Am 23 de ani și sunt învățătoare în una din cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, unde curierii nu vin pentru că aici sunt „oameni răi”. Am în clasă 24 de năzdrăvani, pe care încerc să-i motivez să vină la școală în fiecare zi. „Ești cea mai bună doamnă”, îmi spun mereu. Uneori de mai multe ori pe oră. Nu pot să aleg un moment petrecut în acești doi ani pe care să îl povestesc. Nu știu dacă am fost mai mândră de ei atunci când au citit primul cuvânt sau atunci când am mers la teatru, iar cei de acolo ne-au zis mirați: „ce cuminți sunt!”
După evaluarea națională din fiecare an, se văd discrepanțele în notare de la o școală la alta: sunt copii care au avut diferențe de peste patru puncte între mediile anuale și cele de la examen. Specialiștii arată cu degetul spre faptul că nu există standarde care să se aplice unitar în toate clasele din țară. Așa că le-au creat mai mulți profesori în cadrul proiectului Merito. Deocamdată doar pentru clasa a cincea și pentru disciplinele limba română, matematică și educație muzicală.
Cărțile ilustrate nu sunt doar pentru copii. Și cele pentru copii au înțelesuri pentru oameni mari, dar sunt și cărți ilustrate doar pentru oameni mari. Artista americană Maira Kalman are câteva în care pune culoare pe nimicurile de zi cu zi, cum ar fi lucrurile pe care le poartă femeile în brațe, funcționalitate și metaforă deopotrivă. A povestit pentru Școala9 despre creativitatea izvorâtă din golirea creierului, despre plimbări și privitul oamenilor de pe stradă ca job cu normă întreagă. Despre toate micile frumuseți ale zilelor care dau sensul vieții.