Într-una dintre cărțile scriitorului contemporan Alain de Botton acesta compară trecutul cu amintirile lui cu o cămilă care poartă această povară, amintirile. El folosește un proverb arab după care sufletul călătorește cu viteza unei cămile. Scrie că „în vreme ce suntem împinși de dinamica neobosită a unui prezent planificat, sufletul nostru, sediul inimii, ni se târăște nostalgic pe urme, împovărat de greutatea amintirilor”. Desigur, această cămilă are poveri mai ușoare, care țin de amintirile vechi și poveri mai grele pe care le aduc trecutul imediat și prezentul, care și el devine rapid trecut.
M-am gândit despre ce amintiri aș putea scrie legate de vârsta când eram școlari. Și imediat mi-a venit amintirea minunatei doamne Klug, care ne preda limba engleză și atâtea secvențe de amintiri care compun imaginea ei în mintea mea.
Da, doamna Klug, căreia i se spunea Shely Klug era minunată. Am bine păstrată în cap prima mea întâlnire cu ea, evident în clasă. Eram la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Dădusem examen de intrare, venită de la școala de balet. Eram extrem de precar pregătită, la școala de balet se făcea balet intensiv și nu prea multă carte.
Tatăl meu, profesor la acea vreme, a avut mari emoții privind admiterea mea, știa ce cunoștințe limitate aveam și niciodată nu l-am întrebat dacă mi-a pus pile sau nu, mai ales că intrasem chiar la limita de locuri. El o cunoștea pe doamna Klug, probabil nu foarte bine, dar avea informații că este o profesoară foarte bună, așa că mi-a spus că a fost la școală și a rugat-o să mă ia într-o clasă la care se preda limba engleză și așa a și fost. Am intrat într-o clasă de limba engleză.
Acum am să spun cum arăta această doamnă. Era foarte elegantă, încă purta pălării discrete și avea niște poșete frumoase și o obsesie pentru culoarea verde de care m-am molipsit și care m-a ținut toată viața de atunci. De multe ori m-am gândit: dacă ea ar fi avut obsesia culorii galben, aș fi devenit și eu obsedată de culoarea galben? Poate că da. Oricum, odată a fost întrebată de cineva din clasă de ce îi place verdele și i-a spus, cu o expresie gânditoare, că verdele este o lume largă.
Pentru că am fost ultima serie de absolvente de școală nemixtă, eram numai fete și toate profesoarele erau femei – eram pline de admirație față de ea. Doamna Klug nu semăna cu nici o altă profesoară, ea preda într-un stil nemaiîntâlnit. Cum se desfășurau și de ce o iubeam toate atât de mult, deși și între noi erau diferențe de intensitate a admirației?
Doamna Klug și gutuia
Doamna Klug ne transporta într-o lumea în care uitam de manual și de lecții, de faptul că eram eleve și că ea era profesoară. Ne lua în incursiuni în limba și cultura engleză, reușind să ne țină mereu trează curiozitatea, astfel că nici nu simțeam cum trecea ora de clasă. Ne vorbea despre poeți englezi care nu erau în manual. Odată, fiind primăvara, ne-a ținut cu sufletul la gură, povestindu-ne de celebrul poem despre narcise galbene al lui William Wordsworth, poet de la sfârșitul secolului XVIII. Poemul a fost scris după o plimbarea a lui Wordsworth cu sora lui Dorothy, care a devenit diaristă și scriitoare, pe malul unui lac, unde erau multe narcise galbene, ca un lanț la marginea lacului. De atunci, când văd narcise galbene mă gândesc la doamna Klug. Și dacă ar trebui să mi se dea cuvântul Klug și să mi se ceară asociații involuntare, spontane, aș scrie chiar de la început „narcise galbene”.
Știu care a fost misterul ei. Ea ne inocula pasiunea pentru limba și cultura engleză, pentru scriitorii și poeții englezi. Cum reușea? Este simplu, din ea radia pasiunea și această pasiune se propaga ca un virus, s-ar zice astăzi când suntem obsedați de pandemie.
