„Cine joacă perinița, perinița mea/ Să sărute și gurița, perinița mea.”
Unii poate deja fredonați cântecul.
Alții poate vă amintiți dansul.
Cu el se încheia emisiunea specială de Revelion a programului 1 al TVR, înainte de 1989. Deși am aflat între timp că perinița a fost inițial un dans ritualic din ceremonialul nupțial, specific unei comune prahovene, devenind ulterior, probabil datorită înregistrării melodiei de către Tică Lătărețu (în 1949, la casa de discuri Columbia), un dans social foarte îndrăgit, la momentul acela, al copilăriei/adolescenței noastre, reprezenta dansul începutului de an (și a finalului petrecerii tradiționale din 31 decembrie). Ritmul lui alert nu prea ne trimitea la culcare, dimpotrivă, ne transmitea chef de viață, energie, bucurie.
Știți cum se joacă perinița? Nu dansul acela care făcea parte din ceremonialul căsătoriei din satul Bătrâni, în care mireasa îşi expunea zestrea și juca, ținând în brațe o pernă lucrată cu măiestrie, apoi, ajunsă în fața mirelui o așeza jos și cei doi tineri, îngenunchiați, se sărutau, jurându-și credință. Ci perinița aceasta democratizată cumva, dansată de toți participanții la o petrecere. Ei bine, dansatorii sunt așezați în cerc, iar în centrul acestuia se află o fată, care are în mână o batistă sau un batic sau un ștergar (la acestea s-a redus perna de altădată), alege un băiat cu care îngenunchează pe această batistă (batic sau ștergar) și îl sărută, ca apoi băiatul să aleagă altă fată și așa mai departe.
„Foaie verde trei smarace, perinița mea,/ Să alegi pe cine-ți place, perinița mea.”
Să alegi pe cine-ți place...
Acesta era criteriul extragerii unui dansator din cerc pentru a putea primi sărutul celuilalt și dreptul de a alege la rândul lui.
Discutam în prima zi a anului 2023 despre ce am putea scrie în acest articol, care dintre evenimentele sau deciziile care au marcat (la nivelul educației) anul care tocmai s-a încheiat ar putea fi rememorate și atunci unul dintre noi a propus un exercițiu de imaginație: dacă am participa la un dans al periniței la care s-au strâns nu persoane, ci evenimente sau decizii educaționale, care ar fi acela pe care l-am duce în centru? În fața căruia am ezita? Pe cine am lăsa nejucat (nesărutat)?
„Să alegi pe cine-ți place, perinița mea!”
A fost un exercițiu nu doar de imaginație, ci și de brainstorming. Și am început să căutăm printre deciziile care ne-au „plăcut” și am găsit câteva pe care credem că le-am putea scoate în centrul cercului.
1. Decizia de a pilota evaluarea digitalizată la examenele naționale, mai exact la Evaluarea Națională pentru elevii clasei a VIII-a și BAC. Evaluarea este, ne place sau nu să recunoaștem, un punct vulnerabil al sistemului românesc de învățământ, o vulnerabilitate vizibilă nu în numărul mare de contestații, ci în numărul mare de note modificate după această etapă. A se înțelege, nu subiectele sau baremele au o problemă, nu. Problema o vedem în absența (încă) a unor evaluatori cu adevărat profesioniști și în timpul prea scurt alocat evaluării lucrărilor de la examenele naționale. Dar nu despre ceea ce nu merge vrem să vorbim, ci despre motivul pentru care pilotarea evaluării digitalizate (în județele Călărași și Dâmbovița) a fost una dintre deciziile cele mai bune din acest an. Ca evaluator, în momentul în care platforma de evaluare nu îți permite să acorzi decât punctajul intermediar existent în barem, nu „intermediarul intermediarului” (adică dacă în barem se precizează că răspunsul poate primi șase puncte, trei puncte sau un punct, în funcție de diverse criterii, tu să nu acorzi cinci sau patru sau două puncte – decizie subiectivă, imorală și incorectă), când derapajele tale pot fi observate în timp real, când nu poți să pactizezi cu colegul cu care corectezi, când nu știi cine este și de unde este, devii, vrei nu vrei, mai atent și mai responsabil. Aplici baremul, nu ești mai indulgent sau mai exigent decât este cazul și revezi punctajele acordate înainte de a trimite rezultatul. Poate notele finale sunt mai mici, dar cu siguranță sunt obiective.
