Dezbatere: E bine să aleagă părinții școala primară?

DA

Claudiu Năsui, CFA

Deputat USR, Președinte SoLib - Societatea pentru Libertate Individuală

Ține de natura noastră umană să încercăm să ne îmbunătățim constant situația. Este normal ca părinții să caute să ofere o educație cât mai bună copiilor lor. Întrebarea ar trebui să fie cum facem să reușească cât mai mulți dintre ei să o facă.

Un sistem în care școlile știu că părinții sunt obligați să meargă la ele orice ar fi nu le va stimula să-și îmbunătățească serviciile. Ba dimpotrivă, le va pune într-o stare de mulțumire cu status quo-ul. Un sistem care dă, însă, putere de alegere părinților și pune școlile în concurență, le va stimula să-și îmbunătățească constant oferta pentru a atrage părinții către ele.

În contextul actual, singurii părinți care au de facto posibilitatea să aleagă școala sunt cei care au timpul și mijloacele materiale să-și închirieze un spațiu în care să-și facă o mutație fictivă. Părinții din medii defavorizate nu sunt cu nimic câștigați în actualul sistem. Ba dimpotrivă. Cei mai înstăriți au un drept pe care ei, de facto, nu-l au. Dacă renunțăm la arondare, nivelăm terenul și dăm tuturor părinților posibilitatea de a alege școala copiilor lor.

Dacă intrăm, însă, în logica inversă, de a încerca să eliminăm posibilitatea de a-și alege școala pentru toți părinții. Trebuie să începem cu „securisme” prin care, de exemplu, să verificăm dacă părinții chiar locuiesc în locațiile unde declară. Dar, chiar și atunci, părinți care își doresc o educație mai bună pentru copiii lor, vor face un efort să iasă bine la acele verificări. În final, nu vom fi reușit decât să îngreunăm viața unor părinți care nu-și doresc decât o educație mai bună pentru copiii lor.

În final, se pune întrebarea ce vrem. Să forțăm copiii să meargă la o anumită școală? Sau să le oferim o educație cât mai bună? Dacă răspunsul la prima întrebare e da, atunci continuăm cu sistemul actual, ale cărui rezultate le vedem. Dacă, însă, ce ne dorim cu adevărat este o educație mai bună pentru cât mai mulți copii, una care să intre într-un cerc virtuos de îmbunătățire perpetuă, atunci trebuie să renunțăm la monopolul arondării, să ne deschidem către concurență și să dăm posibilitatea părinților de a se implica cât mai mult în educația copiilor lor.

NU

Emi Beteringhe

Președinte executiv, Asociația Română de Dezbateri, Oratorie și Retorică (ARDOR), vicepreședinte Federația Coaliția pentru Educație 

E bine doar pentru copiii familiilor cu bani și/sau educație. Pentru toți ceilalți copii e rău. Pentru societate în ansamblu e rău, atât din punct de vedere al echității sociale cât și al investiției economice.

Argumentul inechității:

De oportunități:
În realitate, numai părinții din clasa de mijloc și înaltă din mediul urban vor alege școala. Majoritatea celor din rural și a celor săraci din urban nu au de fapt o alegere pentru că nu au nici opțiuni, nici resurse.

De rezultate:
În sistemele în care părintii pot alege școala rezultă de obicei o polarizare excesivă: copiii parinților bogați și/sau educați în școli „bune” (cu profesori, resurse etc), ceilalți în școli „slabe” (vezi „fenomenul Brașov”).

În sistemele alternative (de exemplu alocare rezidențială) se întâmplă două
fenomene importante:
a. „Peer effect”. În școli și clase mixte (ca nivel al educației și venitului părinților), copiii care nu beneficiază de educație si resurse acasă sunt „trași în sus” de ceilalți, fără vreun efect negativ semnificativ asupra acestora din urmă.
b. Influența pozitivă a parinților din clasa de mijloc în școlile mixte/de cartier se răsfrânge asupra tuturor copiilor din aceste școli. Deci o astfel de alocare ne ajută pe toți, nu doar pe unii.

