Ce înseamnă că e adevărat? De ce așa e bine? Cum adică pare curajos? Ce e real? De ce nu e drept? Deși vin în șuvoaie și uneori îi agasează chiar și pe cei mai vorbăreți dintre părinți, de ce-urile copiilor stau sub semnul mirării autentice – cel mai simplu instrument de cunoaștere a lumii.
Deși exercițiul de a chestiona gata-făcutul încurajează creșterea și dezvoltarea, filosofarea – arta de a pune întrebări cu sens despre lume – este deseori asociată cu despicarea firului în patru, pierderea de vreme și bâlbâiala-n gol. Cu această conotație negativă plutind în gândurile tuturor, am căutat clarificări pe terenul filosofiei în potență, la Facultatea de Filosofie de la Universitatea București. Laurențiu Staicu este profesor universitar, Președinte al Asociației Române de Filosofie Practică (ARFP) și promotor al consilierii filosofice în România – o cale de autocunoaștere prin introspecție și conversație filosofică liberă, care îți antrenează abilitatea de a percepe imaginea de ansamblu, clarificând astfel dileme morale și conflicte de valori personale. Printre altele, a scris o carte de popularizare a filosofiei, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, iar acum pregătește o carte de filosofie dedicată adolescenților.
L-am întrebat de ce merită să exersăm filosofarea cu cei mici și ce câștigă ei de pe urma exercițiului de a se întreba frenetic despre sine și despre lume.
Școala9: Mirarea e o atitudine esențială a condiției umane – cum facem să păstrăm această stare nativă și s-o încurajăm constructiv în rândul copiilor, prin lecturi filosofice?
Laurențiu Staicu: Mirarea sau simpla curiozitate joacă un rol crucial în dezvoltarea și maturizarea noastră pentru că ne împinge să căutăm răspunsuri la întrebările care ne frământă, acele răspunsuri care, de multe ori, ne definesc și ne modelează traseul pe care-l vom urma în viață: carieră, alegerea unui partener, valorile după care ne ghidăm. Din păcate, astăzi mulți părinți par să creadă că această curiozitate specifică copilăriei (dar nu numai) trebuie depășită cât mai repede și își încurajează copiii să nu-și mai pună atâtea întrebări și să învețe să se conformeze – normelor sociale existente, valorilor tradiționale – și să se integreze. Cel puțin asta este impresia pe care mi-a prilejuit-o experiența mea de dascăl: văd din ce în ce mai mulți adolescenți care se miră (culmea!) tocmai atunci când le spui că este foarte important să-ți pui întrebări. Ca și cum ar crede că maturitatea înseamnă exact pe dos, a nu-ți mai pune întrebări și a te conforma pe deplin, a te purta ca și cum ai ști tot.
Așa că mi-e greu să spun ce lecturi filosofice ar putea fi utile pentru a încuraja și exersa curiozitatea copiilor, mai ales că e greu să vorbești de lecturi filosofice propriu-zise pentru copii. Cred, totuși, că orice lecturi care stimulează imaginația pot fi utile în acest sens, pentru că filosofarea cere o imaginație foarte bine exersată. Poți începe să filosofezi pornind de la orice, de la un scenariu fantastic precum cel din Stăpânul inelelor sau Harry Potter, de pildă, sau chiar de la un joc pe calculator, cum este Assassin’s Creed (unul dintre favoritele mele :D).
Ș9: Psihologul Jean Piaget spunea că cei mici nu sunt capabili de gândire critică și logică decât după vârsta de 11-12 ani. De la ce vârstă le recomanzi părinților să înceapă conversații filosofice, care să stimuleze gândirea critică a copiii lor?
L.S.: Da, nu poți să discuți într-o manieră filosofică cu copii de până în 10 ani (uneori e greu să faci asta și cu adulții, haha!) dar poți începe să-i obișnuiești pe cei mici cu filosofarea încurajându-i să pună și să-și pună întrebări, să găsească răspunsuri la ele și apoi să se gândească ce alte întrebări se pot isca pornind de la răspunsurile pe care și le-au dat. La urma urmei, filosofia este tocmai asta: arta de a pune întrebări cu sens despre lume. În privința asta, cred că se poate începe din momentul în care cei mici ajung să stăpânească cât de cât limbajul, vârsta aia la care încep să ne bată la cap cu de ce-uri agasante.
Ș9: Care este scopul unor discuții filosofice cu copiii și ce abilități concrete pot dezvolta prin ele?
L.S.: Există o mulțime de beneficii pe care le pot obține părinții dacă își fac obiceiul de a-i încuraja pe copii să poarte astfel de conversații cu tentă filosofică: le dezvoltă spiritul critic, imaginația, capacitatea de reflecție, îi învață să gândească coerent și să fie cât mai lucizi, îi ajută să se maturizeze social și emoțional, să se poată feri de prejudecăți și de îndoctrinări. Cred că orice părinte își dorește aceste abilități și trăsături de la copilul său.
