Și în timp ce îmi spuneam toate acestea, am început să fredonez și eu: „Fluturaș nu mai ai aripioare,/Domnul conte ți le-a retezat... /Fluturaș nu mai ai aripioare,/Domnul conte ți le-a retezat...”
Hm, ce prostie, cum să retezi aripile fluturelui? Cum să distrugi exact ceea ce îi conferă fluturelui frumusețe? Cum să distrugi ceea ce îi asigură fluturelui înălțarea? De ce să o faci? Ah, domnule conte, cine ești tu? Și pe măsură ce monologul acesta interior începea să crească în intensitate mi-am amintit de o poveste pe care am citit-o undeva, despre al cărui autor nu știu nimic și pe care cred că am și folosit-o cândva la o oră de dirigenție (pe vremea când, în planurile-cadru pentru liceu, consilierii și orientării îi era alocată o oră pe săptămână).
Povestea sună așa: odată, un bărbat a găsit crisalida unui fluture și a început să o privească sistematic, cu curiozitate. Într-o zi, a observat că pe suprafața acesteia a apărut o fantă subțire și, timp de câteva ore a urmărit cum fluturele se străduia să iasă prin acea deschizătură. Apoi părea că nu mai face niciun progres, că mai mult de atât nu poate să facă. „Bietul fluture!”, și-a spus omul. Și a decis să-l ajute. Prin urmare a luat o pereche de foarfece și a tăiat crisalida. Fluturele s-a eliberat cu ușurință din strâmtoarea învelișului care l-a ascuns de ochii lumii, dar avea un corp umflat și aripi mici și zbârcite. Bărbatul a continuat să urmărească fluturele, fiindcă se aștepta ca, în orice moment, să-și întindă aripile, acestea să crească pentru a putea să susțină trupul care, apoi, se va fortifica. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat! Fluturele și-a petrecut restul vieții târându-se cu trupul umflat și cu aripile zbârcite. Nu a putut niciodată să zboare.
În bunătatea și în graba cu care a acționat, omul nu a înțeles că acea crisalidă restrictivă și efortul depus de fluture pentru a ieși din cocon prin fanta aceea subțire erau necesare pentru a permite fluidului din corpul fluturelui să treacă în aripile sale, astfel încât acesta să fie gata de zbor odată ce se va fi eliberat. În fond acesta este rolul efortului, al obstacolelor: de a te ajuta să crești, să te întărești, să zbori, să devii autonom. Dacă viața noastră ar fi lină, fără provocări, fără obstacole, am fi niște schilozi. Nu am avea ocazia de a deveni atât de puternici pe când am putea fi. Și nu am putea zbura niciodată.
Spre deosebire de contele din cântecul copilului, omul din poveste nu a tăiat nicio aripă. Spre deosebire de fluturele din cântecul copilului, care a avut șansa să guste frumusețea zborului, fluturele din poveste nu a știu niciodată cum e să zbori. Dar și într-un caz și în altul, fluturele a fost schilodit. Iar fără zbor, mai poate fi el numit fluture?
Priviți sălile profesorale în care petreceți zeci de minute. Câți fluturi care zboară se adună acolo? Câți fluturi schilodiți stau neputincioși și așteaptă să audă sunetul clopoțelului? Colegii voștri ce fel de fluturi sunt?
În procesul formării sale, profesorul poate fi asociat cu un fluture. Formarea inițială este asemeni perioadei în care omida se ascunde în crisalidă, trece prin ceea ce numim metamorfoză și așteaptă momentul ecloziunii. Intrarea debutantului în spațiul școlii seamănă cu momentul în care viitorul fluture vede fanta subțire din crisalidă și încearcă să se elibereze de tot învelișul acela constrângător, dar necesar. Este o intrare care îl înspăimântă, îi creează sentimentul neputinței, poate resimte panică, fiindcă, de fapt, nimeni nu l-a pregătit cu adevărat să ia în piept lumea școlii, care diferă de tot ceea ce a proiectat în puținele ore de practică pedagogică.
Văzându-l atât de speriat, ceilalți, fluturii cu state vechi, se apropie de el să-i dea o mână de ajutor. Unii îi oferă sugestii, îi propun să facă interasistențe (să vină să asiste la una, două, trei ore, să-l primească la una, două, trei ore), îi oferă feedback, îi sugerează să îndrăznească să-și construiască demersul didactic așa cum simte, după ce ia pulsul clasei, adaptând lecția la particularitățile elevilor săi. Îl încurajează. Alții vor și ei să-l ajute. Îi dau propriile planificări, propriile schițe de lecții, îl îndeamnă să facă întocmai, doar sunt rețete verificate de ani de zile. Îi recomandă să caute planuri de lecții pe diverse site-uri și să le aplice. „Nu trebuie să te chinui să le faci tu!”, îi spun. Și nu-și dau seama că așa îl împiedică să devină un profesor autonom autonom. Alții îi oferă chiar materialele lor, teste, fișe de lucru, prezentări. Din bunăvoință. Toată această bunăvoință a unora fiind, uneori, nu doar o formă de a rupe coconul înainte de vreme, ci chiar de a provoca răni în corpul profesional al tânărului profesor, schilodindu-l, pentru că se întâmplă să fie modele, exemple, materiale care conțin chiar erori.
Alții, la polul opus, cu autoritatea pe care le-o dă statutul, fie șefi de catedră, fie directori, fie doar colegi care au un statut dominant în școală, nu îi oferă cu bunăvoință, ci îi impun. Trebuie să faci așa, nu altfel! N-ai făcut bine așa, pentru că nu ai făcut cum am spus eu, exact! Aceștia sunt cei care-i taie aripile.
Procesul formării unui profesor bun este unul etapizat și presupune, din partea celorlalți, experimentații, un exercițiu al îndrumării mentorale, nu unul al oferirii de șabloane ale propriului crochiu profesional sau ale altora. Poate și pentru că acest proces mentoral nu este suficient de coerent și de viu, profesorii noștri sunt, uneori, niște ființe lipsite de aripi sau cu aripile lipite de corp. Sunt profesori excepționali în crisalide. Corpul lor profesional așteaptă să iasă natural la lumină și să zboare. Binevoitorii ar fi bine să nu-i „ajute” să devină niște profesori schilozi, speriați.
Priviți mai bine în jurul vostru, atunci când vă întâlniți cu colegii la cercurile pedagogice sau la o ședință a consiliului profesoral. Priviți spre voi. Cine sunt cei din jur? Cine sunteți voi? Alegeți din seria: contele, omul nerăbdător, fluturele cu aripi tăiate, fluturele care nu a reușit niciodată să zboare, fluturele care zboară, cu îndrăzneală, spre viitor.
Și dacă nu vă place ce vedeți/ce sunteți, mai este vreme de schimbare.
