Sophia Țigănaș, 18 ani, a terminat Colegiul German Goethe din București și se pregătește să plece la studii în Viena, la Universität Wien, pentru a studia teatru, film și media, un profil care se concentrează pe partea teoretică a acestor domenii. În ciuda unui parcurs plin de reușite, Sophia spune că „e greu să rămâi și să ai răbdare cu țara noastră”.
„Mă bucur să plec și să încep de la zero”
Ce te-a făcut pe tine să alegi să pleci din țară?
Mă bucur să plec și să încep de la zero și mă doare să abandonez într-o oarecare măsură tot ce am construit aici în ultimii ani. Pe de-o parte, am nevoie de o pauză, am nevoie să nu fiu nimic mai mult decât o studentă în primul an a cărei unică grijă e un examen sau un seminar. Pe de altă parte, simt că sunt egoistă.
Plec, mi se pare, dintr-o țară care încă are nevoie de mine, de noi. Dar aici pare că urlăm în gol, că suntem blocați într-un limbo unde noi facem tot ce putem și tot nu ne bagă nimeni în seamă.
Cum poți să ajuți o țară care parcă nu mai vrea să fie ajutată? Sunt doar un copil de 18 ani, vreau să fiu impulsivă și să fac alegeri care să fie bune pentru mine, nu doar pentru alții. Plec cu inima ușoară, știind că ceva-ceva poate tot am schimbat, poate unul dintre copiii care citesc ESC Liceu va ajunge să aibă el răbdare cu țara, să facă el marea schimbare. Măcar sper să fi jucat un rol minuscul, să fi dat și eu acel impuls care va duce la mai bine: atât mi-ar fi de ajuns.
Câți dintre membrii redacției voastre au planuri similare, de a pleca din țară pentru continuarea studiilor? Care crezi că e motivația dominantă pentru ei?
Multă lume pleacă. Până la urmă, asta am fost instruiți de când eram mici. Ni s-a zis să învățăm bine, să lucrăm mult, să tragem tare, ca să ajungem cumva, cândva și noi la o fărâmă din lucrurile bune la care au acces cei născuți în țări care o duc mai bine. Am fost învățați că la noi nu ar mai exista scăpare și, în mod tragic, exact cu această disperare și lipsă de scăpare am fost prea des întâmpinați.
Creștem și ne dăm seama că nu știm mai nimic, începem să vedem bube și răni în ideologiile și politica în jurul căreia am copilărit și trăit: e greu să vrei să rămâi, să ai răbdare cu țara noastră. Îi admir mai mult decât orice pe cei câțiva care sunt gata să pună locul ăsta, care are nevoie de atâta ajutor, mai presus de ceea ce mulți ar considera vieți mult mai ușoare.
Pe noi, cei care o ștergem repede după liceu, ne motivează oboseala de a ne lupta cu morile de vânt și perspectiva unei vieți mult mai ușoare; în țări care au grijă de cetățenii lor și în care nu trebuie să îți arunci un vis sau două pe geam, doar ca să nu ajungi la sapă de lemn.
Care este reacția oamenilor din jur când aud despre planurile tale de a merge la studii în străinătate? Simți suport și încurajare de la cei din jur sau mai degrabă altceva?
Toată lumea mă felicită și mă susține, nu am auzit decât urări de bine și de baftă în ce urmează să fac. Totuși, cumva, mi se face rușine odată ce răsună întrebarea „Și după? Ce faci, te întorci?”. Mă întreb și eu același lucru. Oare vreau să mă întorc la baza la care am muncit atât de mult pentru a o construi, doar ca să încep iar să mă zvârcolesc într-un sistem construit împotriva schimbării? Așa că nu răspund, iar interlocutorul înțelege exact ce îmi trece prin cap. În schimb, nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru înțelegerea asta și să apreciez susținerea pe care chiar o primesc: cred că pentru mulți, plecarea mea era de așteptat.
Mi s-a spus de mai multe ori că țara e prea mică pentru mine și mi se prea pare că și pentru adulți scăparea ar trebui să fie țelul unui „copil bun”.
Blestemul stagnării în țară
Ce crezi că îți va lipsi cel mai mult după ce vei părăsi țara? Și care simți că sunt lucrurile de care nu-ți va fi deloc dor?
