Care au fost realizările totuși?
Principalul merit al școlii românești rămâne alfabetizarea societății. Să nu uităm că la sfârșitul secolului al XIX-lea aproape 80% din populația Vechiului Regat era analfabetă. Opera de alfabetizare începută de Spiru Haret atunci a devenit vizibilă în recensământul din 1930, când jumătate din populație era deja alfabetizată. Apoi, rămân profesioniștii intelectuali formați de învățământul superior – mai ales în perioada comunistă – care au asigurat „infrastructura mentală” pentru dezvoltarea economică a României. Același lucru s-a întâmplat și în perioada postdecembristă, numai că în ultimele două decenii, România a suferit un grav fenomen de brain-drain, cu consecințe economice, sociale și politice destul de vizibile.
Din cauza acestui „stoc educațional” scăzut, rămânem „țara muncii ieftine”, cu nivel ridicat de analfabetism funcțional, în care neîncrederea în știință este compensată de „specialiștii” de pe social media.
În cartea dumneavoastră avansați mai multe idei cu privire la radicalizarea tineretului în perioada interbelică. În fond, mișcarea legionară a pornit chiar din universitate. Se spune că istoria nu se repetă, dar rimează; putem vedea o radicalizare a tineretului și astăzi?
Cu siguranță ne confruntăm cu o radicalizare a tineretului actual. Generația tânără – nu numai în România, ci peste tot în lume – nu mai este dispusă să fie o „generație de sacrificiu”, motiv pentru care își dorește venituri peste medie, transparență și servicii publice de calitate. Iar cererile lor sunt îndreptățite. Suntem totuși o societate prosperă, membră a UE de mai bine de un deceniu. Avem, însă, mari probleme în ceea ce privește inegalitatea veniturilor, mai ales între generații. Și venim după ani de zile în care încurajarea emigrației a fost mai degrabă politică de stat.
Generația actuală de tineri nu mai privește emigrația ca pe un fapt sigur, ci doar ca pe o opțiune. Acest lucru e dovedit de partidul USR, fondat ca urmare a nemulțumirii tineretului față de un stat corupt și netransparent. Mesajul promovat de această mișcare a fost unul radical și antisistem.
Dar să nu îi uităm pe tinerii mai puțin norocoși, absolvenți de studii medii, condamnați să se angajeze pe salariul minim pe economie, un venit total rupt de realitățile vieții cotidiene, care îi condamnă la „sărăcie în muncă”.
Votul lor este cel care a dat naștere partidului AUR, care promovează un discurs populist, cu un puternic desant naționalist, xenofob și ortodoxist. La fel ca și în interbelic, criza actuală a generat manifestări politice la care puțină lume se aștepta.
Care credeți că sunt semnalele care ar trebui să ne dea de gândit, nouă dar și autorităților, în ceea ce privește acest pericol?
Cred că ar trebui cu toții să privim mai atent peisajul social al României, pentru că doar așa vom vedea problemele de la „firul ierbii”. Suntem prea preocupați de ceea ce se întâmplă la nivel politic central și adesea uităm care este pulsul societății.
De exemplu, abia anul trecut am aflat cu toții despre numărul mare de cetățeni români care sunt migranți sezonieri, aflați într-un continuu tur-retur între casă și muncă. O astfel de migrație erodează țesutul social și poate fi lesne capitalizată de partidele populiste.
Un alt exemplu, din educație: în ultimul an s-a „acreditat” ideea că tabletele rezolvă întregul proces educațional. S-a discutat prea puțin despre cum ar trebui să arate o lecție în format digital și nu s-a vorbit mai deloc despre familiile care, pe timp de iarnă, nu și-au permis să asigure copiilor un spațiu adecvat pentru învățare. Imaginați-vă o familie cu 3-4 copii, cu toții de vârstă școlară, care participă la școala online dintr-o singură încăpere, poate singura încălzită în întreaga casă...
Sunt crizele sociale oportunități pentru dezvoltarea unor mișcări cu caracter extremist în rândul tinerilor? Ce rol are educația în toată această poveste?
