De la creșă la primul job. Statistici și soluții pentru tineri și piața muncii

Ce spun de fapt datele și graficele analizate de către BNR? Situația educației în România este deja cunoscută, subfinanțată, dificil de accesat în zonele rurale și în continuă schimbare, fiecare ministru venind cu o proprie viziune și strategie. Ultima viziune a văzut problema sistemului public de educație în bursele și în normele de lucru ale cadrelor didactice. Așa că le-a tăiat pe primele și le-a crescut pe cele din urmă.

Problemele, însă, așa cum arată și Banca Națională a României nu se regăsesc acolo, ci încep din copilărie. Foarte puțini copii din România merg la creșă, iar mai bine de 30% dintre cei care ar trebui să meargă la grădiniță nu o fac. 16% dintre copiii de 14 ani nu merg la școală, iar aproximativ 20% din totalul tinerilor nu sunt cuprinși nici într-o formă de învățământ, nici de formare, dar nici nu merg la muncă. Practica în timpul învățământului vocațional și tehnic reprezintă mai degrabă excepția de la regulă, cu doar 7,2% dintre elevi care aplică teoria într-o întreprindere.

Toate aceste date nu sunt necunoscute nici experților în educație, nici decidenților politici care adesea le menționează în strategii, precum ar fi cea pentru tineret (2024 – 2027) sau în notele de fundamentare de la proiectele de acte normative. Mențiunea acestor indicatori nu a adus o îmbunătățire semnificativă și, după cum arată și analiza de mai jos, problemele României sunt mult mai ample, având legătură cu reziliența instituțiilor publice. 

În timp ce restul statelor membre au trecut peste perioada pandemică cu brio, cu mai mulți absolvenți de studii superioare și cu mai mulți tineri integrați pe piața muncii, România s-a îndreptat fix în direcția opusă.

„Pe lângă calitatea scăzută a actului educațional, în spatele acestor cifre se află o realitate socială îngrijorătoare. O parte semnificativă a populației din zona rurală are posibilități limitate (sau se află chiar în imposibilitatea) de a beneficia de educație, date fiind expunerea ridicată la riscul de sărăcie (41,7 la sută în anul 2024) și disparitatea substanțială între mediile de rezidență din perspectiva alternativelor educaționale și a standardelor de evaluare asociate.” – BNR, Raport asupra inflației august 2025

România se confruntă cu un deficit de forță de muncă, însă nimeni nu știe cu exactitate amploarea fenomenului. Numărul locurilor de muncă vacante a fost de 31.300 în T2 (trimestrul al doilea) 2025 conform Institutului Național de Statistică (INS) pe baza unui sondaj efectuat la nivelul a 24.200 de unități economice. 

Romulus Badea, președintele Patronatului Importatorilor de Forță de Muncă, declara în iulie 2025 pentru Europa Liberă că ar fi, de fapt, un deficit de 600.000 de persoane. Cristian Popa, membru BNR, afirma că 40% din companiile din România consideră că lipsa personalului calificat din România este o problemă presantă.

Deficitul forței de muncă există, însă magnitudinea acestuia rămâne greu de aproximat. Abundența locurilor de muncă disponibile din București nu reprezintă realitatea dintr-un oraș mic sau un sat, unde singurul angajator poate fi o firmă de construcții sau un magazin local. 

La nivel național, există un deficit de forță de muncă în orice domeniu, însă mai profund în zona de profesioniști IT & C, profesioniști inginerie, dar și în rândul muncitorilor în salubritate sau în rândul menajerelor sau ajutoarelor de bucătari.

Pornind de la deficitul forței de muncă, BNR încearcă să traseze o hartă a multiplelor cauze, trecând prin rezultate PISA sau rata de absolvire a învățământului superior, însă pornind de la momentul incipient: creșa. 

Decalajul dintre rural și urban se observă în statistici, fie că este vorba de sărăcie, de venituri salariale, de alfabetism funcțional sau de posibilitatea de a-și permite o vacanță cel puțin o dată pe an. 

Decalajul dintre rural și urban începe de la vârste fragede, când părinții de la sate se confruntă cu realitatea că nu există creșe suficiente pentru copii. Dintr-un total de aproximativ 32.000 de copii care au fost înscriși la creșă în ultimul an școlar, 2.362 (7,8%) erau din mediul rural, în timp ce restul proveneau din orașe. 

Față de celelalte state europene, România se afla la coada clasamentului privind numărul de copii preșcolari care participă în educația timpurie (creșă sau grădiniță). În timp ce media europeană era de 94,6% în 2023, doar 75,7% dintre copiii români călcau pragul unei grădinițe. În timp ce tendința medie europeană era de creștere de la 91,2% la 94,6% în perioada 2014 – 2023, în cazul României s-a înregistrat o scădere de 8,5%. Scăderea a început dinainte de pandemie, în perioada 2017 – 2019 când 5,4 procente s-au evaporat.

