aș putea sau nu reușesc să iau notițe pe telefon. În primul rând, eu simt că pierd mult mai multe lucruri. Pe hârtie simt că le pot capta mai bine.

Scrisul cu „un soi de lower caps”

Amintirea mea din școală despre scrisul de mână nu este dintre cele mai fericite. Eu am vrut să mă duc la școală cât mai repede și am tras de ai mei să mă dea la școală. Am început clasa întâi la șase ani și vreo trei luni și scriam și făceam bețigașe și bastonașe atât de urât, încât chiar au fost chemați ai mei la școală în clasa întâi de către învățătoare. De atunci mi-a rămas ideea că, oricum, scrisul meu de mână probabil este foarte urât, deci nu era o chestie de mândrie. Scrisul caligrafic mi s-a părut îngrozitor și o teroare întotdeauna.

Țin minte că undeva prin clasele primare cred, am început să copiez ce făcea un coleg de școală și să trec de la scrisul caligrafic la un scris cu un soi de lower caps, fără atâtea înflorituri. Doar cu un sans serif așa și am copiat scrisul lui ca să scap de ideea asta că scrisul meu de mână, mai ales cel caligrafic, este urât.

Agendă cu puncte, creioane de 0,7 și culori

Am dezvoltat în ultimii 4 ani, să zicem, o obsesie pentru o agendă care se numește Leuchtturm 1917, făcută în Germania și cu puncte. Și am făcut o obsesie pentru agentele astea cu puncte pentru că mie îmi place să desenez și căsuțe pentru to-do list. Îmi plac creioanele cu mină în continuare. Aici nu am o pasiune față de un brand, dar am vreo 3-4 creioane cu mină, astea de 0,7 sunt minunate. Mai scriu și cu culori diferite când iau notițe ca să-mi sară în ochi ceva.

„Eu n-am nicio problemă că pierdem forma asta de a scrie cât timp continuăm să scriem”

Fiecare generație se descurcă cel mai bine cu tehnologia existentă. Eu n-am nicio problemă că pierdem forma asta de a scrie cât timp continuăm să scriem. Mă întreb dacă nu pierdem ceva din capacitatea de înțelegere și profunzime dacă căutăm doar variante mai eficiente de a face lucrurile. Și răspunsul meu este da, pierdem. Pierdem ceva acum, dar pe termen lung va conta ce am pierdut? Asta nu știm.

Cu siguranță mi-ar părea rău să pierdem lucrurile scrise de mână care mai există în spațiul public. De la meniuri de restaurante, până la o carte poștală scrisă de mână. Acolo e un touch uman, chiar mi s-ar părea o pierdere.

Radu Dumitrescu, jurnalist, Romania Insider

Scriem de mână doar când mergem la evenimente sau luăm un interviu, iar cel din urmă e mereu dublat de o înregistrare audio. Mai scriu întrebările pentru interviu, tot de mână, pe o agendă sau un carnețel, iar apoi ideile majore pe care le obțin din răspunsuri. Pe vremuri scriam mult, la școală, liceu, și toată facultatea, de mă durea mână. Pagini întregi la testele de istorie, mai ales. Îmi plăcea să mă cred un viitor romancier, așa că mai scriam de mână când voiam să notez câte ceva, povești începute etc. 

Am învățat la școală, bineînțeles, dar niciodată n-am ținut cum trebuie stiloul, apoi pixul (am hipermobilitate la încheieturi). Mi-a atras multe certuri, dar apoi a trecut perioada în care asta era important. Scriu mic, cam urâțel, dar inteligibil. Învățătoarea era renumită pentru faptul că era strictă, dar nu mi-a făcut probleme. Părinții mei lucrau și erau plecați până seara, așa că au angajat o vecină, fostă educatoare, care să stea diminețile cu mine până plecam la școală. Ea m-a învățat multe lucruri când eram în școală primară, să scriu mai frumos, cu bastonașe, înflorituri care să prindă ochiul profesorilor. Era unguroaică, dar vorbea impecabil română.

Personal, mereu m-am întrebat cum învață oamenii să scrie de mână cu litere de tipar, din moment ce școala nu te învață așa. Cred că acum scrisul de mână mai e doar refugiul câtorva oameni. Noi, ca jurnaliști, suntem cumva forțați de împrejurări, dar și mie îmi e mai practic să iau laptopul mic și să scriu aproape tot articolul la eveniment. Am o rapiditate și claritate mai mare pe tastatură. Scrisul de mână e mai încet, mai personal, duce la o anumită introspecție care lipsește tastaturilor. E mai practic, dar probabil lipsa lui ne face mai nerăbdători.

