Am putea să oferim răspunsul clasicizat al lui Ilie Moromete la întrebarea lui Nilă care nu înțelege de ce tatăl său a tăiat salcâmul. Sau celălalt, tot clasicizat al unui cărturar al cărui cap a căzut sub securea gâdelui: „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”
O să răspundem însă în felul nostru. Lectura este bună să vezi nevăzutul și să trăiești ceea ce nu ai trăit, să înveți despre lumea în care trăiești și să nu te întrebi de ce „e pe dos”. Uite, romanul „Ion” (care nu este doar un roman despre țăranul transilvănean) te ajută să înțelegi câte ceva despre sistemul de învățământ de ieri și de azi. Există câteva pagini în romanul lui Rebreanu (pe care le-am recitit în cele 15 minute de lectură impusă, prietenii știu de ce) din care aflăm că:
- în Transilvania începutului de secol XX existau cel puțin două categorii de învățători: învățătorul comunal și învățătorul de stat. Învățătorul comunal, slab plătit („leafa lui era pe sfert din cât îi oferea statul”), nu avea drept la pensie și nici posibilitatea de a trece într-o altă categorie de salarizare, cum am spune astăzi, dar nici nu era obligat să-i învețe pe elevi limba statului (maghiară), prin urmare nu trebuia să respecte vreun curriculum. În schimb, putea presta diverse servicii la solicitarea cetățenilor din comună, redactându-le petiții, sub prețul pe care îl solicita notarul. Statutul învățătorului este prin urmare inferior celui al notarului (dar nu vă spunem nimic nou, nu?). Învățătorul de stat câștiga mai bine, putea beneficia de creșteri salariale, dar avea obligații față de statul care îi asigura retribuția, fiindcă „la școala statului se cerea limba ungurească”. Zaharia Herdelea, personajul din romanul lui Rebreanu, fusese timp de 17 ani învățător comunal în Feldioara, iar relațiile cu inspectorul Cernatony din Bistrița îl aduc în situația de a primi statutul de învățător de stat, chiar dacă nu stăpânea foarte bine limba maghiară (în traducere, nu avea dezvoltate toate competențele necesare funcției sale);
- nspectorul era omul în fața căruia „tremura toată dăscălimea”, iar numirea unui învățător în școlile de stat era în puterea lui. O funcție râvnită (oare nu este uneori la fel și astăzi?), dovadă că subinspectorul Horvat încearcă, prin acțiunile întreprinse, să demonstreze că o merită;
- corupția nu era necunoscută în sistemul de învățământ. Cum de reușește învățătorul comunal Herdelea să devină învățător de stat, fără competențele necesare (așa cum arătam mai sus)? Pur și simplu pentru că simțind slăbiciunea familiei Cernatony pentru produsele apicole (Herdelea avea propria stupărie), de câte ori se ducea prin Bistrița îi ducea soției inspectorului „o lădiță de faguri ca zăpada”. Postul de învățător de stat nu este altceva decât consecința micilor atenții oferite inspectorului (ce bine că avem astăzi o mișcare a personalului didactic informatizată!);
- inspecțiile școlare sunt o practică veche, iar sosirea inspectorului într-o școală (chiar fără să anunțe în prealabil) nu surprinde, ține cumva de fișa postului („în ultima zi înainte de vacanțele Paștilor, se opri o caleașcă falnică în fața școlii. Era subinspectorul Horvat care înadins venise așa de târziu și pe neașteptate”). Sigur, momentul în care are loc descinderea nu este întâmplătoare, faptul că asistă la ore nu poate să surprindă, iar redactarea unui raport în „jurnalul-program” demonstrează existența unei proceduri clare în ceea ce privește modul de desfășurare a inspecției școlare. În plus, Horvat nu inspectează doar activitatea învățătorului din Pripas, ci și pe a celui din Jidovița și pe a celor din Armadia, derulând, cum am spune astăzi, o inspecție tematică cu scopul de a verifica modul în care se desfășoară activitatea didactică în ajunul vacanței.
