În fața ei a așezat 72 de obiecte printre care o bucată de pâine, o pană, un trandafir, o bară de metal, foarfece, inclusiv un pistol cu un singur glonte. Instrucțiunile pe care artista le-a lasat erau următoarele: „Sunt 72 de obiecte pe masă pe care le puteți folosi asupra mea oricum doriți. Eu sunt obiectul. În tot acest timp, îmi asum în întregime responsabilitatea a ceea ce se va întâmpla. Durata: 6 ore.” La început, interacțiunile au fost timide și blânde. O dată cu trecerea timpului, acestea s-au radicalizat, scoțând la iveală atitudini șocante. Au fost persoane din public care au interacționat cu „obiectul” Marina în moduri inumane: au tăiat-o cu lama, au agresat-o sexual, i-au înfipt trandafirul în zona abdominală, iar cineva chiar a încercat să o împuște. O parte a publicului i-a sărit în apărare, o altă parte a asistat inertă la spectacol. Când cele șase ore s-au încheiat, Abramović s-a ridicat şi s-a îndreptat spre public. Toți cei aflați în acel moment la performance-ul cu pricina au fugit, neasumându-și întâlnirea cu „obiectul” care se reumanizase, după ce îl folosiseră după bunul plac.
Un fel de Marina Abramović este și sistemul educațional, asupra căruia se acționează în grupurile private, secrete sau nu, din social media, veritabile camere de ecou manipulatoare și capabile să discrediteze orice, de la omul de la catedră la disciplinele școlare. Zicem „un fel de” pentru că dacă artista a ales ca pe durata a șase ore să devină „obiect” artistic, sistemul educațional se află pe durată nedeterminată în fața unui public, mai mult sau mai puțin specializat, care de cele mai multe ori acționează instinctual, cu agresivitate asupra componentelor sale, în special asupra curriculumului și resursei umane.
Facem parte – întâmplător sau nu – din grupuri ale profesorilor și ale părinților, constituite cu intenția evidentă de a aduna oameni care au aceleași interese și preocupări și care, împreună, ar putea demara și implementa (în măsura posibilităților) proiecte în domeniul educaţiei şcolare sau, de ce nu, ar putea să se ajute reciproc. Ca în orice grup, în fiecare dintre acestea există derapaje, troli și polarizare care favorizează clivajul dintre cei chemați și cei aleși, dintre cei care înțeleg și cei care pretind că înțeleg. Citind unele postări te întrebi nu fără neliniște cât mai poate suporta un sistem atacat din exterior și dinamitat din interior? Și cui folosește acest atac bidirecționat? Dar să luăm două exemple.
O Marina Abramović dintr-unul din aceste grupuri este biologia. V-ați pus vreodată problema scoaterii biologiei din planurile cadru și renunțării la studierea ei? Știința despre viață (căci asta este biologia, nu?) ar trebui să fie declarată „outlow” sau cel puțin să fie tratată cu superficialitate din punctul de vedere al unor comentatori dintr-un grup al părinților: „Îmi puteti spune, vă rog, dacă este normal să existe la clasa a VI-a câte doua ore de biologie săptămânal? Am căutat și așa prevede programa (n.n.: planul cadru de fapt), însă nu înțeleg de ce și dacă este corect să se pună așa mare accent pe orele de biologie. Nu mai au timp copiii să se pregătească la alte materii, deoarece au foarte mult de învățat la biologie.” Sigur, au curs argumente pro și contra diminuării „importanței” biologiei în școala românească, iar ceea ce este trist este că majoritatea au adus în discuție „neputința” elevilor de a reține concepte specifice domeniului (de ce ar fi mai greu să reții ce este hipofiza decât ce este numărul rațional nenul sau cliticele, până la urmă e parte a corpului nostru, învățând despre hipotalamus sau despre glandele endocrine înveți despre tine, nu?).
Surprinzător pentru noi a fost argumentul „nu toți copiii se vor face medici”, de parcă tu, părintele pseudohiperprotector știi ce anume va deveni/ce carieră va dori să urmeze copilul tău aflat în clasa a VI-a. Dacă gândim așa, atunci nicio disciplină școlară nu ar trebui studiată, fiindcă nu toată lumea va deveni IT-ist, avocat, medic, inginer, chimist, arhitect, constructor, bucătar, specialist într-un anume domeniu. Sau vorbitor de limba română.