Adalgiza Sandra Alexiu, medic de familie

Nu am scris de doctor. Scriu destul de cursiv și citeț. Scriu așa din copilărie. Datorită scrisului atât de ordonat, dădeam cursurile la alți colegi în facultate să învețe după ele. În vremea aia luam un indigo și cu două-trei culori în mâna stângă scriam cursurile, adică luam notițe din start dihotomizate, ca să fie mai ușor de citit.

În general, nu cred că mai scriu așa de urât medicii. Oricum, ei scriau așa pentru că nu aveau niciodată timp, sunt mai grăbiți să facă alte lucruri, să gândească, să facă lucruri practice, mai greu cu scrisul. Deci nu era tocmai o legendă asta cu scrisul de doctor.

Documente

Astăzi scriu puțin, mai curând semnez documente, pentru că nu este folosită numai semnătura electronică, deși este folosită din ce în ce mai des.

Apoi, iau notițe câteodată dacă ceva mi se pare interesant, pentru că fixez mai bine când ascult ceva, chiar dacă este conferință online sau particip la un curs, îmi conspectez, dar mult mai puțin decât înainte. 

Nu am o nostalgia scrisului de mână. Dacă am ceva de scris, de lucrat, pot să scriu la calculator, unde scriu repede și direct cu diacritice. Am fost foarte consecventă și ambițioasă și m-am învățat să scriu la calculator rapid. Mi-am instalat la un moment dat o aplicație ca să pot folosi mai multe degete, să nu scriu doar cu două degete, cum scrie majoritatea. 
Medicii niciodată nu au timp și am câștigat viteză. Nu mi s-a părut o trecere dificilă de pe registru pe calculator, a fost pe nevăzute.

Înainte scriam foarte mult, consumam un pix pe zi. Acum am un mănunchi de pixuri în cabinet pe care le dăruiesc copiilor care vin la noi.

Dar înainte, în cabinet, era nevoie să folosim rețete cu indigo, pentru că la început nu aveam rețete autocopiative, deci scriam cu indigo pe care trebuia să-l punem între 2-3 file, trebuia să semnăm clar pe fiecare. Pe urmă, erau de predat rapoarte, fișe de registre, toate se făceau de mână. Scriam foarte, foarte mult la început.

Clasa întâi

Părinții mei nu m-au forțat să scriu, am citit mai devreme, dar de scris am scris în clasa întâi când învățau toți copiii pe vremea aceea.

Am avut un noroc nemaipomenit. Probabil că se întâmplă rarisim în viață să ai așa ceva - învățătoarea noastră era profesoară de limba română și nu avea catedră, nu era titularizată și a prins catedră când am terminat noi clasa a patra și am avut-o și dirigintă după aceea. Doamna Diaconescu de la Școala Generală nr. 1 din Pitești. Am fost o familie, am fost foarte legați unii de alții și mai ținem legatura și acuma. La un moment dat, când eram în liceu și când am ajuns la facultate, eram obișnuită de revelion să o sun să îi spun la mulți ani. Una dintre poveștile care merg spuse la „pe vremea mea”.

Acum, de câte ori pun mâna să scriu, constat că nu mai scriu așa de frumos cum scriam înainte. pentru că e un lucru pe care nu-l repeți și se pierde, nu mai ai atâta dexteritate. Scrisul era un sport fin pe care azi nu-l mai practici. Facem alte lucruri cu mâinile, în egală măsură de finețe. Eu sunt convinsă că și căutarea atentă a tastelor ca să nu greșești, spațiul, și virgulele, și diacriticele, și manevrele pe care le facem la cabinet, un pansament sau o sutură, sunt tot lucruri de finețe.

Nume

Acum vreo două săptămâni s-a înscris la mine o pacientă care are trei prenume. Acum, copilașilor nou-născuți le pune fiecare din familie câte un nume și vin cu niște certificate cu prenumele scrise pe două rânduri. Și vorbeam cu asistenta mea și îmi aminteam cât de greu îmi era cu două prenume mie și surorii mele - ea are trei prenume! - ce complicat era la poștă când primeam pachetele de acasă. Trebuia să scrie părinții pe formulare numele întreg și exact în ordinea din buletin și noi, la fel, când le ridicam, trebuia să scriem mic și clar și era o provocare.

