Art. 32 (4) din Constituția României: Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
Am întrebat părinții români ce buget au alocat pentru începerea anului școlar și pe ce vor cheltui banii. Răspunsurile lor arată măsura în care învățământul public, care e prin lege gratuit, se bazează pe contribuția financiară a părinților pentru a oferi un standard minim de condiții.
Anul trecut, un fost ministru al educației, Liviu Marian Pop, s-a scăpat într-un interviu că da, educația e gratuită conform Constituției, dar doar pentru elev. Plătesc statul și părinții. Cinismul și interpretarea foarte convenabilă a principiului dreptului la învățătură gratuită reflectă de fapt realitatea: cheltuielile materiale ale școlilor sunt deseori acoperite de părinți prin tot felul de artificii legale, iar statul se face că plouă.
Cum se face finanțarea educației? În funcție de numărul de copii dintr-o școală, se alocă o sumă de bani. În 2018, costul standard pentru fiecare elev este de 4.413 lei pe an. Din acești bani se plătește tot ce presupune funcționarea școlii, de la salariile și pregătirea continuă a profesorilor la cheltuieli de întreținere a clădirii la decontarea navetei elevilor. Deși Legea Educației Naționale spune că statul trebuie să aloce cel puțin 6% din produsul intern brut pentru finanțarea educației, în realitate procentul nu a fost niciodată respectat. În 2018, este 2,98%. Tot în 2018, salariile profesorilor au crescut, dar suma alocată educației aproape deloc, așa că au rămas mai puțini bani pentru toate celelalte cheltuieli.
Asta se traduce în situația pe care o văd părinții la clasă: săli improprii, mobilier vechi, dotări depășite. Plus lipsa unor facilități elementare, precum hârtia igienică și săpunul. Părinții au fost mereu presați și șantajați moral să suplinească bugetul școlii și să cumpere, cum ne povestesc și în sondajul nostru, de toate: de la yale și jaluzele la cablu de internet și aparatură IT.
Tot părinții cumpără, mulți dintre ei, manualele, pentru că rareori primesc unele noi, fără exerciții deja rezolvate sau tot felul de desene pe ele. Deși manualele sunt gratuite, conform legii, până la finalul clasei a XII-a. (Până de curând erau gratuite doar până la clasa a X-a, pentru că atunci se încheie învățământul obligatoriu, dar Asociația Elevilor din Constanța a câștigat un proces prin care a cerut să fie gratuite și pentru liceenii din anii terminali.)
Cel mai des, părinții cheltuiesc între 500 și 1.000 de lei de copil pentru începerea anului școlar. Salariul mediu net în România este 2.721 de lei (iunie 2018), dar aproape jumătate (46%) dintre angajați primesc salariul minim pe economie, care e între 1.162 și 1.235 lei net.
Ce se întâmplă când părinții nu au acești bani? Sau e doar un părinte, cu un singur salariu? Sau sunt mai mulți copii la școală? Sau când cheltuielilor de amenajare a clasei se adaugă cele de navetă (nu întotdeauna decontate de școală) sau de gazdă (aproape niciodată decontate)? Sau de after-school, dacă nu există o familie extinsă care să stea cu copilul după școală? Ce se întâmplă cu copiii aflați în aceste situații? Cum le mai garantează statul dreptul la învățătură?
Realitatea e că nu o face și nici nu mai pretinde că o face. Liviu Marian Pop a spus-o fără jenă anul trecut, fără să ia deloc în considerare că nu toți părinții pot să plătească.
Răspunsurile celor 342 de părinți, chiar dacă nu sunt reprezentative pentru întreaga țară (au răspuns mai mulți din urban decât din rural și România e împărțită aproape în două între cele două medii), arată că școala publică, în loc să fie un egalizator de șanse, cum a fost concepută, este un loc care contribuie la adâncirea prăpastiei de șanse dintre oamenii bogați și cei săraci, iar copiii săraci au tot mai puține șanse să o depășească.