Problema, în esență, rămâne rata scăzută de cuprindere a elevilor în sistemul de învățământ. Abandonul școlar reprezintă realitatea cu care România se confruntă din anii 1990, dar pe care nu reușește să o controleze. Actualul ministru, Daniel David, a spus că-și dorește reducerea abandonului școlar, apreciind importanța infrastructurii, în timp ce a tăiat fondurile acestui sector cheie. Fosta ministră, Ligia Deca, recunoștea deficitul de personal suport din școli care ar fi putut contribui benefic la prevenirea abandonului școlar.

Problema nu este la nivel discursiv, căci toată lumea vorbește despre abandonul școlar. Referințe privind abandonul școlar se regăsesc în strategii, în multiple note de fundamentare care însoțesc actele normative și, mai important, în arsenalul discursiv al oricărui lider politic.

Există multiple căi de a măsura abandonul școlar, iar una dintre aceste măsurători o reprezintă rata copiilor de 14 ani care nu frecventează școala. În timp ce media europeană este de 1,73% din totalul copiilor de 14 ani, în România, în jur de 16,38% dintre aceștia ajung să nu meargă la școală. Situația din România este atipică chiar și pentru țările din regiune, precum Ungaria sau Bulgaria cu care adesea suntem comparați. Într-adevăr, rata copiilor de 14 ani care nu frecventează școala este ridicată și în aceste două state, dar nicidecum nu se află într-o tendință ascendentă continuă de 8 ani încoace și nicidecum nu a trecut pragul de 10%.

În ciuda scăderii ratei de sărăcie și excluziune sociale în ultimii 8 ani, procentul copiilor de 14 ani care nu se află la școală a crescut. Nu poate fi o simplă eroare statistică, deoarece indicatorul este măsurat după numărul de copii înscriși în învățământ în vârsta de 14 ani din totalul copiilor de această vârstă. Problema nu este statistică, ci se află altundeva.

Lipsa participării în procesul educațional continuă și mai departe, în condițiile în care 19,4% din totalul tinerilor (15 – 29 ani) fie nu au un loc de muncă, nu urmează o formare și nici nu participă într-un proces de educație formală – tineri NEET (Not in Education, Employment, or Training, n.r.). 

Altfel spus, 1 din 5 tineri nici nu muncește, dar nici nu e în școală.

Problema nu poate fi atribuită unei simple dorințe individuale sau indolenței unor tineri care, în loc să iasă la treabă, stau și pierd timpul pe telefon. Rata locurilor de muncă vacante, menționată mai sus, indică un număr, totuși, limitat de locuri de muncă. Adesea, acestea sunt distribuite inegal între regiunile României, iar oportunitățile disponibile unui tânăr din București – Ilfov nu sunt aceleași ca pentru un tânăr din Dâmbovița. Această evidențiere a unor factori individuali ca fiind responsabili pentru o problemă structurală are la bază mai multe mituri, precum ar fi cel al asistaților sociali.

Există un mit că din „nemuncă” s-ar trăi mai bine, dar cei care îl propagă uită să menționeze că valoarea maximă a venitului minim de incluziune este de 366 lei / lună / membru de familie, de 7 ori mai puțin decât salariul minim net pe lună. 

Problema NEET este răspândită peste tot în Europa, însă, din nou, România se află în capul clasamentului. În ultimii 8 ani media europeană NEET a scăzut de la 15,2% în 2015 la 11,1% în 2024. O scădere a avut loc și în România, însă mult mai înceată, de la 20,9% în 2015 la 19,4% în 2024. 

Cert este că în perioada 2015 – 2020, rata NEET în România a scăzut de la 20,9% la 16,6%. Scăderea a fost mult mai accelerată decât media europeană, doar că anul 2021 a fost crucial pentru tinerii din România, pandemia de COVID – 19 lovind puternic atât în școli, cât și în piața muncii. 

Miturile cu privire la fenomenele din România își fac loc mai ușor în discursul public decât cercetarea academică, orientată pe soluții care ar putea sta la baza unor politici publice serioase. Pe lângă mitul asistaților sociali, există și acela al absolvenților de facultăți conform căruia tinerii nu mai învață o meserie din cauză că se îngrămădesc cu toții pe porțile facultății.

