Recunoașteți, desigur, replica decupată din „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. Autorul ei este Ștefan a Petrei Ciubotarul, tatăl lui Nică, și reflectă viziunea acestuia despre excese (educaționale), exprimată în cadrul dialogului cu Smaranda, soția lui. Ne folosim de ea pentru a intra pe terenul discuțiilor actuale (dar nu chiar cu totul noi) despre excelență ca deziderat, obiectiv major al sistemului educațional românesc. Se vorbește, și în contextul proiectului noii legi a învățământului preuniversitar, mult despre excelență, despre înființarea unor clase de excelență în școli și mai ales în colegiile naționale, despre îmbunătățirea performanțelor centrelor de excelență, unde teoretic se pregătesc elevii pentru a obține rezultate... excelente la olimpiadele școlare. În fine, se vorbește despre excelență aproape ca despre un viitor brand de țară și brand al educației naționale.
Excelența ca substantiv este sinonimă cu perfecțiunea. Vorbim, deci, despre cum să atingem perfecțiunea, la nivel de mase aproape. Și asta nouă ni se pare puțin exagerat și oarecum perdant, căci se poate întoarce ca un bumerang asupra noastră ca sistem și ca națiune, prin ceea ce pierdem atunci când alergăm să o atingem.
„Puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară” – o altă viziune a lumii pe dos extrasă dintr-un alt text al lui Creangă reflectă efectul unei astfel de abordări. Este ca și cum plecăm în negocierea cu viitorul aplicând conștient sistemul win-lose.
Îmi amintesc un caz pe care, în context, aș vrea să îl povestesc. Cu ani în urmă, inspector de română fiind, aveam în județ un elev... excelent la disciplina pe care o coordonam. Era în clasa a XI-a și în anii precedenți luase premii la olimpiada națională, fusese mereu între primii trei pe țară. Deși nu eram profesorul lui de la clasă, între mine și el se stabilise o relație mai specială, empatică, fără să ne întâlnim neapărat des. Ei bine, în clasa a XI-a profesoara lui m-a anunțat că el nu mai vrea să participe la olimpiada de limba și literatura română. Că nu îl poate convinge și basta. Era o pierdere mare pentru județ, fiind cel mai bun la nivelul său și am decis să vorbesc și eu cu el, mai ales că mă luase prin surprindere. M-am dus neanunțat la școală și am rugat directoarea să îmi pună la dispoziție biroul ei și să mi-l trimită pe elev acolo. Dusesem cu mine un braț de cărți, literatură română contemporană, poezie cu precădere. Când a venit elevul, i le-am dăruit și am discutat o vreme despre ele, i-am vorbit despre autorii respectivi, i-am citit câteva poezii și le-am discutat, am creat o atmosferă confortabilă. Apoi, i-am spus că aș vrea să se mai gândească la decizia pe care o luase. Mi-a răspuns că decizia e luată deja și că se bazează pe presiunea formală a excelenței la care se simte supus și în care nu mai poate să creadă. În plus, copilul ăsta, care mi-era (și îmi este încă) foarte drag, nu se simțea pregătit suficient de profesorul său de la clasă, care nu îi făcea față, chit că vorbim aici despre un colegiu național. I-am răspuns că aș vrea, totuși, să se mai gândească, că îl mai pot eu sprijini cu câte o discuție și cu recomandări de lectură, dar că îl și înțeleg dacă își va păstra decizia. Am dat mâna cu el și am plecat. A doua zi m-a sunat și mi-a spus că acceptă să meargă la olimpiadă, dar că o face doar pentru mine, nu pentru concursul în sine, nici pentru școală, nici măcar pentru el. A mai luat premii încă doi ani. Băiatul a terminat între timp și facultatea, alta decât Literele, și își vede de parcursul lui intelectual și profesional.
Ce vrem să spunem și cu acest exemplu, spre ce ne îndreptăm cu argumentația. Mai întâi, că excelența ca presiune este perdantă. Generează efecte inverse. Obsesia pentru excelență de dragul excelenței este de-a dreptul malignă și este specifică societăților caracterizate prin ceea ce se numește complexul provinciei. Adevărata excelență este rară și se hrănește prin sine, nu prin presiunea factorilor externi. Există elevi capabili de performanță înaltă care aleg să se pregătească prin alte mijloace decât cele pe care li le oferă sistemul (își aleg mentori din mediul virtual, urmăresc tutoriale, caută singuri informații). Să gândim că putem avea clase de excelență în toate liceele (fie ele colegii naționale) este utopic și puțin ilogic, pentru că odată ce o avem peste tot, devine fenomen de masă, nu excelență. Dar cum ar putea exista performanță și excelență la nivel de mase, chiar și organizatoric, cu rezultate la olimpiade, să spunem, mai bune, câtă vreme oricum de la nivelul unui județ se califică doar un elev pe clasă/nivel, aceasta fiind norma? Oricâte clase de excelență am avea, numărul elevilor calificați va fi același.
O altă perspectivă este cea a egalității de șanse. Discuția despre clase de excelență în toate școlile este nerealizabilă. În cazul în care facem clase de excelență, cu selecții, de la nivelul claselor a V-a, poate le vom realiza în câteva licee sau colegii din urban (probabil din urbanul mare).
Dar în mediul rural (chiar și în urbanul mic) elevii vor rămâne dezavantajați și se va adânci clivajul, prăpastia dintre șansele oferite unora și șansele oferite celorlalți. Nici vorbă să mai vorbim de echitate. Puțini suie, mulți coboară...
Cum vom face excelență în aceste clase? Cu programe școlare special concepute pentru ele? Nu este, oare, și acesta un alt mijloc de eludare a egalității de șanse? Dar ce presiune se va pune și pe profesori, în cazul acesta, cu o competitivitate care va deveni vorace, cu o concentrare a eforturilor înspre acest pol al activității profesionale, cu scăderea preocupărilor pentru educarea eficientă, pentru progres, a elevilor din clasele obișnuite. Și avem profesori care să lucreze la nivel de excelență în toate școlile? Sau, mai bine spus, nu ar fi mai firesc să ne intereseze să avem profesori care își fac treaba profesionist la nivel de creștere a performanței la nivel de mase, decât să punem presiune pe ei să performeze la nivel de excelență? În plus, cum sună acest raport de sensuri: clase obișnuite și clase de excelență...
Ne întoarcem spre Creangă, spre final. Ce spune tatăl este că o societate are nevoie de o consolidare a rolurilor la nivelurile sale de masă. Excelența nu înseamnă neapărat clase de excelență, spune tatăl lui Nică. Uite, e excelent Grigore a lui Petre Lucăi, sau, altfel spus, un elev poate dovedi excelență la un moment dat într-un domeniu pentru care nu școala l-a pregătit. Excelența este de identificat și de sprijinit. Așa cum am făcut-o cu elevul din exemplul de mai sus. Dar nu de pus presiune pe ea. Adesea, excelența își face drum singură spre glorie. În schimb, educația profesionistă la nivel de mase și cea remedială, la nivelul celor dezavantajați, este cea care are nevoie de resurse, de sprijin, de... performanță.
Și să nu uităm, doar unul ajunge să macine la moară. Lumea este construită însă de ceilalți, de cei mulți, care trebuie ajutați să suie (mai ușor sau mai greu, dar direcția să fie totuși ascensională). Hai să ne concentrăm pe ei!