Crizele sociale sunt o premisă necesară în radicalizarea tineretului (și a societății, în general), dar nu și suficientă. Consider că radicalizarea se manifestă atunci când dialogul între societate și decidenți este întrerupt. De aceea, cred că educația trebuie să „livreze” tânărului instrumentele necesare unei cetățenii democratice: să identifice o problemă, să o semnaleze autorităților și să facă advocacy, astfel încât să facem tranziția de la a fi „parte a problemei” spre a deveni „parte a soluției”.
De multe ori, cunoștințele precare despre ceea ce înseamnă să fii cetățean sunt cele care ne conduc spre îmbrățișarea soluțiilor radicale. Trebuie să învățăm să transformăm crizele în oportunități de dezvoltare socială.
Un profesor din Franța a fost decapitat pe stradă fiindcă le-a vorbit elevilor despre caricaturile profetului Mohamed. În Nigeria copiii sunt răpiți din școli de grupări islamiste. În Afganistan, a fost lansat un atac cu bombă asupra unor eleve. Putem extrapola că teama de educație, de cunoaștere, determină aceste grupări să acționeze în acest mod?
O astfel de extrapolare ar putea părea hazardată. Vorbim de cazuri care se petrec în diverse locuri ale lumii și care au la bază mai degrabă motive politice, în special terorismul anumitor grupări islamiste. Dar aceste cazuri relevă o relație dificilă care s-a țesut între mediul familial și cel școlar. Școala modernă – odată cu iluminiștii – și-a propus să ofere o educație laică tuturor oamenilor, ceea ce de multe ori intră în contradicție cu sensibilitățile personale ale familiilor. Exemplele de mai sus vorbesc despre una dintre întrebările recurente în lumea actuală: cum pot să beneficiez de drepturi în modernitate, dar fără să îmi exercit și obligațiile de cetățean modern?
Studenția - ușa de acces spre domnie
Cum era să fii student în perioada interbelică, ce ne spun documentele despre studenția în acea perioadă?
În România Mare, să devii student era visul oricărui absolvent de liceu cu bacalaureat, din simplul motiv că diploma universitară era privită ca o ușă de acces spre „domnie”. În scurt timp, sloganul „diplomă și slujbă” devenise laitmotivul existenței studențești, încât la câțiva ani după Marea Unire se vorbea deja despre un „proletariat intelectual”, căruia nu i se putea găsi întrebuințare.
Pe lângă această aspirație intelectuală și profesională, studentul interbelic provenea din medii foarte diverse, fiind obligat să urmeze perioada studiilor în marile orașe ca pe un fel de supliciu moral și material.
Jurnalistul Filip Brunea-Fox, un fin observator al peisajului social în România interbelică, s-a aplecat deseori asupra figurii studentului sărac, „predestinat să-și însușească învățătura cu privațiuni”. Tudor Arghezi completează acest tablou sumbru al vieții studențești, vorbind despre abdicările morale în fața cărora ar fi fost pus orice tânăr student. Într-o societate în care spiritul de parvenire punea în umbră perseverența și meritocrația, învățătura devenea o simplă iluzie pentru cei dinainte învinși. Reiau aici un scurt fragment dintr-un pamflet cu un titlu sugestiv: „Ce trebuie să știe un tânăr de 18 ani”:
„Uită-te înaintea și înapoia ta și, ca un om pe care-l duce șuvoiul, mergi cu pașii tuturor. A te strădui pentru păstrarea și perfecționarea unei individualități precise, devine inutil și primejdios. Limba latină, pe care o înveți, te face dascăl într-o provincie nulă. Matematicile, nici ele nu-ți vor putea da mai mult decât o catedră. Ingineria îți va sluji ca să măsori terenurile unui înavuțit din nimic […] și să-ți pui semnătura servilă pe actele unui ministru. Chimia te va pregăti asistent și băiat de băcănie în prăvălia unui farmacist. Medicina te condiționează spălător cu canula, injector cu seringa și racleur. Dreptul te cere, ca să-l slujești cu folos, nu destoinic în argumente, ci dibaci în samsarlâc. Ca să te faci preot, trebuie să te deprinzi să pângărești învățătura și să o spurci”.
Ce opțiuni aveau pe piața muncii?
