Ceea ce ne-am propus a fost să analizăm știrea din perspectiva posibilelor ei calități: noutate, proeminența actorilor, proximitate, impact și consecințe, conflict, interes public, interes uman, raritate și unicitate, iar discuțiile care au urmat au evidențiat că dincolo de drama umană, evenimentul ne afectează prin proximitatea sa.
Este adevărat, au mai existat atacuri soldate cu victime în școlile din lume, de exemplu cel din martie anul acesta, din Nashville (Tennessee), despre care s-a vorbit mult mai puțin, ele surprinzând vulnerabilitatea sistemului de securitate din școli și dificultatea (chiar imposibilitatea) acestora de a prevedea posibilitatea unui atac. Ceea ce a făcut ca despre Belgrad să vorbim mai mult decât despre Nashville este apropierea: cu cât un eveniment se întâmplă mai aproape de noi, acesta prezintă un interes mai mare, pentru că ne afectează în mod direct.
Dar cât de aproape este Belgradul de noi?
Foarte aproape.
Nu numai geografic – 150 de km desparte Timișoara (de exemplu) de Belgrad, ci și istoric – avem un trecut comun, fiind aproape o jumătate de secol de cealaltă parte a zidului, într-un univers dominant de principiile ideologice ale comunismului. Ceea ce se întâmplă la ei s-ar putea întâmpla oricând și la noi, ne-am putea spune. Violență în școli, comportament antisocial manifestat de elevii minori, amenințare, agresiune, ură. Ne-am putea spune că toate acestea nu privesc sistemul educațional, dacă media nu ne-ar fi demonstrat că aceste forme de manifestare sunt prezente în sălile de clasă, pe coridoare, în toalete, în curtea școlii, nu doar în afara spațiului ei. Mai mult, câtă vreme sunt generate de cei care aparțin sistemului educațional, ele îl privesc pe acesta, chiar dacă faptele se produc în afara spațiului școlar și în afara timpului alocat activităților educaționale. Nu, nu vă autoiluzionați că ceea ce se întâmplă în afara școlii nu ne interesează. Este suficient să citim cu mai mare atenție un document esențial pentru sistemul de învățământ românesc – Statutul elevului – pentru a constata că educabilului i se interzice (art.15., lit. j) „să provoace, să instige și să participe la acte de violență în unitatea de învățământ și în afara ei”.
Ei bine, avem clar formulată interdicția, dar problema rămâne: violența elevilor... în școală și în afara ei. Și dacă există, ar trebui să-i identificăm cauzele. Firește, ele sunt multiple și pot fi căutate în mediul școlar (în managementul defectuos al clasei, în neputința de a gestiona situațiile de criză, în abuzul profesorilor sau al măsurilor disciplinare, în etichetarea și discriminarea elevilor etc.), în cel familial (care poate fie el însuși unul conflictual sau caracterizat prin lipsa comunicării, a afecțiunii sau chiar a exigenței parentale) sau social (situația economică precară), inclusiv în mediul contextual (grupul de prieteni, presiunea acestuia). Peste toate acestea se suprapune factorul genetic și managementul personal – trăsăturile de personalitate, problemele specifice adolescenței, teribilismul, lipsa competenței de gestionare a furiei.
Cum se manifestă violența elevilor?
Mai întâi în limbaj. De o obscenitate și un trivialism greu de descris, limbajul unor elevi (inclusiv al unora din ciclul primar) de astăzi (fete și băieți, fără excepție) i-ar face să roșească pe propriii bunici, dacă aceștia i-ar auzi cum se adresează angajatului firmei de pază care asigură siguranța spațiului școlar (poate de aceeași vârstă cu tatăl lor), personalului nedidactic, colegilor mai mici și, uneori, chiar profesorului.
Apoi în comportament. Piedica pusă colegului mai mic, bulgărele de zăpadă bine întărit, aruncat în direcția ochelarilor cuiva, palmele peste ceafă (date „în glumă”), dar atât de tare încât lacrimile victimei țâșnesc involuntar, pumnii „la ficat”, picioarele în partea dorsală sau, mai rău, lovituri cu piciorul în cap, stomac, nu contează unde, importantă fiind doar satisfacția generată de durerea celuilalt.
„N-are ce-mi face școala”, spune agresorul.
„Școala să nu-mi acuze pe nedrept fiul/fiica. Eu nu așa mi-am educat copilul. Este o înscenare.”, spune părintele agresorului.
„Ajutați-ne!” strigă cu disperare părintele victimei.
Cât este de neputincioasă școala în fața actelor de violență ale elevilor? Sau este ea cu adevărat neputincioasă? Să fie vorba de vulnerabilitate? Sau de spolierea, în timp, a școlii de o parte a instrumentelor pe care încerca să le mânuiască în lupta cu comportamentele indezirabile?
În fapt, școala are puține instrumente, dincolo de cele care vizează actul educațional în sine: a discuta, a dezbate, a exemplifica, a conștientiza etc., sunt activități care uneori se dovedesc frecție la piciorul de lemn. Sancțiunile, despre care am mai vorbit, sunt puține și nesemnificative, fiind violent contestate adesea de cei în cauză și de părinții acestora. Dar un profesor, care trebuie oricum să aibă avizul consiliului profesoral, nu va dori niciodată cu intenție și tendențios să facă rău unui elev nevinovat. Cum am văzut, scăderea notei la purtare este posibilă și pentru fapte din afara școlii, dar este o măsură care nu prea mai sperie elevul din ziua de astăzi, mai ales pe cel predispus la violență și la acte antisociale. Poate cu excepția mediei la purtare sub șase care echivalează cu repetenția. Poate... Pentru noi este evident însă că școala trebuie să recapete instrumente mai ferme de sancționare a violenței, a agresiunii de orice fel.
Ar mai fi însă ceva de luat în considerare: respectarea legii. Și asigurarea respectării ei. Vezi elevi cumpărând alcool sau țigări. Elevi mergând în cluburi, unde consumă, de asemenea, alcool (în cel mai fericit caz doar alcool). Elevi minori. Toate acestea într-o țară în care servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a minorilor este contravenție. Într-o țară în care părinţii au îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Într-o țară în care O mai strictă aplicare a legislației în acest sens ar duce la o mai bună gestiune a furiei, a violenței, a agresiunii. Suntem mulți care trebuie să punem umărul: școala cu profesorii, părinții, cei ce fac legile și cei ce le aplică. Nu să pasăm doar unii de la alții vinovăția și să așteptăm, între timp, Belgradul să vină la noi.
