Cum este să nu vezi pădurea din cauza copacilor? Te uiți la câțiva, care îți fură privirea, așezați la margine, pe lizieră, sau poate nici măcar. Unul e strâmb, altul e uscat, altul a rămas doar un ciot din care viermuiesc insecte. Nu vezi nimic din întinderea ei însă, din frumusețea liniștii ei, a adâncului bogat în viață, în culoare, în foșnete. Nu vezi copacii sănătoși, viguroși, în diversitatea lor, care susțin în viață planeta. La fel este să nu vezi marea poate, concentrându-te pe valuri, care par periculoase, pe lanurile negre de alge aduse la țărm sau pe o epavă care stă înțepenită în marginea ei, fără să-i vezi întinderea uriașă, calmul, fără să vrei să simți briza pe care o aduce, cu mirosurile pe care le sintetizează pentru a-ți da o stare de fericire unică, nostalgică și liniștitoare. La fel este să nu vezi deșertul, concentrat fiind pe firele de nisip, pe furtunile care întunecă privirea și sufocă sau pe scorpionii mortali care mișună prin el, ascunși. Nu vezi însă formele pe care le ia în nesfârșitul său, cu dunele line, cu optimismul oazelor lui, cu fantasticul așezărilor umane care îl populează ici-colo.
Cum este să nu vezi profesorii din țara asta din cauza excepțiilor? Să nu vezi implicarea și dorința de reinventare, efortul și determinarea. Și cum să le vezi când te lași fascinat de seria de etichete care li se pun profesorilor de către unii care au avut, la un moment dat, o experiență nefericită?
Profesorul e leneș. Nu are chef să facă nimic. Muncește puțin, 4-5 ore pe zi, nu produce nimic, are concedii lungi și trândăvește exasperant. Îi miroase pielea a lâncezeală. La cât de puțin muncește, e demn de dispreț și, cu siguranță, e plătit prea mult, mult prea mult în comparație cu truditorii din mediul privat. Părinții cu firme, părinții corporatiști, cei ce au bani mulți, îi disprețuiesc și-i tratează de sus. Părinții angajați la privat, poate pe salarii mai mici, îi urăsc. Uneori pare că toată lumea îi urăște.
Au dreptate. Să dăm un singur exemplu: tocmai în aceste săptămâni, câteva mii de profesori participă la o serie de cursuri prin care să se formeze ca evaluatori la examene naționale. Să se perfecționeze. Să poată corecta mai acurat, mai profesionist. Două weekenduri complete, vineri, sâmbătă și duminică. Alte câteva zeci de mii de profesori așteaptă să le vină rândul la aceste formări, s-au înscris, au trecut de o primă etapă de selecție, dar n-au intrat în prima serie de formare. Pentru că e nevoie și de formatori. Iar aceștia sunt în număr limitat. Câteva zeci la câte o disciplină la nivel național. Și lucrează pe gratis, pe bază de voluntariat. Da, profesorii sunt leneși. Și atunci când pregătesc orele pentru a fi interesante timp de alte ore după-amiaza și seara. Și atunci când completează zeci de situații pentru partea birocratică nevăzută a educației. Și atunci când completează chestionare nesfârșite online. Niște leneși care trebuie disprețuiți.
Profesorul e violent. Își bate elevii, îi trage de urechi, îi lovește cu linia peste degete. Le dă peste ceafă. Îi pișcă. Sau, mai rău, ca profesorul dintr-un episod al serialului Mindhunter, îi gâdilă, cine știe? Cum să nu fie adevărat? Păi ia priviți ce formulare găsești la o simplă căutare pe google: „Violența nu poate fi corectată cu violență și totuși, acest fenomen se întâmplă în școlile din România.” Vedeți bine, e fenomen și se întâmplă în „școlile” din România, articulat hotărât, în toate.
E verificat. Profesorii vin cu câte un braț de cărți câteodată, cu care sigur vor să-i pocnească pe elevi. Uneori vin cu câte-o pungă de bomboane, cu care sigur vor să-i înece. Alteori vin cu propriul laptop, cu care vor să le dea la gioale elevilor. Profesorii sunt niște violenți, care trebuie suspectați continuu.
Profesorul este incompetent. Nu știe carte, nu știe specialitate, nu știe nici pedagogie, nici didactică, nici metodică. Păi cei de pe vremea trecută, ăia erau profesori! Ăia îți predau, nu glumă, de erau caietele pline de comentarii, de ecuații sau de șiruri de ani și de nume. Se așezau la catedră și citeau de pe foi îngălbenite. Dictau. Ăștia de-acum, niște făcături. Nici să dicteze nu știu.
E certificat deja. Te uiți la câte unul că scrie articole, la altul că scrie cărți sau scrie manuale. Te uiți la celălalt că stă pe brânci să-și scrie lucrarea de grad, că învață pe rupte sau își scrie doctoratul. Păi când au timp să se mai pregătească pentru a ține lecții reușite, când au timp să devină competenți, dacă pierd timpul cu toate astea? E de natura evidenței. Profesorii sunt, toți, niște incompetenți, care trebuie plătiți cât mai puțin, pe măsura incompetenței lor, eventual a statutului de sclavi pe care îl merită.
Profesorul este pedofil, profesorul este abuzator. Ați auzit, doar, de cazul celui care își convingea eleva de la seral să îi trimită poze nud, nu? Păi, dacă unul e așa, câți nu or mai fi ca el, dar nu se știe? Las’ că știm noi! Unde e unul, sigur sunt nenumărați alții! Păi nu a auzit X de la vecinul lui că fiică-sa, care e într-a zecea, îl bănuiește pe proful de mate că are gânduri necurate, pentru că prea o scoate des la răspuns, tocmai pe ea, care nu prea înțelege matematica? Păi ce dovadă mai bună e nevoie? Profesorii sunt, categoric, niște abuzatori.
Sunt doar câteva dintre etichetele lipite pe spatele breslei, din pricina unor excepții. Suntem siguri că și voi ați putea completa lista cu altele pe care le cunoașteți. Când nu vezi pădurea de uscături, e clar că vei pune etichete. Când presa te ajută să o faci, tu, societate, care i te supui, te duci cu repeziciune în jos, de-a dura. Calci în picioare, prin dispreț, neîncredere și suspiciune, tocmai resursa umană pe care ar trebui să o încurajezi și să o sprijini, pentru a-ți construi viitorul, de mâine și de peste ani. Cum ar fi să facem exact opusul? Să acordăm încredere, să încurajăm, să sprijinim. Ar fi un risc prea mare? Oare chiar nu ni-l permitem?
