Dacă ordinul cu pricina ar fi prevăzut mai multe obligații (citeam undeva că profesorii ar trebui să-i învețe pe elevi să gătească, să pună masa și să spele farfuriile) nu ar fi fost nicio problemă, dar nu, ordinul conținea cuvântul „drepturi salariate” A.K.A. bani. Altfel spus, începând cu luna iunie 2021, indemnizațiile şi drepturile salariale altele decât salariul, pe care profesorii le primeau şi care erau calculate pe baza salariului de bază de la intrarea în vigoare a Legii 153, adică din 2018, vor fi acum plătite la nivelul salariului de bază din prezent. În aparență, asta înseamnă o creştere a veniturilor pentru profesori. În realitate, nu este decât o intrare în normalitate.
Asocierea cuvintelor „bani” și „profesori” a produs de-a lungul ultimelor trei decenii reacții (negative) manifestate în comentarii de genul: „Cea mai leneșă clasă socială: numai la bani le este gândul.”, „Ce fac profesorii? Trei-patru ore pe zi, țaca-paca, și apoi se duc acasă și își văd de ale lor.” „Plângăcioșii neamului, dar patru luni pe an nu fac nimic: sunt în concediu.” „Înțeleg să li mărească salariile medicilor, dar profesorilor? Ce fac ei să merite atâta?” „Profesorii nu produc nimic, așa că să nu se mai vaite. Să vină în fabrică, să vadă ce greu se câștigă un ban.”, „Care e meritul profesorilor? Au stat acasă, salariile au venit lunar, printre ciorbe și tocănițe au predat, copiii nu au înțeles mare lucru și acuma li se mai și măresc salariile? Meritul lor e că au învățat să folosească internetul pe timpul pandemiei.”
Întrebarea care ne vine în minte este de unde această aversiune față de profesori? Ce anume produce această transformare atitudinală a unora dintre semenii noștri care, elevi de clasa I fiind, își priveau cu emoție învățătorul sau învățătoarea, iar ca adulți devin ostili cadrelor didactice? Ar trebui ca profesorii să refuze salarizarea pe principiul că munca lor este asociată de unii cu apostolatul? Ar trebui să accepte umilințele diverse care vin din varii direcții? Ar trebui alungați din cetate? Că tot nu produc nimic!
Am încercat să schițăm câteva cauze ale acestei atitudini.
1. Degradarea imaginii profesorului în societate. Este un fapt. Înainte de 1989, meseria de profesor era râvnită: profesorii aveau un statut aparte, erau respectați, erau percepuți ca oameni care facilitau accesul spre cunoaștere și spre un alt statut al copiilor celor care au conștientizat, prin propria viață, că învățătura și educația sunt soluția pentru un trai mai bun. Evenimentele din decembrie 1989 au produs o schimbare de paradigmă la nivelul societății românești, dintr-o dată proverbul „ai carte, ai parte” și-a pierdut forța, traiul mai bun ți-l aducea șmechereala și bișnițăreala, eludarea legii și turismul comercial. Încetul cu încetul, profesorii au devenit „intelectuali în mizerie”, bine reprezentați cinematografic de Ovidiu, personajul din Filantropica lui Nae Caranfil. Un soi de ratați, cu salarii mici, neinvidiați de nimeni. Pârliții de profesori, cum obișnuia să spună cineva. Amărâții. Profesorii au fost luați în derâdere, activitatea lor a fost minimalizată, au fost umiliți public și ironizați. Poate de aceea meseria de profesor nu este nici astăzi atractivă, chiar dacă între timp lucrurile s-au mai schimbat.
2. Atitudinea unei minorități. Nu toți profesorii au vocație, unii au ajuns să practice această profesie nereușind în alte domenii, dar ei reprezintă acea minoritate care rămâne în memoria elevilor. Deveniți adulți, aceștia se vor raporta la ei atunci când vor discuta despre profesori. Nu întâmplător auzi mărturisiri de genul: „În liceu aveam un prof care se așeza la catedră și începea să dicteze. Dacă îndrăzneai să spui ceva, aia era.” ,,Profa mea din liceu nu făcea nimic. Se uita pe fereastră și ne punea să conspectăm. Cică să nu-i distrugem liniștea cerebrală.” „Al meu nici nu venea la oră. Sau mă rog, venea, așeza catalogul pe catedră, își lăsa servieta deasupra catalogului și ieșea din clasă sub diverse pretexte.” „Oho, eu am avut un prof care patru ani ne-a predat matematică pentru specializarea științele naturii, deși noi eram clasă de matematică-informatică. Noroc că în clasa a XII-a a venit o profă care și-a dat seama de dezastru și a încercat să remedieze situația.” „Dar de profesorul care vine alcoolizat în clasă de ziceți? Îmi amintesc că o dată a venit afumat rău și a scos lucrările noastre de control din pantaloni.” „Of, am avut o profesoară care vorbea la telefon în timpul orei, de știam totul despre problemele ei de familie. Și apoi ne obliga să mergem la ea la meditații.”
3. Necunoașterea atribuțiilor profesorilor. Profesorii lucrează puțin și au concediu toată vara. Cam asta este impresia unora. Da, probabil așa pare din exterior. Dacă ar exista un minim interes de a analiza activitatea unui cadru didactic, poate că lucrurile ar sta altfel. Da, profesorul are o normă didactică de 18 ore din cele 40 care îi sunt stabilite conform Codului Muncii. Ce face în cele 22 care nu ies la socoteală? Hai să vedem. Chiar dacă profesorul le dezvoltă aceleași competențe tuturor elevilor din clasele a V-a, să zicem, la care predă, configurația claselor îl obligă la abordări diferite. Prin urmare, chiar dacă „predă” același conținut, o va face diferit de la clasă la clasă și de la an la an. Pregătirea orelor presupune efort și, firește, TIMP. Hai să spunem că este nevoie de câte o oră de pregătire pentru fiecare oră de curs. 18 x 2 = 36. Vedeți, ar zice cârcotașii, nu ies. La multe dintre discipline este nevoie de cel puțin o evaluare scrisă pe semestru. Elaborarea testului, inclusiv a baremului, realizarea conexiunii cu competențele specifice din programă și apoi corectarea și notarea iau timp. Unde mai pui că mai ai și activități extracurriculare și extrașcolare, simulări, pregătiri suplimentare, responsabilități, serviciu pe școală și alte bagateluri de acestea. Iar ea, școala, cu toate problemele ei, se mută în casa ta, îți acaparează viața, pune stăpânire pe tine.
Dar să-i alungăm pe profesori din cetate, că nu produc nimic!
Adevărul este că nici măcar Platon nu i-a izgonit, decât pentru o clipă, pe poeţi din cetate. Ei au rămas acolo, demonstrând că arta lor este o formă de cunoaștere. Atipică, este adevărat. În plus, Platon a adus în discuție dreptatea – oikeiopragia: pentru bunul mers al cetății, fiecare om trebuie să se ocupe doar de ceea ce se pricepe.
Profesorii se pricep la educație. Credeți-ne!