Când, ca cercetătoare, m-am ocupat de creativitate, citind despre mecanisme ale creativității, principalul fiind asociativitatea, mi-am dat seama că așa preda ea. Pornea de la un cuvânt și de acolo începea un infinit delir asociativ. Desigur, faci asociații când ai substanță, când ai doar două idei sau cogniții nu poți face asociații. Ea ne spunea cum se spune „scară” în limba engleză și de aici o mulțime de cuvinte și expresii apăreau. De pildă, când ți s-a dus un fir de mătase la un ciorap se spune că ți s-a făcut o scară în ciorap. În acea vreme, se remaiau ciorapi, nu se aruncau ca astăzi.
Nu pot uita o secvență din relația mea cu doamna Klug. S-ar putea numi „Doamna Klug și gutuia”. Înainte de ora de engleză m-a pus dracu' să mușc dintr-o gutuie pe care o aveam pentru vreo pauză. După ce am mușcat prea mult, nici n-am apucat să mestec că doamna Klug venise și se uita la noi. M-a văzut cu un obraz umflat, n-a spus nimic, dar a rămas cu privirea țintită la mine. Nu puteam să fac nimic, nici măcar să mut bucata de gutuie de pe o parte pe cealaltă și s-o mestec, așa că am rămas paralizată. După câteva minute doamna Klug s-a uitat lung la mine, probabil și-a dat seama că aveam gura plină de ceva și mi-a spus scurt și direct să părăsesc clasa. Am ieșit și după ce am închis ușa, mi-am dat seama că pierd ora care-mi plăcea atât de mult. Am stat cât a durat ora lipită de ușă, făcând eforturi de a înțelege ceva. La plecare, ea a trecut pe lângă mine afișând o indiferență care m-a umilit. Dar, mi-am dat seama cât de mult contau pentru mine orele de limba engleză.
O revedere neașteptată
După ce timpul a trecut și eram studentă spre final, m-am dus la un coafor din centru să mă tund. La o cască pentru femeile vopsite stătea cineva cu părul negru pana corbului, așa cum era părul ei. Mi-a făcut semn cu mâna, m-a recunoscut, avea o foarte bună memorie.
I-am spus că aș vrea s-o văd și mi-a dat adresa ei. Stătea pe Strada Armenească, lângă biserica armenilor, într-o vilă, la etajul întâi. Și așa au început ore de conversație în limba engleză, în care îi povesteam ce citisem, uneori cărți recomandate de ea sau filme doar în engleză. Am vorbit despre romanul „Herzog” al lui Saul Bellow, despre literatura americană sau franceză. Mi-aduc aminte cât de greu mi-a fost să-i povestesc despre filmul „Gervaise”, ecranizat după romanul lui Émile Zola. Țin minte ce dificil a fost să-i descriu nunta lui Gervaise. Îmi spunea că limbajul academic e simplu, cel uzual, cotidian este dificil. Și acest lucru l-am simțit mereu după aceea.
Era o persoană neconformistă, neconvențională. La o oră de engleză, stând pe terasa ei, s-a enervat pe vecina de la parter care țipa că iar i-au căzut chiloții doamnei Klug de la etaj, de pe terasă, la ea pe scări.
Legende din școală spuneau că în fiecare seară era la ateneu la concerte, că fusese pentru scurt timp căsătorită cu compozitorul și dirijorul Constantin Silvestri. Dar oare era adevărat? Ceva era adevărat, mă refer la pasiunea ei pentru muzica clasică, de care mi-am amintit când, venind la ea odată, mi-a spus că în spatele radioului se află un disc cu o simfonie de Charles-Camille Saint-Saëns, care-i plăcea foarte mult și că dorea la înmormântarea ei să fie pus acest disc. Confesiunea ei nu mi-a făcut plăcere, mă încărca cu o informație de care nu aveam nevoie și chiar mi se păruse deplasată.
Sigur că minunata doamnă Klug a fost cea mai interesantă, mai de neuitat profesoară. Dar cu timpul am apreciat-o ca persoană, cu particularitățile și carisma ei, cu vasta ei cultură.