Tabloul perspectivelor profesionale ale viitorului absolvent este unul în culori tari, specific stilului lui Arghezi. Chiar și așa, trebuie accentuată această relație ce se stabilește între asigurarea unei cariere și compromisurile de ordin politic, fapt ce explică într-o mare măsură conflictul dintre generații din perioada interbelică. Pe de o parte, erau tinerii care doreau construirea unei noi societăți, iar la polul opus îi regăsim pe „bătrâni”, care se încăpățânează să rămână pe poziții. Este o temă predilectă atât în presa culturală (și nu numai) a perioadei interbelice, cât și în literatura vremii, temă care va fi transpusă și în lupta politică, anunțând alunecarea tineretului spre extremele politice. Deși în rândul studențimii s-au manifestat multe curente politice, trebuie precizat că cel mai mare „succes” l-a avut retorica legionară. Un fragment dintr-o scrisoare trimisă de un student la Drept unui proaspăt bacalaureat din 1933 relevă atât nesiguranța carierei profesionale, dar și ascensiunea legionarismului în rândul tineretului speriat de consecințele crizei economice:
„Acum când am aflat că ai luat Bacalaureatul, bucuria pe care am simțit-o întrece orice neajuns, realizându-se visul nostru: suntem, în sfârșit, studenți și legionari. […] În ce privește situația ta financiară, caută și acționează în toate direcțiile […]. HOTĂRĂȘTE-TE SĂ FII UN AVOCAT BUN. În direcția politică – căci suntem în epoca marilor pefaceri, revoluția națională a României pe care o va înfăptui sigur Garda de Fier în frunte cu Corneliu Z. Codreanu – vei folosi mult cu această ramură. Plasament sigur de altfel nu e nici într-o parte”.
Ca să rezum: a fi student în perioada interbelică însemna un lung șir de privațiuni, frustrare care va alimenta extremismul politic și intrarea României în era dictaturilor și a totalitarismului.
„Cariera oricărui tânăr era mai degrabă rodul unui networking decât al meritocrației”
De ce ați ales această perioadă istorică? Ce v-a făcut să alegeți această temă rară în istoria educației din România?
În anii 1990, din ceea ce citeam, auzeam de la profesori la școală sau vedeam la televizor, perioada interbelică îmi părea ca un zenit al românilor. Aproape că regretam că nu am trăit în perioada respectivă. În perioada studenției, citind cartea Irinei Livezeanu („Cultură și naționalism în România Mare”), am observat că tabloul aproape perfect al perioadei, în care tinerii se dedicau studiului și lumii ideilor, este de fapt o imagine trunchiată.
Un alt argument a fost și acela că perioada interbelică – la nivel global – a fost o perioadă a crizei. După cum remarca istoricul britanic Eric Hobsbawm, dacă e un cuvânt care să descrie interbelicul acesta este șomajul. Astfel de elemente m-au determinat să privesc altfel perioada despre care mai toată istoriografia anilor 1990 o prezenta în culori aproape vesele, cu o generație de geniu a României frântă brusc de instaurarea comunismului. Tot lecturând, aveam să descopăr că „generația pierdută” a României Mari a contribuit din plin la atmosfera naționalistă și xenofobă de atunci, lucru despre care se știa foarte puțin în anii 1990. Atunci mi-am dat seama că despre interbelic nu s-a spus chiar totul.
Cât despre subiectul educației (superioare), am vrut să validez cât de reală a fost „ofensiva culturală” și „culturalizarea României” de după 1918. Trebuie precizat că au fost obținute performanțe notabile în privința alfabetizării, dar departe de a fi un succes. Până la urmă, trebuie precizat că între anii 1870 și 1940, România a rămas o societate în care circa 70-80% din populație trăia din munca pământului. Or, educația are rolul și de a schimba peisajul socio-economic al unei țări, fapt care nu s-a întâmplat la acea vreme. Apoi, am observat că decidenții politici de atunci se arătau îngrijorați de fluxul mare de studenți, căruia știau că nu i se poate găsi o întrebuințare pe măsură, ceea ce astăzi am numi „brain waste”. România Mare rămâne totuși o societate agrară, cu reflexe dictatoriale (sau „democrație mimată” după cum o numea Mattei Dogan), în care cariera oricărui tânăr era mai degrabă rodul unui „networking” decât al meritocrației sau transparenței.
Pentru dumneavoastră, cum a fost să învățați istorie ca elev și mai apoi ca student?
