„Nu te-a învățat la școală să...?”
Ați auzit întrebarea asta de multe ori, nu? Și de cele mai multe ori, ceea ce se reproșa școlii nu ținea de fapt strict de rolul ei.
Să saluți.
Să-i respecți pe ceilalți.
Să accepți diferențele.
Să ajuți.
Toate acestea sunt atitudini și comportamente cu care copilul ar trebui să vină din familie (cine își mai pune problema celor șapte ani de acasă?), iar rolul școlii ar fi acela de a le consolida (fiindcă totuși, competența – vorbim de un sistem educațional centrat pe formarea de competențe – presupune cunoștințe, deprinderi și atitudini).
De prea puține ori am auzit reproșându-i-se unui tânăr că nu știe legea lui Hooke sau ce presupune monohalogenarea propanului sau care sunt metodele de calcul ale integralelor definite sau resursele extraatmosferice şi ale atmosferei (este adevărat, mulți dintre cei care aruncă săgeți otrăvite spre școală nu or fi știind nici ei ce presupun toate acestea), că nu are competența de interpretare a unui text literar sau că nu reușește să-și antreneze gândirea prospectivă prin înţelegerea rolului istoriei în viaţa prezentă și ca factor de predicţie a schimbărilor – adică ceea ce ar trebui să știe, să știe să facă și să manifeste în urma unui parcurs educațional rezultat din implementarea planurilor cadru și a programelor școlare. Nu, societatea arată cu degetul spre total altceva.
Am stat să ne întrebăm de unde vin aceste așteptări? De ce este școala vinovată de carențele comportamentale ale copilului? De ce familiei i se reproșează totuși mult prea puține? Și am privit peste umăr spre trecut și ne-am spus că este probabil o reminiscență a unei epoci în care părinții nu prea aveau timp să se ocupe de educația copilului.
Codul muncii din 1972 stipula că „femeile au dreptul la concediu de maternitate plătit, care se compune dintr-un concediu prenatal de 52 zile şi un concediu postnatal de 60 de zile”, astfel că după trei luni de la nașterea copilului mama se întorcea în câmpul muncii, iar educația copilului era lăsată pe mâna bunicilor sau a sistemului de creșe și cămine – suprapopulate în acea epocă. Tatăl nu beneficia de concediu pentru îngrijirea copilului, iar părinții puteau să acorde mai mult timp copilului lor în ziua de repaus săptămânal – duminica (sperăm că nu ați uitat că săptămâna de muncă era de șase zile) sau în concediile de odihnă – de 15-24 zile lucrătoare, în raport cu vechimea în muncă. Nu trebuie uitați nici părinții care lucrau în fabrici și uzine, în trei schimburi, ai căror proprii părinți se aflau la sute de kilometri distanță și nu se puteau ocupa de educația nepoților lor. Cine substituia rolul părinților în acest context? Cui îi revenea sarcina de a forma comportamente și atitudini? Educatoarei și învățătoarei. Profesorilor. Părinții legau de gâtul copiilor lor cheia de la apartamente și îi lăsau pe mâna sistemului de învățământ.
Astăzi, chiar părinții sunt cei care reproșează, adesea, absența celor șapte ani de acasă, școlii. Școala a devenit responsabilă, în ochii părinților, de educația pe care ei nu au timp sau știință să le-o ofere propriilor copii. Este o ironie amară. Refuzând să accepte lipsa lor în procesul educațional, pun pe seama școlii toate minusurile din eventualele comportamente ale propriilor copii sau ale celorlalți. Sau, eventual, nu recunosc aceste carențe. Copilul meu? Dar acasă e un sfânt! Alții sunt de vină, nu al meu!
Școala este, desigur, un mediu al formării și dezvoltării. Dar este, în primul rând, unul al achizițiilor, peste care se așază, apoi, competențele. Toate acestea au, însă, nevoie de sprijinul real, asumat și conștient al educației familiale.
„Nu te-au învățat acasă tabla înmulțirii?” ar trebui să întrebe profesorul? Nu, desigur. Pentru că asta te învăț eu. Și îți mai ofer, desigur, modele comportamentale. Dar dacă ele nu sunt susținute de educația familială, e în zadar.
Scriu aceste ultime rânduri pe terasă la food court, într-un loc unde fiul meu face sport. Îl aștept pe el să iasă de la antrenament, eu ieșind mai repede, pentru a încheia acest articol. Alături, la câteva mese, adolescenți urlă, râd agresiv, folosesc limbaj de grotă. M-aș putea ridica să îi rog să fie mai discreți, pentru că eu am ceva de lucrat. Și i-aș putea întreba dacă nu i-a învățat la școală cum să se comporte. Sau să-i întreb dacă nu au învățat acasă?
Mai bine mă abțin, nu-i așa? Aș risca doar reacții bădărane. Niciunul nu are cheia legată la gât. Toți au telefoane de ultimă generație. Sunt din familii bune, presupun, căci au haine de firmă și mănâncă în oraș, meniuri care costă bani destui. Mă abțin, deci, mai bine, ca să nu mă trezesc cu o reacție negativă. Poate vreunul îmi va spune: „Vrei să te spun lui tata?” Și m-aș trezi, apoi, acuzat de părinți că mă iau de copiii lor. Mai bine mă abțin, pentru că, nu-i așa, era treaba mea să îi învăț, la școală.