Scrisori

Păstrez o mulțime de scrisori și vederi cu sfințenie. Aveam o corespondență teribilă cu colegii din liceu și cu prietenii mei în timpul facultății, pentru că am făcut facultatea la Iași. Colegii mei s-au împrăștiat pe unde i-a dus viața și am avut corespondență, am scrisori legate cu fundă roșie.

Există un obicei foarte frumos la una din conferințele din afară la care mă duc în fiecare an - un stand unde sunt vederi și poșta e asigurată de organizatori. Îți iei vederi de acolo cu conferința respectivă sau cu afișul conferinței care urmează anul următor, că sunt de promovare. Îmi trimit câte două-trei la cabinet, acasă la părinții mei sau la Asociația Medicilor de Familie. Niște urme de pe unde-am fost.

Adina Barabas, medic rezident an II Medicină Nucleară, Institutul de Endocrinologie „Parhon”

Mie îmi place să scriu de mână. La serviciu scriu pe calculator zilnic, aproximativ cinci pagini. Scriu de mână atât când îmi iau notițe, dar și acasă în activitățile care nu țin de locul de muncă. De exemplu, scriu în jurnal sau agendă unde îmi notez cheltuielile lunare, economiile sau vacanțele. 

Nu pot renunța la scrisul de mână, în ciuda tehnologiei care într-adevăr ușurează această practică și economisește timp. 

M-a învățat să scriu învățătoarea în clasele primare, dar și mama a avut un impact în ceea ce privește exercițiul caligrafic. Învățătoarea era blândă și răbdătoare.

Personal, mă întristează și îngrijorează în același timp că se pierde scrisul de mână. Sunt de acord că tehnologia evoluează la viteze accelerate, însă abilitatea de a scrie de mână face parte din identitatea noastră. Consider că face parte din valorile noastre culturale și reprezintă totodată un instrument fundamental în educația și dezvoltarea noastră.

Ioana Crihana, directoarea Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice

Având bunica și mama învățătoare, am făcut de vreo două ori clasa întâi la domiciliu, adică m-am tot pregătit. Eu am făcut grădiniță în rural, la Bogdana, Teleorman. Bunica era foarte severă, o femeie zbir, un fel de Moromete feminin… Îmi zicea de multe ori că am caiete mărgăritar. Nu prea înțelegeam eu ce e aia, în sensul că erau aliniate, curate, poză, erau de arătat rudelor. Asta a cucerit-o, că aveam scris frumos de mână, lizibil, studiat. Pe la șase ani am început să scriu bine și mă punea să-i multiplic acatistele. Mai târziu am fost avansată, scriam felicitări la toate babele din neam.

După aia, mai târziu, mama mă ruga să-i scriu cataloagele. Mă măgulea pe undeva, dar era un chin și o jale. Încercam să fac cel mai bun job al meu din scrisul ăla de cataloage, dar la un moment dat intram un pic în conflict cu interesele mele de adolescent, adică pierdeai niște ore bune și devenise deja destul de supărător să fac această caligrafie la cerere.

În liceu, am studiat stenodactilografie, un opțional - am făcut filologie-istorie la Zoya Kosmodemianskaia, azi Școala centrală - și profesoara de la vremea aceea îmi spusese că aș fi foarte talentată, îmi vedea un viitor strălucit, stenograf la ONU, niște proiecții din astea care mă flatau, dar mi se păreau absolut intangibile, așa cum s-au și dovedit a fi. 

Nu eram un elev silitor, dar am păstrat niște scurtături din steno care nu mai știu ce înseamnă, le-am integrat cumva în scrisul meu… O păsărească de-a mea.

Eu cu scrisul reconstruiesc amintirea emoției și a reflecțiilor pe care le-am avut la momentul în care am mâzgălit ceva… Am dat admitere la facultate la Litere și am avut un supraveghetor foarte interesant, profesorul Ceaușescu, un eminescolog, și în timp ce eu dădeam proba scrisă la română, mă contorsionam foarte tare, eram foarte pătrunsă de ceea ce scriam, corpul meu reflecta această convulsie pe care o aveam scriind, mă decuplasem de la mediu. Și în timp ce eu mă frământam acolo în focurile creației, nu știam că sunt urmărită. Se termină examenul respectiv și predau lucrarea și mă oprește domnul supraveghetor și îmi spune: domnișoară, efectiv sunteți obiect de studiu, v-am văzut cum vă transformați, erați o frământare continuă… M-a amuzat. Am fost studenta lui un an mai târziu.