Argumentul economic

În România, acolo unde există alegere (la liceu în principal) resurse publice și private sunt îndreptate disproporționat către școlile populate de copiii familiilor bogate și/sau educate (către școlile „de top’). În realitate alocarea financiară nu este „per capita”, cum ar trebui: liceele „bune” au profesori mai scumpi (cu mai multă experiență, cu grad didactic etc.) ale căror salarii depășesc alocarea (provenită din numărul de elevi școlarizați X costul standard per elev). Acestea primesc des din pixul inspectoratelor banii școlilor sărace, luând resurse de unde e mai multă nevoie de ele (Robin Hood invers).

O mare parte a acestor copii (din școlile „de top”) ajung să producă valoare pentru economiile altor țări. Plusvaloarea adusă de cei care rămân sau se întorc nu compensează pierderea economică substanțială generată de exemplu, de analfabetismul funcțional masiv rezultat din școlile „slabe’. Cel mai bun randament economic l-ar avea o alocare echilibrată a resurselor (profesori, materiale etc) către un sistem întreg de școli mixte/de cartier.

DA

Claudiu Năsui, CFA

Deputat USR, Președinte SoLib - Societatea pentru Libertate Individuală

Dreptul de a alege nu este bun doar pentru copiii familiilor bogate, care au prin definiție mai multe posibilități, ci mai ales pentru cei ai familiilor sărace care ar avea astfel mai multe opțiuni.

A oferi posibilitatea tuturor părinților de a-și alege școala ar însemna a acorda aceleași posibilități care acum sunt rezervate doar familiilor bogate. În sistemul actual, familiile înstărite au deja mai multe opțiuni decât cele din medii defavorizate. Familiile înstărite își permit să-și mute domiciliul sau să susțină meditații pentru copiii lor, familiile sărace nu. Sistemul de meditații a apărut tocmai pentru a repara neajunsurile sistemului public, dar el este destinat exclusiv celor cu posibilități materiale însemnate sau celor cu părinți dispuși să facă sacrificii financiare.

Faptul că unele familii nu ar folosi dreptul de a alege nu este un argument ca acest drept să nu existe deloc. În cel mai rău caz, un părinte nepăsător și-ar trimite copilul la cea mai apropiată școală. Deci am avea exact situația de acum, când părintele nu are dreptul să aleagă. În cel mai bun caz, însă, părintele ar putea măcar face o alegere diferită.

Mai mult, un sistem în care părinții pot alege, duce la concurență între școli și stimulează îmbunătățirea calității. Astfel, chiar și pentru un părinte nepăsător școala la care și-ar trimite copilul tot ar fi mai bună decât cea rezultată dintr-un sistem monopolist.

Polarizarea are loc în sistemul actual. Tocmai pentru că oamenii sunt grupați în cartiere mai bogate sau mai sărace. Arondarea garantează astfel mai degrabă menținerea copiilor bogați în școli bogate și pe cei săraci în școli sărace. Dreptul de a alege școala ar permite posibilitatea de a avea copii din mai multe cartiere într-o aceeași școală.

Sistemul Robin Hood invers este ce avem acum, când avem arondare obligatorie. Tocmai pentru că cei din cartierele bogate au șanse să fie mai influenți politic, și astfel să atragă banii din pixul inspectoratului. Soluția este ca alocarea să se facă efectiv „per capita”.

Școli bune și mai puțin bune vor exista întotdeauna. Întrebarea e ce sistem ne va da școli din ce în ce mai bune? Unul în care părinții sunt captivi sau unul în care pot alege? Pentru societate în ansamblu, concurența naște stimulentul pentru inovare și îmbunătățire care lipsește unui sistem monopolist.