Au fost două elemente care au contribuit la îndreptarea mea spre studiul istoriei. În primul rând, modelele umane. Profesorul de istorie din gimnaziu și profesorul de literatura română din perioada liceului reprezintă pentru mine modelele care m-au inspirat. Apreciam la ei elocvența. De la profesorul de literatura română am auzit pentru prima dată sintagma de „om de cultură”. Și tot de la el am aflat despre Lucian Boia – se întâmpla în toamna anului 1997 – și de naționalismul care a predominat în scrierea istoriei românilor. De atunci am învățat să privesc cu circumspecție tonurile naționaliste în scrierea istoriei.
Mai apoi, ca student, m-am dedicat lecturii. La începutul anilor 2000, au pătruns pe piața de carte atât de multe volume cu subiecte problematice ale trecutului României și, mai ales, cărți scrise de istorici străini despre România. Asta m-a ajutat să îmi lărgesc perspectiva și să observ că mai toate subiectele istoriei noastre trebuiau să fie reconsiderate. Din punctul meu de vedere, în studierea istoriei, importante rămân două aspecte: pofta de lectură și interogația permanentă. În fond, trecutul e mai mult decât putem noi cuprinde, ceea ce înseamnă că rămân tot timpul subiecte noi de descoperit.
Putem vorbi de ,,limitele meritocrației" într-o societate agrară, fără doar și poate; cum arată, însă, meritocrația în societatea digitală?
Automatizarea proceselor care are loc acum în lume – deși specialiștii spun că vom avea o tranziție de câteva decenii – pune în pericol în special sarcinile pe care le consideram a fi atributul exclusiv al oamenilor. Am ascultat recent un podcast despre efectele automatizării asupra unor astfel de profesii. Agenții de vânzări de asigurări sau oamenii care realizează operațiuni financiare dificile încep să fie înlocuiți de aplicații care au la bază algoritmi mult mai eficienți.
Nu sunt specialist în ceea ce se numește „digital transformation”, dar sunt interesat de efectele socio-economice ale acestui proces. Remarc, de exemplu, că „gig economy” (economia „ciubucurilor”, noțiunea referindu-se la faptul că economia nu mai e bazată pe joburi fixe, ci pe contracte de prestări servicii, n. r.) pare să devină o constantă a vieții millenials, ceea ce provoacă o neîncredere în sistemul socio-economic actual, neîncredere care poate fi capitalizată de mișcările politice populiste.
O măsură despre care se vorbește tot mai mult la nivel internațional este venitul universal de bază („universal basic income”), ca mecanism de a încuraja continuarea educației și asigurarea tranziției de la un loc de muncă la altul. În această perioadă presa românească a vuit ca urmare a succesului UiPath, un startup românesc de succes, care se ocupă tocmai cu automatizarea proceselor. Însă, nu toate startup-urile sunt povești de succes, ceea ce face cu atât mai necesar un mecanism de a stimula sau măcar de a asigura viitorul tinerilor într-o astfel de economie. Venitul universal de bază poate fi o soluție în acest sens.
Mai este România o țară agrară?
Din punct de vedere economic, nu cred că România mai este o țară agrară. Rămânem însă țara din UE cu cel mai mare procent de populație angrenată în activități agricole, semn că prosperitatea în satul românesc nu este un deziderat atins. Apoi, trăim într-o societate în care inegalitatea dintre regiuni și mai ales inegalitatea pe axa urban mare – urban mic/rural este îngrijorătoare. Când vom avea localități rurale în care accesul la educație, la sănătate și la infrastructură de calitate va fi asigurat, probabil că atunci vom putea spune că nu mai suntem o țară agrară.
Făcând o paralelă cu învățământul românesc în primii ani ai României mari, sunt elevii și studenții de acum pasionați să învețe pentru dezvoltarea lor personală și profesională sau instituțiile de învățământ sunt un one-stop-shop pentru a primi o diplomă cu care să te poți angaja ulterior?
Aș spune că ambele variante de răspuns se potrivesc atât pentru elevii și studenții din interbelic, cât și pentru cei din zilele noastre. Elevii și studenții – de ieri și de azi – sunt atât de diverși încât e greu să cuprinzi aspirațiile tuturor într-o singură opțiune.
