La 7 ani de la anunţarea proiectului, „România educată” trebuia să fie un document impecabil.
La 7 ani de la anunţarea proiectului, „România educată” trebuia să poată reaprinde speranţa.
La 7 ani de la anunţarea proiectului, „România educată” trebuia să fie o demonstraţie fără cusur că încă se poate. Că se poate trata în România ceva atât de important cu maximă seriozitate, că există o limită a superficialităţii şi jocului politicianist, că, în sfârşit, atunci când vine vorba despre educaţie nu ne mai permitem nici să ne jucăm, nici să fim frivoli, nici să lungim la nesfârşit boli dureroase şi inevitabil mortale.
A nu vedea nimic bun în proiectul „România educată” (RE) este, desigur, o exagerare. Principalul merit al proiectului e că aduce într-un singur loc tarele notorii ale sistemului şi că propune o viziune faţă de care am anumite dubii, dar pe care n-aş numi-o, până la urmă, fundamental greşită. Întrebările mele sunt însă următoarele:
- Are RE puterea de a demonta vechea arhitectură sistemică şi de a o reconstrui după noile principii?
- Pune RE corect accentele când vine vorba de priorităţi?
- Dispunem de oamenii, instituţiile şi procesele care să o transforme în realitate?
Tocmai pentru că sunt aproape sigur că răspunsul e „nu” la fiecare dintre întrebări, îmi voi permite să sper. Pentru că, o spun cu toată convingerea, şi, admit, cu ceva pedanterie filosofică, speranţa nu e optimism. Optimismul este încredere raţională în dezvoltarea fericită a unui proces întrucât există toate premisele acelei dezvoltări. Speranţa îşi permite să desfidă calculul, este mecanismul nostru disperat de supravieţuire atunci când nu există temeiuri raţionale pentru optimism. Se învecinează cu credinţa şi se construieşte pe încrederea, criticabilă, dar creatoare de lumi şi de rost, că efortul în sensul bun nu e niciodată inutil.
În treacăt fie spus, speranţa şi nu optimismul a ţinut atâta timp în sistem profesorii buni. Rar veţi găsi în sistem oameni cu suficientă experienţă care să fie optimişti.
Nu vreau să fiu teoretic în mod inutil şi mai mult decât e cazul. La momentul apariţiei sale, RE găseşte societatea românească debusolată şi anomică, slab educată cognitiv şi axiologic, incapabilă de solidaritate, civism, rectitudine morală. Cu excepţiile de rigoare, desigur, iar cuvântul potrivit e chiar acesta, „excepţii”. Aşa cum o văd şi o simt (aş vrea să mă bazez pe cercetări solide, dar obişnuinţa de a face cercetări nu e chiar printre punctele noastre forte), masa profesorală este, iarăşi spun, cu excepţiile de rigoare, slab pregătită ştiinţific, tot mai puţin cultivată, confuză moral, cinică, lipsită de luciditate şi, uneori, prea des după gustul meu, de onestitate. Nu în ultimul rând, inertă şi demotivată dintr-o sumedenie de motive a căror intricare cauzală ar trebui să ne-o descifreze sociologii. Şi aş vrea să fiu bine înţeles, nu mă declar eu însumi neatins de (unele dintre) aceste păcate.
Într-o bulă profesională în care singurele cursuri de formare căutate constant sunt cele de „management” şi „leadership”, ne lipsesc liderii reali, cei care conduc de facto fiind de cele mai multe ori oameni slabi şi lipsiţi de viziune, funcţionari şterşi sau cadre de partid inodore, lipsite de personalitate sau consistenţă. De partea cealaltă, o masă de „beneficiari” ai educaţiei la fel de confuză şi dornică să scape cât mai repede din acest labirint dadaist care a devenit România.