Câte o agendă pe lună

Sunt pasionată a scrisului de mână și simt că mă reprezintă foarte mult. Scrisul e o pecete a ceea ce gândești. Practic nu simt că am construit un adevăr dacă nu l-am pecetluit prin scris. Deși și tehnoredactarea are sensul ei și scurtează multe etapele, îți fură din posibilitatea de a reflecta un pic mai profund asupra lucrurilor pe care le formulezi. 

Consum în jur de 10-12 agende pe an. Eu fac management operațional, am calendare electronice, tot felul de chestii colaborative, aplicații de management, deci nu-mi lipsesc și le folosesc abuziv. Dar pentru mine, scrisul este am fost pe acolo, adică au trecut lucrurile alea prin filtrele mele proprii, nu sunt copy-paste, nu sunt părerile altora.

Apreciez când cineva mă ajută și îmi transcrie cu sârg ceva impecabil, tehnoredactat, frumos, aliniat cu paragrafe distincte, să zicem că a reprodus 100% textul meu. Nu are viața aia pe care o știu eu.

Hârtia aia șifonată care a făcut războiul și revoluția, purtată prin trenuri și prin microbuze și uitată în buzunarul de la palton, aia este o sursă de inspirație pentru mine incomparabil mai bună decât orice reproducere tehnoredactată a aceluiași text scrisă impecabil și prinsă în clipsuri și oferită așa ca un trofeu.

Apropo de funcțiile astea terapeutice ale scrisului de mână, le simt din ce în ce mai acut, simt că e timpul meu cu mine. Când scriu, chiar și pe margine de birou, simt că este un respect pe care mi-l acord mie să fac o notiță și o măzgăleală care e a mea.

La biblioteci mici, municipale, rurale, comunale sunt încă registre fizice, nu e toată lumea dusă la nivelul ăsta de informatizare. Există cataloage electronice pentru cine are resurse, există softuri integrate de bibliotecă unde ții tot managementul operațiunilor dintr-o bibliotecă prin care se pot face schimburi interbibliotecare dacă soluția informatică e compatibilă, se pot împrumuta lucruri, se pot corela baze statistice. Dar unde e o bibliotecă cu o persoană unică care e și femeie de serviciu, și bibliotecar, și director, și șef de sală, și ce vrei tu acolo, se scrie de mână.

Totuși, nu cred că renunțarea la scrisul de mână ne ușurează viața, ne creează timp pentru alte bazaconii. Te privezi de o funcție care evolutiv vorbind, ne-a salvat.

Oana Monoran, antreprenoare Monoton, organizatoarea Festivalului Internațional de Poezie „Ion Monoran”

Scriu mult, scriu în word, scriu pe e-mail, mereu am deschise pe laptop fişiere word, excel, scriu în programul de facturare, programul de gestiune. Jobul meu presupune să scriu foarte mult şi pe telefon, unde am conversaţii cu clienţii şi colaboratorii, plus reţelele sociale. Dar mi se întâmplă destul de des la job să iau o coală A4 şi un pix sau creion sau marker ca să notez de mână şi foarte în grabă o listă scurtă sau o înşiruire de preţuri de care am nevoie pentru un calcul mai complex. Când revăd aceste liste senzaţia e mai mereu că mi-am pierdut îndemânarea, dexteritatea, întreg procesul de a trasa de mână conturul literelor şi cifrelor se simte de fiecare dată uşor ciudat, trebuie să recunosc.

Carnețelul cu coperte cartonate 

Îmi propun să îmi fac timp pentru a scrie mai mult de mână, de o bună perioadă observ şi persoane în jurul meu care simt şi fac asta.

Când fiica mea era mică mică, avea doi-trei ani, purtam mereu în rucsac un carneţel cu coperte cartonate şi foi colorate tip post it notes pe care îl scoteam repede imediat ce Carolina spunea ceva interesant, ce voiam să păstrez. Sigur că pentru asta foloseam în paralel şi aplicaţia Notes de pe telefon. Asta era acum vreo 7 ani, dar dacă ar fi să reiau acest obicei astăzi, cred că aş exclude complet scrisul în aplicaţie şi aş nota totul doar de mână, pentru că mi se pare mult mai plin de semnificaţie. Computerul nu o să pună pe i punctul în formă de inimă - se ştie că orice mamă şi tată vor să pună punctul pe i în formă de inimioară atunci când scriu despre copilul lor, despre căţelul sau pisica lor.

