Nu cred că este cineva care nu a formulat vreodată rugămintea: „Spune-mi o poveste!”. Nu contează despre ce era povestea, important era să-ți permită evadarea din lumea reală și să te oblige la reflecție. Și atunci de ce nu am putea începe articolul acesta cu o poveste. Mai bine zis cu o pseudopoveste, fiindcă se spune că întâmplarea cu pricina chiar a avut loc și l-a avut în centrul ei pe Sir Christopher Wren, unul dintre cei mai mari arhitecți englezi, care, în secolul al XVII-lea, a proiectat și realizat 54 de biserici și alte clădiri impresionante după Marele incendiu al Londrei din 1666, capodopera sa fiind Catedrala St. Paul.
Se spune că Sir Christopher a mers într-o zi să vadă cum evoluează lucrările la clădirea catedralei St. Paul. S-a strecurat, fără să fie cunoscut, printre muncitori și la un moment dat l-a întrebat pe unul dintre ei, care ședea ghemuit și părea să muncească din greu, ce face. Omul i-a răspuns: „Sunt zidar. Muncesc din greu ca să câștig bani pentru a-mi întreține familia.” Al doilea muncitor căruia arhitectul i-a adresat aceeași întrebare i-a răspuns în timp ce stătea aplecat peste cărămizile sale: „Sunt constructor și construiesc un zid.” Al treilea muncitor, care muncea repede și cu un soi de ușurință, i-a răspuns astfel: „Sunt constructor de catedrale. Îl ajut pe Sir Christopher Wren să construiască o catedrală grozavă pentru Atotputernicul”.
Ați recunoscut cu siguranță ingredientele unei parabole și bănuiți probabil că nu am ales această poveste întâmplător. Așa și este. Povestea celor trei muncitori este o oglindă a oricărei săli profesorale de la noi sau de oriunde. Priviți în jur. Ciuliți urechile.
Ascultați-l pe colegul sau colega voastră care se plânge că relația dintre activitatea didactică și salariul pe care îl primește este invers proporțională, că nu este deloc ușor să fii profesor (planificare calendaristică, proiectarea pe unități de învățare, planuri de lecții, elaborarea testelor, corectarea lor, toate îl/o consumă), dar nu are ce să facă, unde să se ducă.
Elevii? Nici nu se mai poate gândi la ei, sunt la fel ca întotdeauna: dezinteresați, plictisiți, absenți, parcă nici nu-l/n-o văd și nu-l/n-o aud. Până la urmă meseria aceasta pe care o practică nu se diferențiază de oricare alta. Vine la locul de muncă, intră în sala de clasă, prestează cum poate și ce poate și așteaptă ziua de 14 a fiecărei luni, atunci când printr-un SMS este anunțat să i s-au virat în cont banii care reprezintă salariul pentru luna X. Prestează o muncă și atât.
În cealaltă parte a sălii profesorale este profesorul acela/profesoara aceea cu privire bătrânicioasă (în ciuda faptului că nu are nici 40 de ani), mereu îmbufnat/ă, incapabil/ă parcă să-și deseneze pe chip vreun zâmbet. Știe cu exactitate care sunt conținuturile pe care trebuie să le transmită elevilor, le subliniază cu pixul verde în programă pe măsură ce le parcurge, notează ritmic, cerând reproducerea informațiilor pe care le-a notat pe tablă (cu o precizie chirurgicală: nimic mai mult, nimic mai puțin). Dezvoltă competențele specifice disciplinei sale și fiecărui an de studiu, dar lipsește din demersul lui empatia, bucuria de a preda, entuziasmul. Aplică programa și atât.
Undeva la ușa sălii profesorale, discutând cu elevii din clasa a XII-a care mai au ceva de întrebat se află profesorul/profesoara mereu luminos/luminoasă, gata să se implice în te miri ce proiect, gata să aplice la clasă o metodă nou învățată. Nu-i este ușor, are rate, un copil de întreținut, predă o disciplină de examen, implementarea programei este o prioritate, dar are convingerea că ceea ce face el/ea în cele 50 de minute contribuie la frumusețea lumii de mâine. Cumva, prin dezbaterile generate, prin conexiunile pe care îi ajută pe elevi să le facă simte că pune o cărămidă pe fundamentul viitorului. Deschide minți și suflete și nu e puțin lucru.
Nu prea credem în existența unor profesii, a unor domenii de activitate vocaționale. Pentru că, în fond, pentru orice activitate pe care o alegi ca profesie ar trebui să ai vocație. Un economist nu este mai puțin un om de vocație, decât un pictor sau decât un slujitor al altarului, dacă alegerea sa a fost una făcută din pasiune. După cum nici un zidar nu este mai puțin un om de vocație. Ați întâlnit, cu siguranță, pe unii, care având meserii considerate tehnice, non-creative, manifestau pasiune și creativitate în exercitarea lor. Vocație poți avea ca zidar, ca grădinar, ca economist, medic, profesor sau politician. După cum, de asemenea, poți să nu ai, dar să practici meseriile respective. Și, este în mod evident, imposibil să credem că un domeniu de activitate poate fi, totuși, acoperit doar de oameni cu vocație în acel domeniu. De ce? Pentru că adesea oamenii nu își caută adevărata vocație, pentru că se lasă duși de viață sau pentru că, pur și simplu, acolo unde ar simți vocație, poate nu mai e loc pe piața muncii. Explicații pot fi multe și nu pe acestea le căutăm aici.
A fi om de vocație înseamnă în primul rând a fi, cu dedicație, parte a unui plan. Unul care trece cu mult dincolo de implicarea ta directă. Indiferent dacă îl coordonezi de pe o poziție de vârf sau dacă te situezi la baza piramidei planului. Înseamnă a face parte din plan, cu dorința de a contribui la împlinirea lui, nu cu dorința de a supraviețui doar sau de a bifa o sarcină din fișa postului.
Profesori. Zidari. Constructori. Constructori de catedrale. Suntem/am fost din fiecare câte puțin. Ne facem treaba la clasă asemeni zidarului. Avem o ocupație care ne obligă să implementăm un curriculum, asemeni unui constructor care urmărește proiectul realizat de altcineva. Dar mai ales avem chemare. Acea vocație care ne face să privim prospectiv și să înțelegem că prin fiecare gest al nostru, prin fiecare lecție, ajutăm viitorul să se concretizeze. Și îl vrem măreț.
Nu, nu este rău să fii zidar. E rău să fii un zidar care nu-și face treaba bine.
Nu, nu este rău să fii constructor. E rău să fii un constructor care nu-și face treaba bine.
Dar ce măreț e să fii chemat să construiești catedrale!