2. Decizia de a regândi structura anului școlar (apropiind-o de structura anului școlar din majoritatea țărilor din UE), ceea ce a generat și renunțarea la lucrările scrise semestriale – clasicizatele teze (astfel toate disciplinele au – cel puțin la nivelul evaluării sumative – același statut). Ca profesori, știm cât de epuizant era pentru elevii noștri (și nu numai pentru ei) primul semestru – care se încheia fie în decembrie, fie în ianuarie, cu prima vacanță după trei luni de școală și cât de dezechilibrat al doilea semestru (întrerupt de vacanța de Paște și dominat de simulări, concursuri și olimpiade școlare, cu toate etapele lor – pe școală, locală, județeană, națională). Ca profesori de limba și literatura română, știm ce frustrant era să elaborezi subiecte pentru teze – mai ales în semestrul I – dublând cerințele din evaluarea de la finalul primei unități de învățare, teze a căror pondere era de 25% din media semestrială, cam cât o notă, doar că o treceai cu cerneală roșie în catalog și aplicai formula 3xM/4.
3. Profesionalizarea carierei didactice și mentoratul didactic, prin proiectul PROF (POCU/904/6/25, cod SMIS 146587), al cărui scop este regândirea sistemului formării profesionale pentru cariera didactică, astfel încât atât partea practică a formării inițiale, cât și formarea continuă să se desfășoare în comunități de învățare, prin bazele de practică pedagogică. În plus, în cadrul aceluiași proiect se reconfigurează statutul profesorului mentor, adică profesorul care, în cadrul unei școli sau într-un consorțiu are rolul de a îndruma profesori aflați la început de drum, care constată că realitatea din sala de clasă nu a fost descrisă de niciun tratat de pedagogie sau de didactică pe care l-au citit. Și asta într-o manieră profesională, cu un set de normative, de principii, de atribuții.
Am ezita să invităm la periniță decizia de a renunța în calculul mediei pentru admiterea în învățământul liceal a mediei generale a claselor V-VIII, fiindcă deși ar fi o decizie bună în condiții normale, atâta timp cât există încă probleme în domeniul evaluării, să lași destinul unui elev pe mâna Evaluării naționale ni se pare un gest de un egoism înfiorător. În plus, un elev foarte bun ar putea claca în condiții de examen sau chiar datorită unei proaste dispoziții de neprevăzut (având în vedere că vorbim despre o vârstă, totuși, fragedă), iar repartizarea computerizată îl va arunca într-un liceu, la un profil sau o specialitate care nu i se potrivește. Nu ni se pare (prea) corect.
Pe cine am lăsa pe margine și nu am duce sub niciun chip în centrul horei? Proiectele legilor educației, evident. Nu numai că au fost aruncate în dezbatere publică în timpul concediilor de odihnă ale cadrelor didactice, nu numai pentru că, aplicate, ar fi generat o adâncire a clivajului dintre rural și urban, nu numai pentru că puneau accentul pe excelență și nu pe calitate și echitate, ci pentru că nu aveau coerență și nici nu păreau să fi plecat de la o analiză realistă a sistemului românesc de învățământ. Mai mult, își propuneau să înlocuiască o lege bună, deși soluția cea mai simplă era revenirea la varianta inițială a LEN. Le lăsăm deci deoparte și sperăm ca și alții să le lase tot acolo.
„Pune perinița jos, perinița mea,/ Și sărută cu folos, perinița mea.”
Nu despre sărut ar fi vorba acum, pe final, ci despre „folos”. Despre utilitatea unei acțiuni. Am considerat că este util să trecem în revistă plusurile și minusurile anului educațional 2022. Pentru ca mai departe, începând cu anul 2023, să dezvoltăm (ca sistem) ceea ce aduce beneficii clare tuturor, nu doar beneficii de imagine, ci de substanță, dintr-o perspectivă a predictibilității și durabilității. Căci acestea sunt două componente de care avem nevoie, și ca sistem educațional, și ca țară, alături de calitate: predictibilitatea și durabilitatea. Cu ele ar trebui să ne însoțim în horă.