NU

Emi Beteringhe

Președinte executiv, Asociația Română de Dezbateri, Oratorie și Retorică (ARDOR), vicepreședinte Federația Coaliția pentru Educație 

Răspunsurile mele la ideile lui Claudiu (grupate sub argumentul clasic „piața liberă va crea calitate”):

1.     Nu există nici un sistem de educație unde să funcționeze un sistem realmente concurențial între școli. Au fost țări care au încercat, nu merge. Va fi România pionier în acest sens? Mă îndoiesc.

2.     Azi, mulți părinți nu au realmente o alegere și mulți părinți se implică activ în îmbunătățirea situației școlilor și profesorilor – pentru ca e importantă educația copiilor lor și pentru că scolile sunt permeabile la ajutor exterior (nu toate, dar o majoritate). Deci nu e adevărat că părinții se vor mulțumi cu starea de fapt.

3.     Dacă renunțăm la arondare, nu nivelăm terenul deloc. Familiile din rural își vor da copiii tot în rural și cei fără posibilități tot în cartier pentru că nu au resursele să-i ducă altundeva. Doar pentru înstăriți va fi mai bine.

4.     Există modalități de a îmbunătăți sistemul de alocare rezidențială: De exemplu:

a.     alocarea să se facă pe cei care dețin proprietatea, nu pe viză de flotant. Ar scădea dramatic numărul celor care se mută de unde sunt arondați.

b.     Acolo unde există în continuare supraînscrieri, să se facă loterie. „Aleator” e un criteriu mai bun decât altele - și se aplică deja în multe țări cu probleme similare.

Sunt de acord cu Claudiu că este normal ca părinții să dorească ce e mai bun pentru copiii lor.

Dar acest lucru nu se constituie într-un drept și cu siguranță nu dacă încalcă alte drepturi mai importante. De exemplu, sunt părinți care cred că e mai bine pentru copiii lor să nu le facă vaccinuri. Pentru că această opțiune a lor impactează dreptul la sănătate sau chiar la viață al altor copii, decizia noastră normală ca societate este să îi obligăm să-i vaccineze pentru a putea fi primiți la școală.
Similar, în toate tratatele pe care România le-a semnat, dreptul la educație vine cu obligația de a asigura un acces echitabil. Noi ca societate putem să decidem (și ar trebui să decidem, așa cum a făcut și Finlanda când a început marea reformă care i-a făcut exemplu de urmat) că „echitabil” este ceea ce ne dorim în primul rând de la sistemul de educație.

DA

Claudiu Năsui, CFA

Deputat USR, Președinte SoLib - Societatea pentru Libertate Individuală

1. Există numeroase sisteme de educație în care există sistem concurențial între școli. Suedia are un sistem de vouchere din 1992, Irlanda de asemenea. De asemenea, sunt și cazuri de țări sărace unde concurența între școli a ridicat semnificativ calitatea învățământului într-un timp foarte scurt, de exemplu Pakistan. Deci nu am fi pionieri în acest sens, doar am aplica modelele care funcționează în alte părți.

2. Instituțional, părinții nu se pot implica activ în viața școlară decât prin reprezentanții minoritari din consiliul de administrație al școlii. Sunt cazuri de părinți care au încercat să se implice și s-au lovit de zidul nepăsării sau chiar al corupției. Ce pot face și fac părinții acum este că dublează școala de stat cu meditații. Ceea ce pe lângă faptul că necesită un efort suplimentar pe care doar cei mai înstăriți îl pot face, alimentează de fapt polarizarea din sistem și obosește și mai mult copiii.

3. Nu putem argumenta pe baza unor exemple contrafactuale. Întrebarea este dacă dăm aceleași drepturi și părinților săraci. În cel mai rău caz situația rămâne ca acum, în cel mai bun caz unii părinți vor putea și ei, precum părinții bogați, să-și exercite un drept de a alege o școală diferită pentru copiii lor.