Cred că îmi va fi enorm de dor, culmea, de DoR. Mi se sfâșie inima când mă gândesc că nu voi mai avea posibilitatea să mă îmbrac și să ies pe ușă doar de dragul de a lucra acolo. Până și de celelalte locuri în care am mai făcut câte un internship o să mă desprind cu greu, de toți acei redactori, reporteri și editori care mi-au făcut munca posibilă și care m-au ascultat atunci când nimeni altcineva nu era dispus să o facă. Îmi va fi dor de ei, pentru că oameni ca ei și redacții ca DoR numai aici găsești.
Cu toate astea, mă consolează faptul că mă și despart de atâtea lucruri negative. Această stagnare de care ești blestemat să dai, dacă rămâi în țară, mentalitățile vechi pe care, deocamdată, nici măcar nu avem cum să le adresăm, dacă noi abia ne luptăm cu probleme atât de fundamentale ca cele care bântuie în momentul de față țara și politica noastră. Și, în final, cel mai puțin dor îmi va fi de oamenii care nu mă mai cunosc. Mă despart cu zâmbetul pe buze și urări de bine de cei care nu o știu decât pe Sophia pe care au întâlnit-o în generală sau liceu, în loc de persoana care e tot ea acum.
La final, ce recomandare le-ai face cititorilor acestui articol, pornind de la experiența ta în sistemul educațional românesc și în diverse proiecte, inițiative și voluntariate?
Celor de vârsta mea: nu e responsabilitatea voastră să înlăturați peste noapte tot răul care și-a făcut drum la noi de-a lungul timpului. Permiteți-vă să fiți liceeni, să fiți și egoiști uneori, să nu deveniți activiști mai presus de oameni. Când vreți să schimbați ceva, aveți răbdare, ascultați ce se întâmplă în jurul vostru, acceptați că încă nu le știm pe toate, indiferent dacă aveți 15 sau 55 de ani. Fiți buni cu cei pe care îi considerați tabăra inamică, nu intrați cu colții în cei de la care așteptați înțelegere și schimbare. Găsiți slăbiciunile din opiniile și acțiunile voastre, consolidați-vă o agendă în care voi să credeți, nu care doar să sune bine și să fie lipsită de fundație.
Și pe adulți îi rog doar să ne asculte. Să își deschidă ochii și să vadă că nu e vorba doar de niște copii, nici de o generație de golani. Nu mai vorbiți despre noi de parcă nu am fi în cameră, nu mai dezbateți dreptul nostru de a fi luați în serios când noi nici nu avem încă voie să participăm la dezbatere. Acceptați că nici voi nu știți totul, că experiențele se acumulează în sufletul oricui, nu doar al vostru.
Cereți-ne să vă respectăm odată ce și voi veți fi învățat să ne respectați: veți fi surprinși câți adolescenți muncitori, harnici și care vor o schimbare vor veni spre voi odată ce văd un semn de căldură și deschidere.
Mulți oameni spun că adolescenții din ziua de azi sunt neserioși, neatenți, nepregătiți, nerespectuoși etc. Te-ai întâlnit și tu cu astfel de atitudini din partea adulților? Cum crezi că ți-au influențat gândirea și deciziile?
Sunt o persoană teribil de încăpățânată, așa am fost dintotdeauna și sunt convinsă că asta a fost ce m-a adus unde sunt acum. Datorită reputației mele de „copil bun” și de elev silitor de când eram mai mică, am fost scutită de astfel de remarci: însă doar pentru că eu nu eram ținta lor nu însemna că nu le auzeam la tot pasul. Mi s-a spus de multe ori că sunt „tare-n gură”, că am tendința de a mă băga în orice conflict, fie că mă implică direct sau nu.
Cred că de fiecare dată când auzeam adulți vorbind despre generația mea ca și cum eu nu i-aș aparține și de parcă ar fi doar vorba de niște golani, ceva în mine se gândea mereu că o să le arăt eu de ce e în stare generația mea. Până la urmă, furia provocată de a nu fi luată în serios din cauza vârstei m-a făcut să continui și să vreau să fiu cât mai zgomotoasă: vreau să știe lumea de noi, să știe că nu numai avem un potențial enorm, ci și motivația să demonstrăm.
Bulgărele de zăpadă
Proiectele de voluntariat sunt ceva relativ nou în România. Dar, deși în anumite zone mai dezvoltate există o mulțime de oportunități și variante din care tinerii pot alege, în alte zone, voluntariatul nu prea este popular. Ba chiar, unii părinți își descurajează adolescenții când aud despre voluntariat. Tu cum ai ajuns să fii implicată în atât de multe proiecte până la finalul liceului?
