-NcC9.jpg "Editorial. Dragi profesori, când ne solidarizăm să reclamăm anomaliile din școli: de la meditații cu elevii de la clasă, la birocrație și incompetență?")
Cuvântul „solidaritate” este definit ca „unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. Coeziune”. Solidaritate ar trebui să fie, și în unele cazuri este, în cadrul grupurilor profesionale. Adică doctorii ar trebui să fie solidari între ei, profesorii la fel, mecanicii de locomotivă, polițiștii. Depinde însă mult în jurul a ce te solidarizezi.
Nu pot fi solidară cu profesor/profesoară, coleg/colegă care agresează copiii fizic sau/și verbal. Nu pot și nu vreau! Doar că, din păcate, nici legile noastre, nici mentalitatea noastră balcanică nu ne ajută să aruncăm mărul stricat. Preferăm să se strice tot coșul cu mere. Din solidaritate!
Cel mai nou caz de solidaritate este cel de la colegiul Goethe, din Capitală. Cei trei directori și-au dat demisia. Cadrele didactice au intrat în grevă, din solidaritate cu aceștia, nu au făcut ore. Cât de legal este acest lucru? Acuzațiile mamei care au dus la reacția Ministerului și trimiterea corpului de control sunt grave.
Văd pe site-ul liceului că sunt în jur de 70 de cadre didactice care predau acolo. Dacă legea este încălcată, dacă se fac ore în privat cu elevii clasei, dacă sunt hărțuiți copiii care au renunțat la aceste ore, nu e acolo o chestiune despre mărul stricat, dragi colegi?
Cercul vicios al reclamațiilor
În general astfel de incidente, dacă nu le sesizează părinții, sunt trecute cu vederea. Dacă părinții reclamă, sunt acuzați că au înregistrat ilegal profesorul, că sunt prea sensibili, că pe vremea când eram noi elevi ce bătăi mâncam de la profesori și, iată, suntem oameni întregi. De asemenea, dacă se face reclamație la director sau se ajunge la ISJ, inspectoratele se spală pe mâini, adică trimit reclamația înapoi la școală.
Nu pot să fiu solidară cu un profesor care nu-și face treaba la clasă. Este neetic, este contra tuturor regulamentelor școlare și bunului simț ca un profesor, în fața elevilor săi, în loc să predea, să vorbească despre subiectul pe care l-a trecut în planificări, să se apuce să povestească despre viața sa privată, a familiei, a vecinilor, despre ce trotinetă i-a cumpărat fetiței, despre cum i-a fost furată mașina. Nu, aceste lucruri nu se spun elevilor la oră, în timpul orei, în loc de oră. Asta știe orice elev de la liceul pedagogic din clasa a IX, nu se povestesc, la oră, probleme personale! Sigur, se pot face mici glume, mici devieri de la subiect, dar nu incursiuni, de-a dreptul, în viața privată a cadrului didactic.
De ce apărăm agresorii? De ce îi protejăm pe cei care nu-și fac datoria? De ce nu facem petiții peste petiții pentru modificarea legii? Din solidaritate! Este colegul meu! Este colega mea! Sigur, n-a făcut bine ce-a făcut (că a lovit un copil, de exemplu), dar o fi avut și ea/el o zi proastă! De obicei este o persoană calmă, uite, și profesional este sus, este profesor cu gradul întâi, este șefă de comisie, cu foarte bine la evaluarea de final de an, nu putem, nu-i așa, să-i stricăm renumele.
Dacă nu ne apărăm noi, cine să ne apere?
La greva din vară ne-am bucurat de o largă solidaritate între profesori și din afara breslei. În urmă cu niște ani, chiar nu știu când s-a renunțat la acest amendament sau ce-o fi fost al legii, profesorii din învățământul special nu aveau voie să facă grevă. Motivul, mie cel puțin, mi se pare clar și de bun simț. În școlile speciale sunt copii, cel puțin un sfert din copiii unei școli speciale, proveniți din centre de plasament. Sunt copii pe care dacă eu, profesor, fac grevă, îi trimit la centre unde vor trebui să aibă grijă de ei alți angajați ai statului, plătiți cu salariu mai mic decât al meu. „Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”, spunea spunea filosoful John Stuart Mill.
Pentru că nu am făcut grevă, din motive de proastă organizare, am fost numiți în fel și chip de colegii noștri de la alte școli speciale. Unele au intrat total în grevă și da, au trimis copiii acasă la părinți sau în centrele de plasament din localitățile de domiciliu.
Profesorii care nu au intrat în grevă, din diverse motive, au fost hărțuiți realmente de greviști, jigniți, umiliți, numiți spărgători de grevă, li s-a bătut obrazul că nu sunt solidari. Profesorii pot face, când doresc, un bullying de calitate. Colegi care predau la școala noastră și la alte școli, care erau în grevă, au fost supuși unor tiruri de dispreț, de încălcare a drepturilor, de hărțuire la locul de muncă atât de către colegi cât și de către conducerile școlilor respective. În numele solidarității!
Dar nu suntem solidari să contestăm, să ne împotrivim unor inepții, cum ar fi:
- multitudinea de hârtii inutile pe care profesorii, mai ales cei diriginți, sunt obligați să le completeze;
- Școala altfel și Săptămâna verde care sunt păguboase, în loc de a se lăsa mână liberă dirigintelui sau profesorului să poată face o excursie de studii atunci când consideră el, nu să fie obligat să le facă în aceste două săptămâni dedicate. (În pandemie, Ministerul ne-a recomandat să facem Școala altfel online, că doar sunt muzee care oferă vizite online. La final am făcut un raport al acestei minunate activități online - o vizită la Grădina Botanică Jibou - scriind în raport că am asigurat transportul online, că elevii au mâncat o înghețată virtuală, fiecare la alegere, că ne-am bucurat de frumusețea florilor și serelor online. A fost răzbunarea mea pe această anomalie.)
- modificarea programelor școlare;
- renunțarea, acum, pe loc, prin Ordonanță de urgență, la aberația ca elevii cu medii sub 5 să ia burse de merit;
- condiții de muncă mai bune, în sensul asigurării de computere, de table inteligente, de topuri de hârtie pentru tonele de documente pe care trebuie să le completăm.
De ce nu cerem toate astea?
Solidaritatea are atât de multe nuanțe. Dar uneori solidaritatea fără temei duce la complicitate, duce la reacții dure de respingere a celor care nu se încolonează.