Despre aporii şi neputinţe
Există, în larma cvasiisterică şi superficială care, la noi, ţine loc de dezbatere publică, obiceiul de a întâmpina cu o scârbă omniscientă orice propunere de politici publice, omniscienţă care duce îndeobşte cu sine sugestia că soluţiile erau de fapt simple şi că, fireşte, erau altele. Eu am să o spun limpede: nu ştiu care sunt soluţiile, nu sunt expert în politici publice, nu sunt expert în ştiinţele educaţiei. Sunt doar un profesor cu respect faţă de ştiinţă şi de rigoare, un profesor care visează să privească furnizorii de expertiză cu încrederea cu care-şi priveşte medicul sau mecanicul auto. Vreau să văd limpede, într-o viziune deopotrivă generoasă cultural cât şi „evidence based”, care sunt lucrurile pe care trebuie să le fac, cum să le fac şi unde e locul meu. Mărturisesc că nu ştiu, că am conştiinţa dureroasă a aporiei permanente pe care o trăiesc şi că mi-am dedicat lungi perioade de meditaţie acestor chestiuni. Cum ne vom ridica de pe pământ trăgâdu-ne singuri de păr, cum vom face din sistemul de educaţie focarul de bune practici şi consistenţă morală care să forţeze restul societăţii să o apuce pe acelaşi drum? Cum vom avea în fruntea comunităţilor şcolare oamenii capabili să le transforme? Cum vom implementa reforme dureroase, care vor cere o hotărâre şi o disciplină de factură stoică, cu profesioniştii compromisului care compromite distribuiţi peste tot în posturi cheie? Cum vom lega freamătul şi entuziasmul pe care, de bine, de rău, comunităţi şi proiecte voluntare îl întreţin la firul ierbii, de o arhitectură a sistemului care să fie în stare să le preia şi să le transforme în regulă? Cum vom face să avem în cât mai multe clase profesori cultivaţi, buni pedagogi, cu un sentiment al rostului?
Cum să demontezi o competenţă şi să reconstruieşti un sistem
Vă cer, în cele ce urmează, să mă urmaţi într-un scurt efort analitic. Pentru că vorbim de foarte mult timp deja despre un învăţământ centrat pe competenţe şi pentru că formarea de competenţe se află de asemenea în miezul viziunii propuse de RE, vă propun la rândul meu să medităm o clipă serios la ce este şi ce presupune formarea unei competenţe.
În cea mai comună accepţiune, o competenţă presupune un ansamblu funcţional şi integrat format dintr-o cunoştinţă, o abilitate şi o atitudine. Sau, dacă preferaţi un alt set terminologic, un ansamblu format dintr-o cunoştinţă declarativă, una procedurală şi o dispoziţie afectivă relaţionată cu ele. Aş vrea din start să semnalez două erori comune: prima este tendinţa de a vedea competenţa strict ca o abilitate practică, a doua este iluzia, de multe neconştientizată deplin, de a crede că ansamblul funcţional care este competenţa reprezintă un mecanism coerent ce funcţionează pe baza unei dispuneri şi interacţiuni armonice a componentelor. Acest lucru este fals. Competenţa este de fapt vie, are coerenţa unui organism şi nu pe cea a unui mecanism. Adică se caracterizează prin interacţiuni multiple cu mediul, ordine departe de echilibru şi are, ca sarcină fundamentală, exigenţa de a se păstra intactă şi de a-şi servi purtătorul. La fel ca în cazul unui organism, competenţa se caracterizează prin aceea că presupune în permanenţă un câmp virtual de tensiuni între toate componentele. Componentele se provoacă şi se contestă reciproc în permanenţă. Stârnesc gândirea şi o împiedică să încremenească. Fac ca tot ceea ce ştim să se întâlnească cu lumea într-un fel sau altul, îmbogăţindu-ne şi ţinându-ne departe, la modul ideal, de fanatisme şi stupizenie. Ne lărgesc orizonturile, ne pun în joc laolaltă cu convingerile şi pasiunile noastre. Fac din muntele interminabil de cunoştinţe cunoaştere. Transformă informaţia în înţelegere. Asta este o veste bună. Mai mult, orice tip de cunoştinţă poate fi integrată într-o competenţă. Ceea ce este o altă veste bună: nu există cunoaştere inutilă. Câteva exemple vor clarifica, sper, micul excurs teoretic de mai sus.
A şti să repari o pană auto este, fără îndoială, o competenţă. Presupune o cunoştinţă declarativă, o cunoştinţă procedurală şi, ocazional, chiar şi o atitudine (un sentiment de satisfacţie în raport cu ceva ce faci cu propriile mâini, de exemplu). Dar ce faci cu un aforism despre dragoste al lui Ortega y Gasset? Cu o informaţie despre structura ADN-ului? Cu un vers din Emil Brumaru? Cu o scenă de film? Cu o formulă matematică? Virtualmente, fiecare lucru pe care-l ştiu poate fi adus în cadrul unei competenţe. Iar acest lucru se petrece când acel fragment de cunoaştere întâlneşte mediul, fie el autostrada pe care schimb o roată, fie mediul sufletesc sau social al individului. Un aforism despre dragoste al lui Ortega întâlneşte blocul convingerilor mele explicite sau implicite despre dragoste. Care trimit, evident, spre felul în care înţeleg relaţiile dintre oameni şi, probabil, umanitatea în ansamblu. Asta duce la modelarea comportamentului în societate, cheie a succesului în oricare dintre lumile volatile ale viitorului. Duce de asemenea la creşterea capacităţii de a fi atent la felul în care gândim şi, ad infinitum, la creşterea atenţiei la felul în care suntem atenţi etc. Emoţiile asociate semnalizează, la rândul lor, lucruri esenţiale despre arhitectura noastră interioară, despre ansamblul credinţelor noastre, despre procesele prin care gândim.