Cel mai bine o ţin minte pe Doamna Ciorîcă, profesoara de limba română din gimnaziu, ea ne cerea să avem caietele cu teme foarte îngrijit scrise, chiar ne dădea notă pentru caligrafie şi cât de ordonaţi eram în scris, la final de an. Stricteţea ei ne-a ajutat, îmi imaginez, dar mult mai plăcut decât atunci când frunzăream caietul meu de română cu paginile albe şi curate scrise de mână, mai plăcută senzaţia erau caietele secrete, pe care le păstram cu colegele de clasă, în care ne scriam reciproc tot felul de chestii personale şi în care încercam ca scrisul să ne definească personalitatea. Eu făceam codiţele literelor mai arcuite, o colegă punea mereu două puncte deasupra literei „y” etc.

Dacă acum zece ani sigur mi s-a părut cool că pot scrie rapid orice direct în aplicaţia telefonului, acum nu mai simt aşa. Ce simt în acest moment e că mi-e dor de scrisul de mână. Dar nu dispare el aşa uşor.

Alina Buicliu, ofițer suport clienți la Poșta Română

Noi înainte mai țineam jurnale, aveam oracole. Mi-a plăcut foarte mult să scriu, mi-a plăcut româna. În afara serviciului mai scriu doar mesaje pe telefon și mai fac rebus și integrame.

Eu am făcut caligrafie la școală, ne dădeau dictări ca să scriem corect gramatical, se puncta și cât era de citeț, dacă puneai corect semnele de punctuație, virgula, semnele de exclamație. Am avut o învățătoare foarte bună, foarte drăguță. Eu și acum mi-am păstrat scrisul citeț, zic eu, adică chiar dacă scriu repede.

Acuma totul e pe repede înainte.

Copilul meu, care are aproape 18 ani, acum până și testele la școală sunt cu întrebări pe calculator, bifează răspunsurile. Tata are 83 de ani și el știe totuși la un telefon să dea swipe, să răspundă, dar mama, spre exemplu, nu știe, ea a rămas tot cu telefonul cu butoane. Depinde de vârstă, dar eu cred că trebuie să ținem și noi pasul.

Comparativ cu ce era, la noi la Poștă a cam scăzut scrisul de mână. Noi și scrisorile le introducem direct în calculator, doar o semnătură pe chitanță, adică noi scriem mult mai puțin cantitativ într-o zi. Hai să spun că mai înregistrezi o scrisoare pe niște liste, pe un F8, pe un F22 (tipuri de formulare), să zic că mai ajut un client să-i completez AR-ul (corespondență cu confirmare de primire), să-i scrii tu, dacă el nu știe să și-l completeze. Dacă un client nu se descurcă, îl ajuți, că nu poți să-l lași așa și dacă nu ai coadă, dacă îți permite timpul, ajuți.

Înainte erau mandatele, clientul trebuia să scrie destinatar-expeditor, acum ți le dictează și le scriem noi direct pe calculator. Coletele dacă mai înainte erau niște formulare care tot așa, scriai destinatar-expeditor, acum poate să scoată direct la calculator și să le lipească pe colet. S-a simplificat foarte mult. Înainte mai erau chitanțierele pe care se tăiau anunțurile la mica publicitate. Acum clientul într-adevăr completează el formularul, dar eu scriu tot pe calculator. Nu-i mai tai chitanță de mână. Adică tot electronic. Nu mai e ce-a fost.

Scrisori se mai scriu de sărbători, vederi, felicitări, și copiii către Moș Crăciun și către Iepuraș. Vin foarte mulți străini la noi în țară care într-adevăr cumpără acele cărți poștale, le scriu și trimit, dar în rest cu ce corespondență lucrăm noi, mai sunt doar asociațiile de proprietari, doar avocații, ANAF, adică 90%, sunt pentru stat. Și restul că i-a trimis lui Ionică „ce mai faci, cum o mai duci?”.

Cred că lumea uită să mai scrie, cel puțin tineretul… Încet, încet, se cam pierde.