Una dintre cele mai apăsătoare probleme ale sistemului de învățământ românesc, judecând după dezbaterile parlamentare, pare să fie planul-cadru, cel care trebuia schimbat în această toamnă pentru clasa a IX-a, dar a cărui schimbare se tot amână. Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a declarat că aprobarea planurilor-cadru (planuri de învățământ care stabilesc câte ore faci la o anumită disciplină, în funcție de profil și specializare) se amână, după ce declarase faptul că Ministerul a primit peste zece mii de propuneri care vizau modificarea, în vreo formă sau alta, a variantelor puse în dezbatere publică. Stoic, acesta declara: ,,practic, nimănui nu-i convin (...). Poate ar fi cazul să luăm o mică pauză și să ne mai gândim un pic”.
Este prăpăstios ca, atunci când vorbim despre viitorul politicilor educaționale, să punem discuția în termenii alb-negru și să creăm falii, mai ales între oamenii cărții, dar ceea ce nu putem trece cu vederea dacă dorim să avem o deliberare pentru aceste planuri-cadru este disputa aproape permanentizată între apărătorii științelor exacte și apărătorii umanioarelor (disciplinelor umaniste). Dacă planul-cadru va fi ciopârțit nefundamentat, să ne așteptăm să vedem dispute articulate (sau nu!) între oamenii cărții și nu numai: unii vor deplânge faptul că avem prea puțină matematică în gimnaziu (dar bine că putem studia latina), alții - că ecuațiile de gradul al doilea oricum nu ne ajută la nimic în viață. Aceste dezbateri nu sunt atât de moderne precum am tinde să credem, motiv pentru care, în vederea conturării unei imagini de ansamblu asupra politicilor educaționale, consider util să vedem cum arată modelul de educație din cele mai vechi școli de gândire din Europa.
Universitățile Europei medievale aveau o misiune clar definită: formarea competențelor generale și intelectuale, creșterea gradului de cunoaștere pentru studenții săi, în opoziție cu misiunea universităților și școlilor tehnice, profesionale sau vocaționale. Modelul educațional promovat în cadrul acestor instituții de învățământ era cel al artelor liberale (o educație inspirată din filosofia civilizației eleniste), planul-cadru medieval fiind alcătuit din șapte discipline, grupate în trivium (gramatică, retorică, logică) și quadrivium (geometrie, aritmetică, muzică și astronomie). Filosofia acestui tip de învățământ era formarea unei conștiințe unitare de viziune a realității (,,unified idea of reality”, cum o numește Dr. Jeffrey Lehman de la Hillsdale College).
În anul 387 î. Hr., Platon a fondat Academia, prima instituție de învățământ pe care o putem considera echivalentă universității moderne din Occident. Academia lui Platon a fost o școală care prelua modelul educațional liberal gândit de Platon, în acord cu principiile sale de bună guvernare, prezentate în Republica. Misiunea acestei școli era descoperirea adevărului absolut, în sens filosofic, desigur, prin discuții, dezbateri, argumente. Platon nu a ținut multe cursuri, dar s-a axat foarte mult pe a crea un mediu propice dezbaterii între studenți. Aceasta a fost desființată de Iustinian, împăratul Bizantin, pentru că a fost considerată păgână (nu era în acord cu politica Imperiului, care era una monoteistă, or grecii erau politeiști, credeau în mai mulți zei). Una dintre criticile aduse Academiei a fost reprezentată de faptul că primea și femei, o acțiune care era în opoziție față de tradiția elenistică din Antichitate.
Adepții școlii de gândire a lui Platon au văzut mai importantă abilitatea de a forma cetățeni raționali, compleți prin combinarea științelor tari cu disciplinele umaniste, decât de a găsi o imediată utilitate pentru formulele pe care le învățăm la școală (de exemplu, să folosim geometria pentru a construi o casă).
Pitagora, cel care a petrecut o bună parte din viață în Egipt, a argumentat faptul că există o ordine în lume a cărei origine rezidă în perfecțiunea matematicii și a geometriei, plasând aceste discipline în dimensiunea cosmologică. Platon, cel care a prezentat modelul statului ideal în lucrarea Republica, a pus în centrul acestuia ordinea științelor matematice.
Totuși, nici disciplinele umaniste nu erau de neglijat: funcția de persuasiune a limbajului era predată de către sofiști, iar oamenii erau conștienți de faptul că trebuie să cunoască logica și retorica, pentru că viața cotidiană nu putea fi lipsită de comunicare. În aceeași logică, era imposibil să poți manipula funcția limbajului (așa cum făceau sofiștii, precursori ai populiștilor, care țineau cele mai persuasive discursuri, de invidiat chiar și pentru democrațiile moderne) fără să cunoști gramatica, care era predată în școală.
Până la Renaștere, trivium și quadrivium reprezentau chintesența educației liberale. Nu separat, ci împreună, în vederea creării profilului cetățeanului complet. De-a lungul timpului, funcția educației a fost subiectul multor dezbateri în mediul academic și politic, însă în România pare că ne punem mai des întrebarea ,,Ce discipline să mai tăiem?”, decât ,,Ce fel de cetățeni vrem să formeze școala?”. Iar în loc să creăm poduri, adâncim falii între două culturi complementare.
Foto principală: Shutterstock
Bibliografie
https://www.britannica.com/topic/West-Liberty-University
https://liberalarts.online/trivium-and-quadrivium/
Plato’s Philosophy of Education and the Common Core debate Conference Paper Association for the Development of Philosophy Teaching (ADOPT) Spring Conference, Chicago, IL. De Paul University April 25, 2015