În timp ce, în medie, 31,7% dintre tinerii europeni cu vârste cuprinse între 15 – 64 de ani termină o facultate, procentul în România este pe jumătate – doar 16,5%. România nu se află într-o zonă inferioară doar față de Vest sau Țările Scandinave, ci și chiar față de țările din regiune, alături de care adesea este comparată când e vorba de venituri reduse sau nivel de sărăcie.

În timp ce în Polonia procentul absolvenților cu studii superioare a crescut de la 24,4% la 34,3% în perioada 2015 – 2024, în România ascensiunea a fost mult mai înceată, de la 15% la 16,5%. Polonia și restul statelor europene, cu foarte mici excepții, au reușit să treacă peste perioada pandemică cu mai mulți absolvenți cu studii superioare, dar și cu o participare mai mare pe piața muncii (o scădere a ratei NEET). În România, dinamica a fost fixă inversă: mai puțini absolvenți cu studii superioare, dar și o creștere a segmentului NEET.

Absolvirea studiilor superioare nu garantează un job, dar nici nu garantează competențe mai bune pe piața muncii. Pe de-o parte cei care deplâng dispariția „meseriașilor” din România au dreptate, iar datele le-o confirmă – studenții români din învățământul vocațional și tehnic fac cea mai puțină practică din rândul statelor membre. 

În medie, la nivel european, 6 din 10 tineri care urmează cursurile învățământului vocațional și tehnic fac practică măcar o lună. În România, procentul este de doar 7,2%. Nici nu se poate vorbi de vreo creștere în ultimii patru ani, deoarece nivelul este similar celui din 2021, în timp ce la nivel european s-a înregistrat în medie o creștere de 5% în aceeași perioadă.

Problema IVET - initial vocational education and training - devine și mai agravantă când luăm în considerare profilul studentului - în mare parte din mediul rural, dintr-un mediu dezavantajat:

„După cum era de așteptat, studenții dezavantajați din punct de vedere socio-economic, care aparțin mediului rural (aproape jumătate din populație) sau comunității rome (aproape o treime din populația rurală a fost identificată ca fiind de etnie romă în 2023), tind să opteze pentru un program încadrat în oferta educațională IVET. Cel mai probabil, această alegere își are rădăcinile într-un început educațional fragil, accentuat de decalajul dintre mediul urban și cel rural (doar 7,4 la sută dintre copiii înscriși la creșă în anul 2023 sunt din zone rurale).” – BNR, Raport asupra inflației august 2025

Decalajul care se continuă la nivelul liceului începe, de fapt, din primii ani de viață. Cu cât părinții sunt mai afluenți, cu atât riscul de-a cădea în sărăcie este mai redus, dar și rezultatele școlare sunt mai impresionante. România este țara extremelor, unde statusul socio-economic afectează cel mai mult nivelul de citire al copiilor, conform rezultatelor PISA din 2022, și unde șansele de-a cădea în sărăcie dacă ai un nivel scăzut de studii este aproape dublu decât media la nivelul statelor membre UE.

Dincolo de problemele nenumărate, BNR identifică și o oază de lumină în raport: creșterea apetitului pentru formare profesională a adulților. Dacă în 2020 doar 1% dintre adulți participau în astfel de formări, în 2024 8,3% au declarat că în ultimele 4 săptămâni au învățat ceva nou într-un mod formal sau informal.

În continuare ne aflăm sub state precum Polonia sau Ungaria, dar și sub media europeană, însă ritmul de creștere este îmbucurător, ceea ce indică o potențială soluție a problemei educației pe termen lung. 

Statisticile îngrijorătoare, lipsa rezilienței României din pandemie încoace fac ca, în raport, BNR să ofere „în loc de concluzii” următoarea analiză:

„Cu toate că există unele semnale de ameliorare, deficitul de forță de muncă rămâne o problemă presantă, pregnant structurală, care poate fi rezolvată doar pe termen mediu și lung prin politici active în plan social, de la îmbunătățirea calității sistemului de învățământ și a capacității acestuia de a livra candidați cu o pregătire corespunzătoare cerințelor angajatorilor la îmbunătățirea calității vieții, astfel încât decizia de a avea copii și de a rămâne în țară să devină naturală.”

În ciuda discuțiilor despre creșterea alarmantă a prețurilor, a ridicării plafonării prețurilor la energie electrică pentru utilizatorii casnici sau a deficitului bugetar, BNR semnalează o problemă fundamentală – lipsa politicilor active în plan social.

La finalul zilei, România rămâne cu măsuri fiscale, fără o retrogradare în junk, însă cu o finanțare scăzută a educației publice și cu niște indicatori care ridică semne majore de întrebare. Austeritatea poate scoate țara doar din problema deficitului, dar riscă să adâncească problemele sociale.