4(a). Nu poți mandat dreptul la educație de proprietatea unui imobil. Sunt unii oameni care vor să trăiască toată viața cu chirie, sau care din varii motive au proprietăți în alte părți decât acolo unde locuiesc. Ar fi înfiorător să legi oamenii de imobilele lor prin mandatarea ca educația copilului să fie făcută în acea zonă.

4(b). Sunt de acord, că în sistemul actual, în care nu există nici drept de a alege al părinților, nici concurență pentru îmbunătățirea calității, alocările prin loterie pot fi un criteriu valid. Dar cel mai bine ar fi să nu ajungem acolo și să fie școli mai bune pentru toți.

Oricare ar fi sistemul de educație, părinții înstăriți își vor putea muta copiii în orice școală doresc sau să le ofere meditații. În loc să încercăm să limităm cât mai mult drepturile părinților, lovind accidental tot în copiii săraci pe care clamăm că am vrea să-i ajutăm, oare nu mai bine facem un sistem în care școlile să aibă interes să fie din ce în ce mai bune pentru toți copiii?

NU

Emi Beteringhe

Președinte executiv, Asociația Română de Dezbateri, Oratorie și Retorică (ARDOR), vicepreședinte Federația Coaliția pentru Educație 

Partenerul meu de discuție greșește semnificativ:

Câteva considerații despre modelul economic:

Școlile nu sunt fast-food-uri și educația copilului nu e burger. Nu funcționează la fel „piața”. Ca cele descrise de Claudiu să se întâmple trebuie (cel puțin) ca:

a.     Bunurile să fie private, ca să nu existe un motiv inerent pentru stat să intervină să reglementeze des. Educația este un bun semi-public și deci statul va tot interveni.

b.     Serviciul să poată fi ușor evaluat, astfel încât consumatorii să se poată muta la un alt furnizor mai bun. Și serviciul ‘educație bună’ este foarte greu de evaluat de către majoritatea părinților. 

c.      Oferta să fie în abundență. Întotdeauna acolo unde există mai multă cerere, furnizorul selectează clientul și nu invers. În realitate școlile private din România aleg ele cu ce copii (și părinți) vor să lucreze, nu invers. Pentru că nu vor putea mări prețul, școlile publice „bune” vor alege, ca și azi (vezi cazul Brașov), elevii din familii înstărite și/sau educate (elevii „buni”).

Exemple din lume:
Ceva apropiat de modelul lui Claudiu există în Chile (50% școli private) și o altă variantă (competiție între școli publice) în Noua Zeelandă. Datele vorbesc („și nu ne mințesc” :) ): crește inechitatea, nu crește calitatea.

Pur și simplu nu e adevarat că școli bune și mai puțin bune vor exista mereu. Sunt multe țări care au o calitate relativ unitară a școlilor și o distribuție echitabilă a resurselor. De exemplu Finlanda, Japonia, Canada, Estonia etc. Sistemele ‘monopoliste’, după cum le spune Claudiu, sunt cele din top 10 mondial J.

În practică în România:

Polarizarea de azi nu are loc pentru că sunt cartiere foarte monocolore. Dacă ar fi așa, nu am avea fenomenul „viza de flotant”, „bogații” ar sta la școlile lor bune de cartier. Fenomenul există pentru că sistemul permite de fapt unora să aleagă prin aceasta „portiță” cu viza de flotant și să supraaglomereze școli „bune” ale altor cartiere, în loc să se straduiască să contribuie ca și școala din cartierul lor să ajungă „bună”.

Azi există școli bogate și școli sărace (și Robin Hood invers) pentru că sistemul permite de fapt alegerea, nu pentru că o interzice. Cu cât mai multă alegere, cu atât mai multă polarizare și inechitate: mai multă la liceu, mai puțină la primar (dar totuși existentă).

E important să nu reinventăm apa caldă. Oricât de atrăgătoare ni s-ar părea ideea de a le da părinților posibilitatea de a alege, la nivel de sistem e clar ce avem de făcut: o distribuție mai echitabilă a resurselor cuplată cu mai puțină alegere.