Ați auzit, suntem siguri, de dopajul sportiv, care presupune utilizarea unor substanțe interzise în vederea creșterii capacității de efort, cu efect nociv asupra organismului. Interzis prin regulamente, dopajul nu este altceva decât un mod de a trișa, ba chiar de a te trișa.
Dopajul educațional este o practică aproape generalizată în sistemul românesc de învățământ. Ce altceva ar putea fi pregătirea excesivă a elevilor la disciplinele de studiu din care se susțin evaluările sau examenele naționale? În foarte puține cazuri accentul cade pe dezvoltarea competențelor (adică pe un sistem integrat de cunoștinţe, deprinderi și atitudini pe care elevii îl dobândește prin învățare, necesar pentru a rezolva unele probleme cu care se poate confrunta în viaţa reală), de regulă e vorba de crearea de automatisme (necesare, dar nu suficiente în procesul educațional) sau de oferirea de rețete pentru rezolvarea unor sarcini de lucru. Efectul pervers al automatismelor și al rețetelor este că inhibă atât gândirea critică, cât și gândirea laterală a copiilor, aceștia fiind învățați să livreze texte prefabricate sau să construiască un răspuns respectând un algoritm aducător de succes imediat și cam atât.
Evident, dopajul educațional este o problemă și, ca în cazul oricărei probleme, ar trebui în primul rând identificate cauzele. Așadar, ce a dus la apariția acestui fenomen? În primul rând obsesia față de rezultate. Elevul nu trebuie pregătit pentru a reuși să facă față unor situații reale, ci pentru a lua notă bună la test sau la teză, la evaluări naționale, examene sau olimpiade și concursuri. Nu contează cât știe și ce știe să facă, ci nota (sau poziția) ocupată. Evident, după aceea ne lamentăm că avem analfabeți funcționali, că rezultatele obținute de elevii români la testările PISA nu sunt mulțumitoare, că școala românească nu dezvoltă competențe.
Obsesia rezultatelor bune împiedică însă performanța (altfel spus, cu cât obsesia față de rezultate crește, cu atât nivelul competențelor dezvoltate scade), iar efectele se văd deja. Cum îți dai seama că ai de-a face cu un elev dopat? Iei un elev de clasa a IX-a care a luat o notă astronomică la evaluarea națională și a fost admis la liceul pe care și l-a dorit sau pe care l-au dorit părinții lui. Îi aplici la începutul anului școlar un test inițial, de exemplu la limba și literatura română, elaborat pe baza unei matrice de specificații, pentru a face o diagnoză realistă a nivelului unei competențe. Surpriza este că deși elevul a obținut nota 9,80 sau 10 la evaluarea națională, nu are dezvoltat un nivel acceptabil al competenței de comprehensiune a textului literar (de exemplu). Discursul său este clișeic, schematic, lipsit de substanță. Nu identifică mesajul textului, nu înțelege semnificația titlului sau nu este capabil să formuleze un punct de vedere pertinent despre un personaj, dar îți poate recita, așa cum a învățat, că „textul este liric, deoarece limbajul este sugestiv şi expresiv, generator de imagini artistice”, că „titlul este un element paratextual care anticipează mesajul sau sentimentele, o poartă de acces în universul ficțional” sau că „personajul este o instanță narativă, considerat ființă de hârtie (R. Barth), ființă ficțională (T. Pavel), actant (Greimas), actor (J. Lintvelt), erou (M. Bahtin si J. Lintvelt)”.
O altă cauză a dopajului educațional o reprezintă așteptările educaționale ale părinților, dorința acestora de a li se confirma potențialul copilului sau nivelul de performanță pe care ei înșiși l-au proiectat asupra lui. Își doresc (nu toți) copii premianți, cu o colecție impresionantă de diplome, cu fotografia pe pagina școlii sau în presa locală.
Nu-i poți învinui. Se știe că întrebarea adresată celui care are un elev aflat la vârsta școlarității nu este „cât și ce știe copilul/ce știe să facă/ce atitudine manifestă față de un aspect sau altul”, ci „cât a luat?”, „pe ce loc a fost?”, iar părinții înșiși adresează elevilor întrebări de genul „dar cine a luat nota cea mai mare?”, „Georgel cât a luat?”, „de ce el poate și tu nu?”.
Posibil că o altă cauză să fie neîncrederea în sistemul public de învățământ, ceea ce duce la dublarea orelor de pregătire ale copilului. Plutește un soi de nemulțumire față de școala în care învață copilul, față de clasă, față de profesori, față de diriginte, față de note, față de metodele didactice aplicate, față de instrumentele de evaluare etc. E ca în reclama aceea cu replica „Dincolo era mai ieftin.”. Dincolo se face mai multă școală (ce o mai fi însemnând și asta), dincolo profesorii sunt mai bine pregătiți, dincolo sunt rezultate mai bune la olimpiade și concursuri, dincolo...
Cine dopează? Mulți dintre noi. Chiar atunci când te lupți împotriva acestui fenomen apelezi, în cazuri extreme, la el. Fiindcă da, la noi rezultatele contează.
Deunăzi, vorbeam cu o colegă, profesoară, pe care nu o cunoșteam dinainte, întâlnită întâmplător, într-un context oarecare. Profesoară la un liceu de top cinci din capitală. Ne-a relatat cazul unui nepot, elev de nota șase la română, care, spre sfârșitul clasei a VIII-a a anului trecut, ajunsese pe mâna ei, pentru o pregătire de tipul „îngrășatului porcului în ajun”. Vorba din popor spune că nu-l poți îngrășa, că eventual îl poți ajuta să nu moară flămând. Cu toate acestea, colega, deși nu e adeptă a livrării unor scheme de rezolvare, a unor rețete prefabricate, neavând timp necesar să dezvolte competențe, dar și pentru că știa așteptările evaluatorilor, a apelat la aceste „pastile de succes”. Știți modelul sau, dacă nu-l știți, iată cam cum arată: pentru orice tip de compunere, să zicem, profesorul construiește un șablon, lăsând puncte de suspensie în câteva locuri, unde elevul trebuie să insereze câteva informații extrase din textul suport, primit la prima vedere, la examen. Cam așa funcționează dopajul cu ... competențe? Ups, nu-s competențe?
Cum spuneam, ajunși în clasa a IX-a, te lupți, ca profesor, dacă ești unul dintre cei care nu gustă clișeele, să le scoți din mintea lor. Dar, cumva și din structura lor emoțională: se tem să renunțe la ele, pentru că se tem de eșec, convinși că ceea ce ar reprezenta opinia lor, impresia lor sau exprimarea lor, poate mai stângace, mai puțin „frumoasă”, ar reprezenta o greșeală. În fapt, dopajul le creează un fel de frică de ei înșiși. O anxietate care se traduce prin neîncredere în sine, în propriile puteri, în propriile calități, în propria identitate.
Impactul problemei este, așadar, de o perversitate incredibilă: nu este vorba doar despre faptul că duce la cultivarea de clișee mentale, ci că duce la ascunderea propriei identități, a propriei autonomii intelectuale și emoționale, la crearea unor măști și la imposibilitatea, de multe ori, de a mai distinge între mască și ceea ce e autentic în spatele ei. Tradus în reacții concrete, acest lucru se regăsește în cuvintele acestor elevi, care, luați la bani mărunți, mărturisesc că nu știu ce să spună despre text, despre personaj, despre o situație etc.
Cât de toxic este dopajul educațional? Priviți cu atenție în jur.