Când am învățat la facultate de fenomenul Der Kluge Hans, despre acel cal deștept care știa să facă socoteli, m-am gândit la doamna Klug, pentru că numele era la fel. În acea vreme nu apăruse conceptul de comunicare nonverbală.
Cum am spus, doamna Klug preda creativ și astăzi, de curând, când am citit și scris despre efectul de undă, numit și efectul Ripple, mi-am dat seama că lecțiile ei urmau, aveau, efectul de undă. Acest fenomen se referă la faptul că dacă într-o apă statică arunci spre mijloc o pietricică, după ce ea cade, se fac vălurele concentrice care se propagă către mal. Este un fenomen universal, care poate fi găsit în multe domenii, fiind asemănător efectului domino-ului. Cunoștințele pe care această profesoară ni le transmitea aveau efectul de undă, plecau de la o idee și prin propagare, deci prin asociativitate, depășeau punctul de plecare. Orice idee era o pietricică. De aceea nu ne plictiseam și curiozitatea noastră era mereu trează.
„Gogoși”, „aiureli”, „prostii”
Nu toți profesorii erau poate foarte buni, dar oricum erau mai bine pregătiți decât cei de astăzi. Noi îi respectam pe toți, chiar și pe cei răi, prea aspri, dictatoriali, neempatici. Cred că eram educați în ideea de disciplină socială pe care unii cercetători o asociază cu civilizația și politețea.
Profesoara de limba română era soția unui profesor de română de la liceul de băieți „Sfântul Sava”. Nu aveau copii și, privind în urmă, cred că erau profesori buni, formați în ideea de superioritate, de putere, erau profesori de modă veche, nu mai erau tineri și erau speriați de comunismul care se prăvălise peste noi și de dictatura proletariatului.
Ea, o să-i spun doamna de română, era convențională, îmbrăcată foarte atent, dar fără nicio fantezie, corect și conformist, în culori terne, ca și cum doar culorile închise erau decente. Cu alte cuvinte, era departe de orice adiere a modernității. Cel mai amuzant și comic era faptul că avea părul prea negru, se vedea de la o poștă că era vopsit și coafura era compusă din multe bucle subțiri înșirate pe tot capul, ca niște sărmăluțe. Dar, sărmăluțe din foi de viță, nu de varză, cele care sunt mai egale și subțiri. Nu ne plăcea, dar nici nu conta.
Era foarte aspră, niciodată nu lăuda pe cineva, dădea note mici, avea stereotipuri. De pildă, pe extemporale, pe marginea textului scris de eleve își scria aprecierea sub formule tip, evident critice: „gogoși”, „aiureli”, „prostii”. Eram obișnuite cu aceste observații ale ei, deși încă nu era moda comentariilor, care mai târziu erau învățate pe de rost și scrise la lucrări de control. Deci, mai aveai posibilitatea să te exprimi, să spui ce gândești tu.
Dacă, întâmplător, venea vorba de scriitori ruși, căci propaganda culturală sovietică era în floare, se crispa, schimba subiectul. Bănuiesc, acum gândindu-mă, că era terorizată de frică, mai ales că numărul de profesoare de felul ei sau de aceeași vârstă se împuținau, fiind înlocuite de absolvente cu dosar bun, venite din rândul proletariatului sau al țărănimii colectivizate.
Sigur, nu era iubită, nu o simpatizau elevele, inspira frică, avea putere, era între ea și eleve un zid de netrecut. Atmosfera de rigoare, disciplină și control al comportamentului, respectul față de reguli, nu genera ură față de unele profesoare. Poate lipsă de atașament, poate o ușoară antipatie, dar în nici un caz ură și ostilitate. Sau poate eram prea supuse, sau crescute în respectul față de școală.
De aceea, mi-e greu să găsesc o profesoară de care voiam să scap. Este adevărat că nu iubeam toate profesoarele, că la unele ore veneam cu plăcere, la altele din datorie, că ne dădeam seama care sunt profesori buni, dar nu comportamentul lor ne dicta afectivitatea, atracția interpersonală ci, mai degrabă, ceea ce percepeam noi a fi competență, cunoștințe solide într-un domeniu, pasiune pentru acel domeniu și imboldul de a învăța.
