Știu, o să fiu „acuzată” că sunt nostalgică, că am îmbătrânit și pe undeva nici măcar nu e departe de adevăr: am 48 de ani, dintre care 25 petrecuți accelerat în S.U.A. Îmi aduc clar aminte că în copilăria și adolescența mea, deși nu aveam teoretic voie să serbăm Crăciunul, deși la noi venea Moș Gerilă și nu Moș Crăciun, știam cu toții că era sărbătoare și nu ne zorea nimeni să simțim altfel. Din 2005 ne-am mutat din Indiana în New Jersey; locuiesc pe coasta de est a Statelor Unite, în orașul de naștere a lui Frank Sinatra unde pomii de Crăciun s-au pus la vânzare din a treia săptămână a lunii noiembrie. În magazine se cântă colinde și cântece de sărbători întrerupte de o voce plictisită, Un client are nevoie de un angajat la raionul de pastă de dinți. Cântecul revine și tu poate ai și uitat că ai venit în magazin ca să cumperi săpun, nu un cadou deja ambalat pentru un vecin, coleg de muncă, părinte, iubit(ă).
Pe când eram copilă, tata ne lua pomul de Crăciun de la Piața Nouă, la doi pași de apartamentul copilăriei de la Tulcea, și îl lua de regulă cu 2 zile înainte. Era suficient timp cât să ne pregătim să îl împodobim, deși în fiecare an, invariabil, un beculeț din instalația decorativă era ars și trebuia să primim ajutor ca să fie reparat pe ultima sută de metri. Eram lăsate ca eu și Mari, sora mea mai mare, să împodobim bradul. Mama avea 2-3 globulețe la care ținea în mod deosebit și cu care umbla cu mare grijă. Unul dintre ele era un coșar și mama, care credea în semne și superstiții, ținea musai ca aceste globuri doar de ea înțelese a fi speciale să nu fie sparte, trebuiau să fie atinse cu migală, iar dacă ar fi lipsit din brad, nu doar Crăciunul s-ar fi distrus, ci probabil că am fi avut un An Nou sub semnul întrebării. Admit toate astea la ani după ce am făcut ultimul brad la care mama era încă în viață; se întâmpla în 1991. Pe atunci, reclamele la TV erau în faza incipientă, pe când în vest erau cu mult înainte la calupurile publicitare: ce să se cumperi, ce oferte chipurile reduse să te grăbești ca să le mai apuci, cum să simți indus sărbătorile prin cumpărături ș.a.m.d. N-am știut să vând niciodată, sunt ferm convinsă că este și asta o „artă”. Este mult mai ușor să controlezi oamenii prin produse care de multe ori, fiind luate pripit, nu sunt nici dorite, nici folosite – stau uitate prin dulapuri până când se aruncă.
Pe când mama era cu indicațiile ei ferme să fim atente la globulețele ei, mutând camera de filmat, pe platourile din bucătărie mamaia ne punea să facem răvașe pentru plăcinta dobrogeană cu brânză și să spargem nuci pentru plăcinta cu nuci. Izbucneam în râs atunci când ne apucam să scriem răvașele și doar retrospectiv îmi dau seama de darul moștenit de la tata de a gândi și acționa șugubăț. Imaginația mea mai „neortodoxă” o făcea pe sora mea mai mare să râdă. Am trăit într-o casă în care aveam voie să ne prostim, să fim cine puteam noi fi în condițiile în care în societate Ceaușescu și PCR ne făcuseră capul calendar cu lozincile lor desprinse total de realitate – deosebirea dintre ele și „pedala pe accelarație” va ține de o decantare la rece, lucidă a istoriei.
Pentru clipa de acum pășim din casă, afară. Era veselie discretă și acolo. În noaptea dintre ani ne animam și ieșeam cu artificiile la geam sau în balcon. Le țineam cu grijă în mână. Eram într-o visare desăvârșită când spectacolul de luminițe începea. Nu mai era lumea închisă a comunismului în fața mea, un univers controlat abuziv în care aveam ceva ce nu meritam, ore fără lumină stând la lampa cu gaz a bunicii, nu mai era alb-negrul de la TV, nu mai era tăcerea aia înăbușită. Sunetul discret al artificiilor, sfârâitul, declașa în noi reacții spontane, pline de speranță. Apoi artificiile se stingeau, le aruncăm, și intram înapoi în case.
Hai să vă mai țin un pic în clipa asta. Se aprindea cartierul, chiar și dacă pentru puțin. Chiuiam. Nu aveam altfel voie să ne manifestăm așa în public. Eram dresați. Eram în uniforme. Eram și nu eram liberi. Momentul artificiilor era așa de intens, îl simt și acum derulând în mine caseta anilor ’80. Când intram la loc în case, continuam să ne uităm la programul de Revelion și apoi ne duceam la culcare. Anul Nou începea la mine în familie cu tata care arunca cu orez peste noi. Discret, firește. Pentru noroc, zice-se. Ne venea rândul să zicem „Sorcova”. Revedeam scenete de la Revelion și mâncam din ce rămăsese cu o seară înainte. Se gătea ca pentru ospăț din ce aveam raționalizat, păstrat cu grijă pentru ocazie.