Studiile superioare au fost dintotdeauna privite ca o reușită personală și ca o poartă spre o carieră profesională de succes. Blocajul apare atunci când ai o inflație de titrați, ceea ce se traduce printr-o devalorizare a diplomei. De aici și verdictele radicale: tânărul absolvent va fi tentat să spună că diploma nu îl ajută cu nimic, iar societatea va afirma răspicat că educația este una de slabă calitate. Din perspectiva acestor tipuri de reacții, educația interbelică și cea din zilele noastre împărtășesc același tip de nemulțumiri.
Din punctul dumneavoastră de vedere, putem vorbi de un faliment al sistemului educațional românesc?
„Faliment” este un cuvânt prea dur, care simplifică prea mult analiza acestui sistem. În primul rând, educația trebuie privită ca un proces, în care toți actorii implicați se transformă: elevi, profesori și părinți deopotrivă.
Vreau să cred, însă, că există o masă critică – la nivelul cadrelor didactice, al elevilor și al societății în general – care vrea să pună lucrurile în mișcare. Faptul că se vorbește atât de mult despre educație la nivel public este o dovadă a acestui lucru. Iar criza actuală ne-a arătat tuturor cât de importantă este școala pentru orice societate.
Care sunt măsurile pe care decidenții ar trebui să și le asume pentru modernizarea sistemului educațional românesc, fără a repeta greșelile trecutului?
Consider că digitalizarea procesului educațional este principala direcție de reformă a școlii românești. În primul rând pentru că digitalizarea (însoțită de reconfigurarea integrală a spațiului educațional) aduce școala în secolul XXI și, mai ales, în lumea generației tinere de astăzi. În plus, o astfel de tranziție ar consolida și noua poziție a cadrului didactic, aceea de facilitator de învățare.
Astfel vom putea dezvolta competențele cheie ale viitorului, cum ar fi cooperarea, comunicarea, creativitatea și gândirea critică a copilului. Trăim într-o lume în care volumul de informații și de noi descoperiri științifice este atât de mare, încât e de-a dreptul imposibil să mai afirmi că școala te învață tot. De aceea, accentul trebuie să cadă pe dezvoltarea instrumentelor individuale de învățare prin descoperire și de învățare de-a lungul întregii vieți. În fond, „nu pentru școală, ci pentru viață învățăm”.
Uniunea Europeană ne cere astăzi o creștere a numărului de studenți, cu toate că există mulți absolvenți de studii superioare care fac munci puțin calificate. E vina calității educației universitare sau a pieței muncii?
Tendința actuală – mai ales în țările dezvoltate – este aceea de prelungire a duratei de studii. Această tendință trebuie analizată în contextul schimbărilor economice actuale. În primul rând, o durată medie de școlarizare nu e suficientă pentru consolidarea acelor prerechizite necesare în noua piață a muncii. Că vorbim de geek economy sau de knowledge-based economy, capitalul educațional rămâne unul foarte important.
Pe de altă parte, retorica „pieței muncii” – mai ales în România ultimilor 30 de ani – este una parțial validă. Mă gândesc, de pildă, la absurdele condiții de angajare, în care se cerea tinerilor să dovedească o perioadă de experiență în domeniul respectiv, fapt de-a dreptul imposibil pentru un proaspăt absolvent. Apoi, argumentul că tinerii absolvenți de studii nu erau pregătiți pentru activitățile economice e un argument invalid. Se vorbește tot mai mult astăzi despre parteneriate între mediul economic și cel academic, astfel încât să asiguri o bună pregătire a tinerilor pentru piața muncii. Se observă acest lucru tot mai bine în învățământul preuniversitar, unde învățământul dual începe să devină o alternativă sigură pentru tineri. Pe scurt, asistăm la o schimbare de mentalitate a mediului privat: aceea de implicare în recrutarea și formarea încă de pe băncile școlii a viitoarei forțe de muncă. Acesta e un exemplu care ne arată că educația poate fi privită și ca o investiție.
Revenind la absolvenții de studii superioare, constat cu mâhnire că România are un salariu minim garantat pentru studiile superioare doar în sectorul public, nu și în cel privat. Deși o astfel de inițiativă a fost discutată și adoptată de Parlament în ultimii ani, aceasta a rămas fără rezultat. Altfel spus, chiar dacă ai carte, nu înseamnă că ai și parte.
Foto principală: Dumitru Angelescu