- feedback-ul nu este neapărat constructiv, subinspectorul formulând recomandări urmate de un soi de avertisment: „Ar fi bine să te ocupi mai mult și mai serios... Îți recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm!”, ceea ce generează o stare de tensiune și de frustrare („ai dracului să fie toți inspectorii din lume”, își spune Herdelea);
- atitudinea delăsătoare a unor cadre didactice nu este neapărat o caracteristică a școlii de azi (așa cum încearcă să ne convingă unii). Aflat la finalul carierei („Numai cinci ani... numai cinci ani să-mi mai ajute Dumnezeu!”), Herdelea nu prea pare interesat de școală, doar gândul că ar putea fi inspectat îl scoate din lâncezeală: „mai citea, nu lipsea de la școală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare”, iar Lang, învățătorul din Jidovița, nici nu mai catadicsește să meargă la școală;
- sancționarea cadrelor didactice era și ea o practică în epocă. Inițial, cadrul didactic este suspendat (ceea ce i se întâmplă și lui Herdelea, fiind înlocuit în perioada de suspendare de mai tânărul Zăgreanu), apoi, probabil la următoare abatere, îndepărtat din sistemul de învățământ de stat („Dar cum l-a văzut, subinspectorul l-a și mirosit că-i beat și nici nu l-a mai lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se considere suspendat și să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învățământ”);
- conflictul intergenerațional se manifesta și în epocă. Herdelea, după treizeci de ani de carieră, vede în învățătorul Zăgreanu un fel de rival. Contestă metoda de predare a acestuia, deși tânărul de douăzeci și doi de ani era absolvent al școlii normale de stat din Deva, fusese bursier, șef de promoție și era apreciat, inclusiv de noul inspector;
- dragostea cadrului didactic față de meserie depășește epocile. Pentru Herdelea, a cărui convingere este că „nicio meserie nu-i mai frumoasă pe pământ ca aceea de-a desțeleni mintea tinerelor vlăstare omenești”, despărțirea de cei șaizeci de elevi și de școala în care funcționase este dureroasă: „Herdelea îi cuprinse pe toți șaizeci într-o privire duioasă, parcă toți ar fi fost trup din trupul lui. [...] cu inima strânsă, își mai aruncă ochii la copiii nedumeriți, la pereții împodobiți cu tabele colorate, la băncile murdare și crestate de mâinile ștrengarilor care au trecut prin ele, la mașina de socotit, până și la ulcica albastră de băut apă, așezată pe cofița cu capac în dosul tablei de scris... [...] Trebui să facă sforțări să nu-l podidească lacrimile... Câteva zile parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă dimineața, când clopotul chema copiii la școală, îl cuprindea un dor chinuitor. Stătea în fereastră, cu privirea spre locul unde era școala, și i se părea că aude sosind copiii veseli, gălăgioși, și-i vede bătându-se cu cocoloși de zăpadă, cu obrajii îmbujorați...”
Mostrele din romanul „Ion” sunt, desigur, demonstrative. Nu orice text canonic, predat în liceu în ziua de astăzi, are aceleași deschideri spre similarități cu sistemul de învățământ actual. Dar orice text clasic poate deschide dialogul fertil cu lumea zilelor noastre, dacă-i găsești punctele potrivite de contact. La ce bun lectura din clasici, așadar? Cu siguranță, nu doar la ordonarea unor valori estetice naționale într-o panoplie a diacroniei culturale autohtone. Ci la deschiderea către lectura zilei de azi, prin punctele de contact cu contemporaneitatea. Și să nu se înțeleagă, de aici, că pledoaria este doar pentru lectura canonicilor. Ci pentru lectură în general, care este, oricât de standardizată pare afirmația, o modalitate de a cunoaște ceea ce nu ai ocazia să experimentezi prin propria viață. O formă de rafinament: șansa de a gusta și alte specialități, decât meniul zilei.