Nu cred că se mai întâmpla nimic memorabil de la 1 ianuarie până la 1 martie când tata ne aducea la toate ghiocei (mamei, mamaiei, surorii mele, și mie). De la mirosul de brad sau molid cel mai memorabil în casa copilăriei mele era apoi mirosul de ghiocei. Și de la plăcinte de tot felul de Revelion la mucenicii tăvăliți în nuci și plini de miere de ziua mea pe 9 martie. Doar mie, tata îmi aducea frezii. Vara era o explozie de arome, de la petalele de trandafiri din care făceam dulceață până la socată. Toamna era vremea compoturilor, a murăturilor și a mustului. Iarna, a cârnaților și răciturilor.
Toate astea se repetau firesc în viața mea cât și în a multor altora. Nu erau forțate, deși aveau ciclicitate. Erau așteptate & dorite. Nu aveam căpșuni 365 de zile, când apăreau chiar ne bucuram de ele, erau un lux, dar în același timp erau și o măsură nostimă de a ști, fără a ne uita în calendar, când era primăvară și când era vară, apoi când toamna ne prindea din urmă, și când iarna ne trimitea afară pe derdeluș.
Pârtieeeeeeeeeeeee!
O parte din mine, ați ghicit, nostalgica, retrăiește cu dor aceste momente. Îmi aduc aminte cu câtă bucurie ne aducea bunica cireșe de la piață și ni le punea pe după urechi. Nu aveam telefoane moderne atunci să imortalizăm clipa, să documentăm cele mai mundane momente, dar chiar și acum, la atâția kilometri distanță de mine de atunci, revăd mâinile muncite ale bunicii materne atingându-ne pe mine și sora mea gingaș, punându-ne cei mai frumoși cercei pe care îi voi purta vreodată. Nu ne trebuia un influencer să ne convingă ce să purtăm. Colecția de cercei era efemeră și, culmea, peste timp, durabilă. Ăsta da paradox!
Foto: Chicago în decembrie în anii doctoratului meu, aici alături de soțul meu.
O parte din mine, realista, fata și apoi femeia trecută și prin cenzură și prin legile (ne)scriese mereu ale imigrării, ambele dușuri reci de călire necerută, se gândește la accelerarea care ni se tot impune și care este greu de oprit. Ce mă salvează este că prin orice am trecut până acum, doruri intense de părinți pe care nu îi mai am de ani de zile, dor de casă, dor de mine, o constantă a mea este imaginația unde evadez zilnic sau când am nevoie. Îmi place mult teatrul și câteodată mă gândesc la ce ni se întâmplă prin prisma lui; suntem parcă puși pe o scenă în mișcare al cărei ritm este din ce în ce mai rapid, până când suntem așa de amețiți că nu mai știm nici să mergem cum trebuie. Ne clătinăm, dar n-am băut nimic. Bașca, parcă ne-am îmbătat cu atmosfera asta forțat festivă. Am consumat ceva în exces peste care dai la tot pasul.
Să mă întorc atunci. Sunt din nou la Tulcea. Soneria zbârnâie. Au venit colindătorii. Le dăm nuci și mere. Sunt în S.U.A. În comunitatea noastră de studenți români de la Purdue University, cele care știu să gătească mâncăruri alese se pregătesc din timp. Nu avem un magazin est-european în campus. Nu există unul nici în oraș. Așa că se merge organizat la Chicago la un magazin de polonezi. (Figura 2) Într-un an repetăm colinde și mergem să le cântăm unui preot din apropiere. Cântăm în limba română colide și este frumos, un pic apăsător, nu este încă FaceTime în viața noastră și cei de acasă deja au serbat Crăciunul sau sunt înaintea noastră cu cheful de câteva ore.
Astăzi, chiar de m-aș întoarce ... Nu, dragul meu Mihai Eminescu, eu îmi înțeleg bine copilăria, cu puținul pe care l-am avut. Nu îmi doresc să mă întorc în copilărie pentru că asta ar însemna să mă întorc invariabil și la niște ani în care nu aveam mai nimic. Sau a doua oară aș avea dreptul de cetățean liber să editez ce nu avut atunci ? Dar nu oare faptul că am trăit frugal m-a făcut să știu ce are valoare cu adevărat?
Nu vreau acele vremuri. Nu le vreau însă nici pe cele de azi când suntem împinși să cumpărăm compulsiv. Vreau să simt Crăciunul și Revelionul. Pentru cei care mă știu nu va fi o noutate să citească asta: eu nu cumpăr cadouri de sărbători sau dacă o fac este că cineva își dorește ceva anume, a visat și așteptat acest moment și atunci vreau să îi ofer ce își dorește. Mă refer la copilul meu care acum având 18 ani nu își mai dorește LEGO. Mircea știe și azi „Moș Craciun cu plete dalbe”, „O, brad frumos ”, „Iată, vin colindătorii”...
Nu îmi place de asemenea să mi se dea cadouri. Vreau să fiu alături de cei dragi. Și am vrut asta și mai aprins când cel pe care l-am iubit și iubesc încă infinit a murit. În 2005, în ajun de Paște deveneam mamă. În 2005, în ajun de Crăciun deveneam orfană de ambii părinți. Loterie mare viața asta!
Din 2005, de câte ori aud colinde, mă tulbur. Nu trebuie să cumpăr nimic ca să simt sărbătorile, iar în cazul meu și durerea lor. Dar de fapt, cum ni s-a tot cântat și zis la reclame din noiembrie, Crăciunul ăsta agresiv comercializat, fad și artificial a trecut deja! Cel cu adevărat vine doar o dată pe an. Să îl petreceți în pace cu îmbrățișări, bucate simple și voie bună!
Festina lente.
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