Cred că a fost ca un bulgăre de zăpadă, care s-a tot mărit de-a lungul anilor mei de liceu. Când eram mică, eu nu voiam decât să scriu; în scris este unde se va afla suflețelul meu, probabil, pentru tot restul vieții. Iar în clasa a 9-a, dragostea mea pentru scris a început să fie motivul pentru care mă implicam în tot mai multe proiecte, întâi în cadrul școlii. Trecerea de la conferințe de dezbateri, unde eram parte din echipa de presă, la proiecte de voluntariat și idei din ce în ce mai ambițioase a fost una foarte lină. Nu aș putea spune că am fost vreodată descurajată: am crescut în capitală, am avut norocul de a avea acces la toate resursele. Odată ce pășești în lumea aceasta a evenimentelor, redacțiilor și voluntariatelor, te trezești brusc că știi pe toată lumea și afli de orice proiect nou care are nevoie de oameni.
După ceva timp mi-am dat seama că eu am ajuns să fiu cel ce organizează proiectul care are nevoie de oameni. Oricât de clișeic ar suna, nici nu îți dai seama ce se întâmplă până când nu se întâmplă ceva uriaș, cum ar fi pentru mine revista ESC Liceu, și atunci chiar te lovește: „Wow, atât de departe am ajuns?”.
Ai avut un model sau un mentor care să te ghideze în această direcție?
Nu cred că aș fi reușit nici măcar să-mi țin revistele online în picioare, cu atât mai puțin să ajung să public munca echipei în librării, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Cristian Lupșa, editor și fondator DoR, în clasa a 11-a. Întreaga echipă DoR m-a susținut și a avut grijă de mine de parcă eram a lor. Am ajuns să tratez sediul DoR ca pe o a doua casă, un loc în care puteam să vin oricând să cer sfaturi, să-mi fac ordine în gânduri sau chiar să învăț pentru liceu când munca și școala deveneau mult prea greu de echilibrat.
„Feedback-ul ne-a dat aripi”
Cum ai ajuns să coordonezi editorial revista ESC Liceu? Acest gen de muncă de coordonare sună dificil chiar și pentru un adult cu experiență.
În vara lui 2020, deja mă ocupam de revistele Versus Magazine și The Calypso Journal, iar amândouă echipele o duceau mizerabil din punct de vedere al moralului. Eram toți obosiți, iar 2020 părea că doar își bate joc de noi încontinuu, așa că ne-a venit ideea să spunem povestea anului prin ce știam noi mai bine: crearea unei reviste. Așa s-a născut ERROR2020, primul nostru număr tipărit, o colaborare a celor două redacții, care a fost trimis prin țară gratis în 550 de exemplare.
Feedback-ul bun ne-a dat aripi și ne-am dat seama că, având în vedere că mulți dintre noi terminau în 2021 liceul, mai aveam multe de spus. Voiam să ajungă la cât mai mulți și să le dăm mai multora oportunitatea de a participa.
Așa am strâns o echipă din toată țara și ne-am pus pe muncă, să spunem cum arată experiența de licean în România: cu bune, cu rele, în orașe mari sau foarte mici, în școli pe care le vom ține minte toată viața sau pe care sperăm să le dăm cât mai repede uitării.
Cum ați reușit să obțineți distribuția revistei în rețeaua de librării Humanitas și Cărturești și de ce crezi că ar trebui citită revista ESC Liceu?
Răspunsul cel mai ușor ar fi să spun că am avut răbdare. Nu am început colaborarea de lungă durată cu echipele din spatele acestor librării doar pentru a ajunge într-o bună zi să distribui în rețelele lor vreun titlu, ci doar s-au ivit de-a lungul timpului foarte multe oportunități între noi și ei. Am avut parte de experiențe minunate, de la ateliere de scris pe care le-am găzduit în cadrul FestivalYA la Cărturești la discuții pe baza unor cărți superbe, în cadrul lansărilor la care am fost invitată de către editura Humanitas.
Nu aș spune, deci, că am obținut distribuția revistei: mai degrabă, recunosc că s-a ivit această oportunitate, care, pentru mine și copilul din mine, cel care visa să se vadă autor publicat în librării, pare cu adevărat ireală. Pe lângă asta, mă umple de fericire că ESC Liceu va ajunge atât de departe și la atât de mulți oameni: liceenii talentați și muncitori care au turnat ore de lucru în acest proiect merită apreciere și merită citiți. Iar generația noastră merită să fie văzută și recunoscută drept demnă de atenție și respect.