Părinții au din ce în ce mai puțin timp pentru a se ocupa de dezvoltarea acestora, iar școala nu o face mai deloc. E cumva trist că se întâmplă asta, pentru că fără aceste abilități nu putem avea o societate de adulți responsabili, așa cum ne dorim. Ele se manifestă chiar și în cele mai simple acțiuni, în felul în care mergem pe scara rulantă, la metrou, de exemplu. Dacă nu mă gândesc la consecințele acțiunilor mele, o să mă așez la întâmplare pe scară; dar, dacă mă gândesc, o să fiu înclinat să respect regula „stai pe partea dreaptă”, pentru că în felul ăsta le acord celor grăbiți șansa de a ajunge la timp acolo unde vor să ajungă, șansă pe care mi-aș dori să o am și eu dacă m-aș afla în situația lor.
Ș9: În 2013, Ministerul Educației a aprobat programa Cursului Opțional de Filosofie pentru Copii (pentru clasa a III-a și clasa a IV-a), o disciplină care își propune antrenarea graduală a copiilor în dezbateri și discuții argumentate. Crezi că ar trebui să fie materie obligatorie?
L.S.: Da, sunt convins că ar bine să fie materie obligatorie! Filosofia contribuie, într-o măsură mai mare decât alte discipline, la formarea abilității de a gândi într-o manieră sistematică și coerentă, iar această abilitate este absolut esențială pentru lumea în care trăim, o lume din ce în ce mai complicată și care se schimbă într-un ritm din ce în ce mai alert. Dar ar trebui să-i selectăm cu mare atenție pe cei care o predau, pentru a nu face din studiul filosofiei o corvoadă în plus pentru elevi, așa cum sunt, din păcate, multe dintre disciplinele pe care le învață în școală. Foarte puțini dascăli înțeleg că înainte de a le preda copiilor o materie oarecare, trebuie să încerce să le explice de ce este importantă și cu ce se ocupă ea, de fapt.
Ș9: Pregătești o carte de filosofie pentru adolescenți. Cum ți-a venit ideea și de ce ar trebui s-o citească adolescenții?
L.S.: Filosofia pentru adolescenți este cartea la care lucrez acum. Ideea mi-a venit pe parcursul anilor în care am lucrat cu studenții din anul întâi la cursul de Introducere în filosofie și cu clienții de 18-20 de ani în cursul ședințelor de consiliere filosofică. Ei sunt, de fapt, adolescenți, schimbarea asta de statut, de la elev de liceu la student e nesemnificativă în primul an de facultate. Din păcate, majoritatea lucrărilor de introducere în filosofie se adresează adulților, unor adulți care nu au cunoștințe de filosofie, dar vor să le dobândească. Pentru adolescenți nu prea scrie nimeni sau, atunci când o face, se așteaptă ca ei să fie totuși adulți. Însă mintea unui adolescent este foarte diferită de mintea unui adult, este un creuzet extrem de dinamic, în care ideile, opiniile, atitudinile se schimbă de la o zi la alta. Aceste schimbări prin care trecem cu toții în anii adolescenței au nevoie de o serie de repere fundamentale, de un fel de structură de rezistență de ordin ideatic, altfel schimbările respective nu contribuie la dezvoltarea și maturizarea noastră, ci mai degrabă devin o derivă mentală constantă, se cronicizează. De multe ori, pe acest traseu, ajungem la o stare de permanentă nemulțumire, nu ne implicăm în nimic cu adevărat sau cu totul, privim întotdeauna spre viitor, așteptând să se întâmple ceva care să ne placă, care să ne captiveze și să ne scoată din această derivă.
Cu alte cuvinte, rămânem adolescenți și dincolo de vârsta adolescenței, dar nu într-un sens pozitiv, adică păstrându-ne entuziasmul, încrederea că vom face lucruri mărețe în viață și dorința de a descoperi cât mai multe lucruri importante, ci mai degrabă într-un sens negativ, permanent dezabuzați, plictisiți și evitând orice responsabilitate autentică. Adolescența este o etapă extraordinară în viața noastră, dar numai cu condiția să fie trecătoare, altfel poate deveni extrem de nocivă pentru bunăstarea noastră și a celor din jur. Așa că mi-am propus să scriu o carte de introducere în filosofie pentru adolescenți care sper să le ofere măcar o parte dintre reperele acelea importante despre care aminteam mai devreme.
Ș9: Urmează și o carte de filosofie pentru copii?