Nu există cunoaştere inutilă, şoferul care schimbă roata gândindu-se la Ortega y Gasset este mai pregătit pentru viitor decât cel care doar schimbă roata. Iar profesorul care e capabil să-i arate asta elevului său e profesorul care poate aduce culoare în obrajii palizi ai României needucate. Profesorul care nu s-a uscat în practicarea sterilă a bizantismelor propriei discipline, dar nici şmecheraşul superficial şi descurcăreţ care poartă tot mai des masca noului om nou.
Ce vreau să spun cu asta?
Că nu văd o reformă care să pună educaţia românească pe drumul bun fără a găsi căi sistemice pentru a încuraja intrarea în profesorat a unei părţi semnificative a celor mai buni absolvenţi din România. Fără a găsi căi de a încuraja consistenţa, cultura reală şi substanţa la cadrele didactice. Am militat constant pentru o formare îndelungată şi de calitate, dar nu cred că formarea, în spirit tehnicist, utilitarist şi antreprenorial, e de ajuns. În multe privinţe, prin orientarea lor preponderent practică şi nivelul înalt de organizare şi funcţionalitate, modelele antreprenoriale au adus beneficii când au fost transferate în organizaţiile şcolare. Nu cred însă că, în acest caz, sunt suficiente. Profesorii trebuie formaţi (şi) de cultura mare (care include competenţa ştiinţifică), nu numai de firme, ONG-uri şi furnizori interni de formare care să le preia modelele. Ceea ce e greu într-o epocă fascinată de algoritmi, viteză şi managementul proceselor şi aproape imposibil într-o subcultură a isteriei mediatice, servilismului şi prostului gust. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Cred că e unul dintre punctele tari ale viziunii faptul că încearcă să facă educaţia românească mai sensibilă la mediul antreprenorial şi că deschide punţi între lumea dinamică a afacerilor şi cea anchilozată a şcolii şi prăfuită. Dar acest lucru cred că poate funcţiona doar în cadrul unei relaţii simbiotice, în care spiritul antreprenorial să dinamizeze, iar educaţia să civilizeze şi să tempereze excesele antreprenoriale.
Mica mea contribuţie la ieşirea din aporiile generate de încercarea de a educa o Românie care s-a descurcat atâtea decenii fără educaţie este sugestia de a începe de la formarea unui corp profesoral educat, consistent moral, principial, dornic să afle şi să înţeleagă cu voluptate şi pasiune. Iar asta presupune, desigur, şi o reformă profundă a mediului universitar.
Desigur, sunt multe alte lucruri care trebuie să se schimbe. Despre ele voi vorbi, poate, altădată. Am scris aici în primul rând despre profesorii pe care îi visez pentru că acesta este, după părerea mea, singurul lucru pe care nu-l vom putea eluda dacă vrem să ne educăm copiii într-o şi pentru o altfel de lume. Educaţia va fi mai mult decât o glumă atunci când elevii României vor avea în faţă profesori îndeajuns de informaţi cât să fascineze, îndeajuns de educaţi afectiv cât să gestioneze imensele intricări şi complexităţi sufleteşti cu care vine la pachet această profesie, îndeajuns de curajoşi pentru a se opune efectiv abuzurilor şi imoralităţii atunci când le văd, îndeajuns de oneşti pentru a se recunoaşte pe sine ca parte a problemelor. Pentru că politicul va avea tot timpul tendinţa (marcată puternic în România) de a nu se deranja pe sine în implementarea reformelor, oamenii politici vor avea tot timpul tendinţa de a flata mediocritatea care oferă voturi fără să stea prea mult pe gânduri şi fără să vrea prea mult de la sine şi de la ei. Sarcina noastră, a profesorilor, este enormă în anii ce vin. Va trebui să avem forţa să schimbăm, gradual, cultura locului în care trăim. Şi să avem forţa morală de a nu mai accepta, cinic şi defetist, automatismele otrăvitoare care ne-au schilodit atâta timp. Şi poate că astfel vom începe, treptat, să transformăm speranţa în optimism.
Speranţa că aici se poate trăi.
Eventual, într-o Românie educată.
