Ne-a venit de aici ideea de a scrie despre mituri care există legate de învățământul românesc și de educație, care creează blocaje mentale și au, uneori, chiar efecte concrete negative, nefericite sau chiar dezastruoase. Și, pentru a păstra un oarecare echilibru, ne-am gândit să ne raportăm la trei actori implicați în educație: elevul, profesorul și părintele. Să-i luăm, așadar, pe rând, cu câte un mit asociat acestora.
Elevul. Iată câteva dintre ipostazele care construiesc mitul. E băiat, se îmbracă nonconformist, poate ca un rocker sau hipiot, poartă părul lung. E fată, îi place să fie cochetă, se vopsește pe păr, se machiază, poartă haine care pot fi catalogate de fițe sau, într-o paradigmă tradițională, provocatoare. E băiat sau fată, are doar haine scumpe, de firmă, telefon de ultimă generație, cât două sau trei sau patru salarii ale profesorului, vine la școală cu mașină scumpă. Ei bine, puteți diversifica, după bunul plac, în această direcție.
Mitul spune că acești elevi sunt niște caractere defecte, că nu au interes față de școală, că disprețuiesc educația și învățarea și, nu în ultimul rând, pe profesori. Sau că sunt proști de-a dreptul, pentru că îi interesează doar superficialitatea vieții, incapabili să aibă un scop autentic, să muncească pentru atingerea lui, să fie umili și modești, „la locul lor” (care este locul lor știu probabil doar comentatorii și cârcotașii) etc.
Desigur, este posibil ca printre acești elevi să fie și unii care sunt așa. După cum dezinteresați și disprețuitori pot fi și elevii care se îmbracă normal, nu au telefon scump și nici mașină, nefiind nici pe departe copii de bani gata. Dar nu există nicio relație de cauzalitate între îmbrăcăminte, aspect, obiecte deținute și calitățile umane, potențial și intenționalitate. Un copil care se naște într-o familie bogată și care crește cu aceste beneficii sau care este interesat de o anumită nișă cultural-artistică, o fată care se vrea frumoasă și cochetă, pot fi la fel de bine interesați de școală, de propria educație și evoluție. Dar când îi clasificăm prin reperele mitului din mintea noastră, ca profesori, îi descurajăm din start, le punem etichete și, adesea, îi îndepărtăm de valorile educaționale sau chiar le creăm traume. E greșit să fii frumos, să îți exprimi frumusețea sau să fii bogat? Nu credem asta.
Profesorul scorțos e un profesor bun. El e severitatea întruchipată. Nu râde cu elevii. Își disprețuiește colegii care îndrăznesc să facă glume cu ei, să aibă o atitudine relaxată, să fie umani. Profesorul adevărat, care face educație de calitate, e un inventar în sine de rigori și de asprime. Autenticitatea lui profesorală se manifestă prin teama pe care o provoacă. Respectul pe care îl câștigă este al notelor mici pe care le dă, iar zece nu dă niciodată, căci este doar al lui, al profesorului (deși la titularizare zecele nu a fost nici al lui, dar asta e o altă poveste).
Profesorului acestuia nu-i vezi zâmbetul niciodată, nu știi dacă are dinți în gură, știi sigur, însă, că nu-i poți spune nimic despre tine ca om, fie elev fiind, fie coleg. Pentru că el nu înțelege dimensiunea umanului, de vreme ce nu înțelege valoarea umorului, a zâmbetului, a bucuriei. În fapt, credem noi, umorul este indiciul cel mai sigur al calității și valorii unui profesor. Pentru că atunci când știi să râzi cu elevii tăi, înseamnă că îi ai de partea ta. Înseamnă că relația dintre voi este una umană, iar încrederea este implicită. Un profesor care râde cu elevii (atenție, nu de ei și nici ei de el și nici împreună cu aceștia de alții), este iubit. Și când iubești, ești de partea celui iubit, îl prețuiești, îi vezi valoarea. Nu când te temi. Ferește-ne, Doamne, pe toți, de teamă și de profesorul scorțos, care nu știe să râdă cu elevii săi.
Părintele. Părintele e hiperprotectiv și vede în profesori dușmanii copiilor lui. Dacă vine să ceară explicarea unei note, e dușmanul profesorului. Dacă aduce argumente și dovezi în favoarea propriului copil, în cine știe ce situație, e cu nasul pe sus. Dacă își apără copilul de o nedreptate, e un scandalagiu.
Fiecare părinte își iubește copilul și ar vrea să îl protejeze de rău. Și da, uneori, se întâmplă să fie părtinitor. Uneori se întâmplă să greșească. Uneori nu poate accepta că propriul copil se comportă la școală altfel decât îl vede el acasă: că îmbrâncește, jignește, înjură, distruge bunurile celorlalți. Sunt însă și situații în care reacționează la încălcarea unor drepturi sau la vreo nedreptate. Și e datoria lui să o facă, în calitate de părinte. Fără să fie dușmanul profesorului care poate chiar nu poate justifica o notă sau nu are nicio scuză față de atitudinea manifestată față de copilul X, care chiar nu poate, uneori, explica o nedreptate...
Tot felul de mituri bântuie în legătură cu învățământul românesc. Cele pe care le-am enumerat sunt doar câteva și pot avea, în unele cazuri, sâmburi de adevăr. Dar de foarte multe ori sunt doar prejudecăți sau proprii complexe ale celor care le asumă. Este important, în fond, să vezi lucrurile și din altă perspectivă. De ce un profesor râde cu elevii? De ce un elev are o mașină scumpă? De ce o elevă vrea să fie frumoasă? De ce un părinte cere o explicație? Sunt, cu adevărat, de condamnat, astfel de ipostaze? Sau ne condamnăm doar propriile neputințe și frustrări, prin mecanisme inverse, acuzatoare?