L.S.: Am în proiect, într-adevăr, o carte dedicată copiilor, dar care se concentrează mai mult pe teme de etică, un fel de introducere în etică pentru copii. E o provocare mare pentru mine, nu doar pentru că n-am mai scris până acum pentru copii, ci și pentru că vreau să combin elementele de teorie (lecțiile, să spunem) cu povești menite să transmită anumite pilde importante pentru formarea caracterului copiilor. Cred că în societatea noastră hiper-tehnologizată am început să pierdem din vedere rostul crucial al poveștilor, acela de a transmite anumite pilde, nu doar de a ne oferi plăcere și amuzament hrănindu-ne imaginația. Sper să reușesc, mai ales că am și alte planuri în direcția asta, aș vrea să organizez o serie de ateliere de filosofie pentru copii prin intermediul Asociației Române de Filosofie Practică, pornind de la temele pe care le voi aborda în carte. Rămâne de văzut cum o să iasă, în privința asta sunt adolescent și eu, încă, în sensul bun, adică sunt foarte încrezător și entuziast.
Ș9: Ai putea să explici, pe scurt, Mitul Peșterii pe înțelesul unor copii de 10 ani?
L.S.: Aș spune că Mitul Peșterii este, de fapt, cel mai ușor de explicat copiilor, pentru că ei trăiesc permanent în rolul acelui personaj din povestea lui Platon care scapă de lanțuri și află, apoi, lucruri noi, află că lucrurile din jurul său nu sunt ce par a fi. Pentru copii, descoperirea adevărului este ceva familiar, este o experiență cotidiană. Cred că dacă aș încerca să le povestesc copiilor Mitul Peșterii aș porni de la mai multe jucării pe care le-aș desface în bucăți, sub ochii lor. Apoi aș încerca să le transmit ideea că aparențele lucrurilor sunt înșelătoare, adeseori. Orice copil, cred eu, învață asta fără să știe ce a învățat, de fapt. Aici ar putea interveni părinții, pentru a-i ajuta pe copii să desprindă lecția asta importantă dintr-o experiență atât de banală cum este dezmembrarea unei jucării (doar că, de regulă, părinții se cam supără când copii strică o jucărie).
RECOMANDĂRI DE LECTURĂ
Dincolo de lecturile filosofice propriu-zise, cea mai importantă este deprinderea reflexului de a te îndoi de ceea ce ți se spune și naturalețea de a pune întrebări pornind de la un text – fie el literar, filosofic sau chiar non-ficțional.
Pentru școala primară:
Orice fel de povești cu tâlc scurte (ficțiune, SF), care să le stimuleze imaginația. Părinții îi pot încuraja să-și pună întrebări cu privire la ceea ce au citit și să încerce să-și dea răspunsuri.
Philosophy for Young Children – Berys Gaut, Morag Gaut
Filosofia pentru copii – David A. White
Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul – Adina Rosetti, Cristiana Radu
Pentru gimnaziu:
Povești ceva mai complicate, mai lungi, literatură pentru copii. Pentru a deprinde cu ușurință arta argumentării, se poate încerca și dialogul socratic – întrebări de clarificare, întrebări legate de presupuneri, întrebări legate de motive, dovezi, implicații – pe baza textelor citite.
A Sneetch is a Sneetch and Other Philosophical Discoveries: Finding Wisdom in Children’s Literature – Thomas E. Wartenberg
Lumea Sofiei – Jostein Gaarder
Pentru liceu:
Lecturi filosofice mai consistente, romane și povestiri cu substrat filosofic, poate chiar și scurte introduceri în filosofie și etică, combinate cu discuții mai lungi pe marginea temelor parcurse.
Eleganța ariciului – Muriel Barbery
* Mitul Peșterii:
Prin alegoria Peșterii, Platon pune pe tapet chiar miezul filosofiei: diferența dintre ceea ce e real și adevărat în mod absolut și ceea ce e opinie, pură aparență.
În peșteră se află mai mulţi oameni înlănţuiţi, îndreptați cu faţa către zid. În spatele lor, un foc arde și proiectează umbrele diverselor obiecte pe zid. Pentru oamenii peșterii, proiecțiile sunt singura realitate. Când unul dintre ei reușește să se elibere, Soarele din afară îl izbește, orbindu-l temporar – căci Soarele reprezintă Ideea Binelui, perfecțiunea, la care un om proaspăt eliberat din întuneric (starea de ignoranță) nu poate accede.
Folosind o serie de metafore, Platon ne învață să fim atenți și să nu ne facem comozi în lanțuri, adică să nu cădem pradă simțurilor care ne limitează și astfel favorizează instalarea prejudecăților. Să nu luăm umbrele – aparențele care generează opinii nefondate – drept adevăr, și să contemplăm întotdeauna lumea din afara Peșterii, adică să ne antrenăm cunoașterea adevărată, rațională, ajutându-i și pe ceilalți să vadă dincolo de umbre.