Mai este un alt argument care a fost adus în discuție în cadrul acestei dezbateri: faptul că biologia, asemeni oricărei alte discipline, formează competențe, iar unul dintre părinții care au intervenit în acest dialog digital îndemna la lectura programelor școlare. Ceea ce ar mai fi fost de adăugat este că o competență nu se formează peste noapte, nu este un balon care se umflă și gata, e mai degrabă un conglomerat a cărui consolidare presupune timp. Mai mult, pentru a dezvolta competențe pleci mai întâi de la cunoștințe, pe care apoi le aplici în diverse contexte formând deprinderi, ca să ajungi mai apoi la atitudinea fără de care competența respectivă este doar parțial structurată. De exemplu, un medic competent este cel care are cunoștințe serioase în domeniul său, știe să le utilizeze în mod particularizat (așa reușește să pună diagnosticul și să propună un tratament eficient) și manifestă responsabilitate față de pacientul său. Și, mai mult, o competență care ține de dezvoltarea personală a fiecăruia dintre noi este legată de asumarea unei vieți sănătoase, ori asta înseamnă implicit cunoștințe din domeniul anatomiei și a funcționării corpului uman.
Să dăm și un exemplu de discurs venit dinspre un profesor. X, aflat, după cum însuși declară, în al doilea an de suplinire, fără definitivare în învățământ, dar deținând (sic!), tot după propriile declarații, o experiență profesională vastă, se arată revoltat că noul director al școlii îi cere CV-ul (ca de altfel și celorlalți profesori) și că s-a dat și un termen pentru redactarea lor. Cineva îi răspunde că acest document este piesă obligatorie în portofoliul profesional personal, mai ales pentru o persoană care s-a înscris la „def”. X reacționează din nou revoltat: „Ce portofoliu? Nu am așa ceva.” Cineva îi explică ce ar trebui să existe în acest portofoliu, oferind câteva exemple: CV, încadrare, orar, decizii, planificări, teste inițiale, teste cu barem la toate clasele, fișe, proiecte de lecții, activitățile extracurriculare etc. Omul răbufnește, cu un argument, crede el, imbatabil: „Cu orice s-ar ocupa (directorii ăștia), numai cu interesul elevilor nu!” Ce nu înțelege domnia sa, care are o experiență vastă acumulată în cei doi ani de predare, este că interesul elevilor este și ca profesorii pe care îi au să aibă o calitate profesională rezonabilă. Și că aceasta este dată inclusiv de existența acelui portofoliu care să ateste, pe de o parte, ceea ce a acumulat, dar pe de altă parte și capacitatea de a fi el însuși ordonat, organizat, interesat de propria dezvoltare. Ceea ce mai surprinde în intervenția tânărului profesor este convingerea că nici de planuri de lecție nu are nevoie atâta timp cât are manualul și cât demersul didactic îi este bine fixat în minte: „doar am mai predat și anul trecut aceste lecții”.
Sunt doar două exemple, spicuiri din grupurile acestea care oferă un material de studiu inestimabil, fiind, în același timp, cum sugeram la început, și locuri ale unor experimente de tip Marina Abramović. Resurse pentru material eseistic găsești în ele cât poftești. Și poate vom mai reveni cu unele, într-un alt articol. Suntem conștienți că în timpurile noastre, în care varietatea formelor de exprimare a explodat, camerele de ecou manipulatoare nu pot fi suprimate, fără a institui o cenzură cu efecte nedorite de nimeni într-o lume a promovării libertății ca valoare. Tot ce putem face este să reacționăm, să contraargumentăm, poate să ne informăm mai atent. Să nu luăm obiectele de pe masa imaginară din fața sistemului pentru a-i face rău, ci să găsim soluții pentru a-l ajuta să crească.
P.S. Când sistemul educațional va reuși să iasă din acest performance, cine va rămâne neclintit și cine o va lua la fugă? Aceasta e întrebarea.
