Sigur, la această întrebare ne este greu să răspundem, chiar dacă am văzut în ultimii zece ani destule situații în care notele elevilor au crescut, zicem noi justificat, dar și note care au scăzut, probabil tot justificat. Contestația este o decizie intimă, presupune asumare și risc. Totuși, întrebarea ni se adresează în continuare, an de an.
Anul acesta, isteria contestațiilor a continuat să domine prima jumătate a lunii iulie. Să spunem că ne mirăm, ar însemna să spunem un neadevăr. Tocmai de aceea am decis să analizăm puțin fenomenul acesta și să luăm (atât cât putem) apărarea profesorilor evaluatori, cei care au fost arătați cu degetul (inclusiv cu cel ministerial), din nou.
Așadar, să începem.
Evaluarea este un proces dificil, mai ales într-un sistem (am mai spus-o!) din care lipsesc standardele și descriptorii de evaluare, într-un sistem în care evaluării nu i se acordă prea multă atenție în formarea inițială a profesorilor, într-un sistem în care evaluezi mimetic, cam cum ai văzut tu că se făcea pe când erai elev sau pe ici și pe colo, prin alte contexte, ocazional, informal. Cu atât mai dificil este să evaluezi la examen, acolo unde nu numai că aplici un barem, ci trebuie să ai capacitatea de a accepta orice răspuns formulat în spiritul baremului. Și, dacă nu ai experiență de predare, dacă nu ai experiența de a operaționaliza competențele specifice în competențe de evaluat, dacă nu poți trece dincolo de modul în care abordezi tu un text (la limba și literatura română, de exemplu), e cu atât mai greu. Sunt profesorii evaluatori vinovați de isteria contestațiilor? Nu putem nega (din păcate). Da, sunt. Dar nu doar ei.
Să le luăm pe rând.
Sigur, cineva din afara sistemului educațional sau din afara sistemului preuniversitar ar putea vorbi de incompetență. Dar este ca și cum ai arăta cu degetul spre un preparat nereușit pe care un bucătar ți-l pregătește, fără să știi ce ingrediente a avut la îndemână și condițiile în care a lucrat. Fiindcă nu ai fost acolo, alături de el, în agitația și în aburii bucătăriei.
Dar cum e „bucătăria” din preuniversitar? Ce se întâmplă în timpul examenelor? Pe de o parte, profesorii nu prea sunt încântați să participe la examene. În fond sunt în concediu, apoi unii au trăit experiențe nefericite cu președinți abuzatori sau autosuficienți din centre de evaluare, alții au fost puși în situația de a face echipă cu colegi care nu aveau experiență, iar diferențele de notare dintre ei i-au demoralizat, altora le e frică de contestații. De faptul că, deși au aplicat baremul, au citit și recitit răspunsurile de pe sutele de pagini pe care le-au primit, nu au certitudinea că nota lor nu va fi contestată. Și mai mult, nu au certitudinea că evaluarea din centrul de contestații va fi cea corectă. Și mai e ceva ce îi sperie: că nu va fi nimeni curios să verifice care dintre corecturi a fost în conformitate cu baremul.
Huliți de elevi, de colegi, de părinți, de mai marii lor, profesorii cu experiență aleg să se protejeze. Locurile libere trebuie ocupate însă de cineva. Și așa se întâmplă să ajungă să evalueze profesorii începători (care nu au puterea să spună „nu”) sau cei care nu predau la ciclul școlar pentru care evaluează sau cei care nu stăpânesc foarte bine procesul de evaluare sau cei care nu au parcurs programul de formare pentru corpul profesorilor evaluatori pentru examenele și concursurile naționale (CPEECN). Sigur, e o întreagă poveste și cu acest program de formare care, deși bine gândit și (credem noi) bine livrat, nu a avut cum să dezvolte competențele tuturor participanților. Se știe că orice program de formare are o rată de succes de aproximativ 50 la sută, adică doar jumătate dintre participanți primesc calificativul „foarte bine” sau „excelent” (nu întâmplător evaluarea celor care parcurg un program de formare se încheie cu un calificativ care poate fi „suficient”, „bine”, „foarte bine” sau „excelent”).
Apoi mai este ceva. Pacostea noastră cea de toate zilele: nerespectarea regulilor. Metodologia de organizare a examenului de bacalaureat precizează clar că lucrările se evaluează şi se apreciază de fiecare evaluator, separat, respectându-se baremele de evaluare şi de notare elaborate în cadrul CNPEE și că după încheierea, de către ambii profesori, a evaluării, borderourile sunt predate preşedintelui comisiei, odată cu lucrările evaluate. După ce preşedintele comisiei se asigură că între notele acordate de cei doi este o diferenţă de cel mult un punct, notele obţinute se trec pe lucrările cu pricina. În cazul în care se constată o diferenţă mai mare de un punct între notele acordate de cei doi evaluatori, preşedintele repartizează lucrarea spre reevaluare unui alt profesor de specialitate, care, în prezenţa profesorilor evaluatori iniţiali, stabileşte nota finală a lucrării.
Sunt locuri în care regulamentul se aplică ad litteram. De multe ori lucrurile stau însă altfel. Profesorii care fac pereche în procesul de evaluare se cunosc, iar unul dintre ei are inițiativa de a-i oferi celuilalt notele pe care le-a acordat la „prima mână” „ca să nu fie diferențe, să ne facem de râs”. Sunt și dintre cei care refuză, sunt și dintre cei care acceptă și trag cu ochiul la notele acordate de celălalt. Efectul? De cele mai multe ori rezultatul evaluării este viciat. Iar cel care are de suferit este candidatul.
Președinții nu prea reușesc să facă față tuturor atribuțiilor care le revin. Rareori aceștia reușesc să se asigure că între notele evaluatorilor nu există o diferență mai mare de un punct. Procedeul împământenit este ca evaluatorii „să se confrunte” și „să-și armonizeze notele”: „Cât i-ai dat?” „7,20.” „Hm, eu 8,10. E cam mare diferența. Hai să scad eu. Îi dau 7,60.”. Să nu spuneți că nu ați trecut măcar o dată prin această situație, că nu vă credem. Și uite așa, deși poate lucrarea era de 8 și 10, ajunge să fie notată cu 7,40. Și candidatul, pe drept cuvânt, se întreabă dacă nu ar trebui să depună contestație.
Negocierea aceasta, nevinovată în aparență, este un carcinom educațional. Tema de „a nu te face de râs”, de „a nu avea diferențe” se opune de fapt evaluării obiective. Sunt, da, sunt oameni care se gândesc doar la ei, deși ar trebui să se gândească la candidatul a cărui lucrare o evaluează. Din nefericire, trebuie să recunoaștem. Sunt de apreciat situațiile în care președintele își asumă riscul de a numi o comisie de reevaluare care stabilește nota finală. Ne amintim de o situație în care primul evaluator a acordat 7,10, al doilea 9,20, iar comisia de reevaluare a stabilit că lucrarea era de 9,10. Imaginați-vă cum ar fi decurs negocierea și nota pe care ar fi primit-o elevul în urma acestui proces. După „dau și eu, lasă și tu”, probabil că ar fi fost un 8,20. Și elevul făcea contestație.
Sigur, este mult de discutat pe acest subiect. Este important să luăm în calcul centrele de contestații și evaluatorii de acolo. Diferențele de notare care nu sunt mereu ce par a fi. Dar despre ele, peste două săptămâni.
Oricât am discuta, instituția contestației va continua să existe. Și întrebarea: să contest sau să nu contest?
