Nu, nu este un fragment dintr-o povestioară pentru copii. Este un pretext pentru a ne începe articolul, fiindcă subiectul acestuia are, într-un fel sau altul, legătură cu corpul uman.
Așadar, corpul uman! Evident, nu este un depozit al organelor și aparatelor, un spațiu în care fiecare, puse în funcțiune, își fac în mod independent treaba, ignorându-se. Corpul uman este un sistem unitar în care toate organele și aparatele sunt legate între ele într-un mod indisolubil, chiar dacă au, fiecare, o anumită autonomie. Există o legătură între rinichiul drept și ficat, între ficat și glanda tiroidă, între glanda tiroidă și piele, iar funcționarea deficitară a unui organ are drept consecință tulburarea altuia sau a altora.
Tocmai de aceea este necesară realizarea unui set de analize pentru a afla ce anume a generat o migrenă sau starea de oboseală permanentă, iar cauza de multe ori este în altă parte decât noi, pacienții, am fi crezut-o.
Acum, toate acestea fiind spuse, putem trece mai departe. Școala este asemeni corpului omenesc: fiecare compartiment și fiecare om dintr-o unitate de învățământ se află într-o legătură organică. Secretarele, contabilele, administratorul, personalul nedidactic, echipa managerială, cadrele didactice, inclusiv cele auxiliare, elevii, personalul medical. Tocmai de aceea, atunci când se vorbește despre școală ar trebui să se aibă în vedere și această legătură, fiindcă tratarea fragmentară duce la pierderea aspectelor esențiale ale sistemului. Evident, am putea aduce în discuție întregul sistem educațional și nu numai, fiindcă există o legătură indestructibilă între ministerul educației, de exemplu, și personalul nedidactic din învățământ, între relațiile dintre ministerul finanțelor și salariile rușinoase ale directorilor din preuniversitar, între departamentul achiziții și elevul din clasa pregătitoare. Astăzi ne-am propus însă ne raportăm la școală ca la un întreg, din perspectiva acestor relații invizibile pentru ochiul profanului (sau a celui care are impresia că este un bun cunoscător al sistemului), dar existente în fond, însă nu la toate (nici nu avem cum), ci la unul în mod particular: profesorul.
Profesorul este parte a întregului. Îndeplinește roluri bine determinate, conform fișei postului, dar și a legislației în vigoare: este planificator și organizator al procesul de predare-învățare-evaluare, facilitator al învățării și conector între beneficiarii procesului educațional (elevi, părinți, comunitate), suport pentru elevi, prin activități de consiliere și mentorat, dezvoltator de resurse educaționale și de instrumente de evaluare curentă și promotor al inovației în educație.
În plus, are obligația de a manifesta respect și de a-i sprijini pe ceilalți membri ai școlii în îndeplinirea obligațiilor profesionale și de a contribui la calitatea actului educațional din unitatea de învățământ în care este angajat.
Desigur, rolurile și obligațiile profesorului nu se rezumă la cele 16, 18 sau mai multe ore de activități didactice pe care le prestează; până la 40 mai este cale lungă.
Desigur, rolurile și obligațiile lui nu se exercită doar în spațiul sălii de curs sau a sălii de sport sau a laboratorului.
Desigur, profesorul are privilegiul de a-și derula programul de muncă în spații diverse, iar procesul de planificare și de pregătire a activităților sale, evaluarea și corectarea, dezvoltarea resurselor educaționale se desfășoară de regulă acasă.
Desigur, profesorul nu își cronometrează timpul de muncă (suntem siguri că sunt profesori care muncesc mai mult de 40 de ore pe săptămână) și nu își dă jos pălăria de diriginte la ora 16. Deși, în paranteză fie spus, ar fi de dorit să nu primească nenumărate și, uneori, nepoliticoase solicitări, chestionări, atenționări la orice oră din zi și din noapte.
Desigur, profesorul nu este perfect. Nu funcționează mereu țais. (Nici ficatul nostru.)
Desigur, nu toți profesorii sunt la fel. Unii înțeleg că ei sunt responsabili pentru imaginea unității de învățământ în care funcționează, că imaginea aceasta nu este asigurată doar de premiile de la olimpiade și concursuri sau de rezultatele de la examene, că pentru ca școala să funcționeze este nevoie de implicarea în activitățile care țin de comisiile permanente sau de cele temporare sau ocazionale, de gestionarea situațiilor de criză, de identificarea nevoilor și a soluțiilor, de redactarea și derularea unor proiecte. Aceștia sunt cei care elaborează planul de formare pentru colegii lor, care organizează evenimente și workshopuri, care revizuiesc regulamentele și codul de etică, care evaluează dosarele pentru burse sau redactează comunicate de presă, cei care completează documentele de candidatură pentru programul Erasmus+, care coordonează parteneriate cu alte instituții, care inițiază concursuri pentru elevi și care organizează cercuri, cluburi, ateliere de scriere creativă, cei care coordonează trupa de teatru sau revista școlii. Sunt cei care nu pleacă acasă în primele cinci minute după ce s-a terminat ora de curs, cei care nu comentează la fiecare sarcină primită, cei care nu invocă scuze pentru a nu participa la consiliile profesorale, cei care nu fac grimase atunci când aud de o posibilă întâlnire nonformală cu colegii din sală profesorală, cei care nu manifestă indiferență față de întreg. Sunt cei care țin organismul școlii în viață.
Priviți-l (priviți-vă) ca pe un organ mic al corpului omenesc, să zicem splina. De mărimea unui pumn sau a unui fruct de avocado, splina îndeplinește un rol semnificativ în sistemul imunitar: controlează nivelul celulelor sanguine, filtrează sângele, combate germenii care îl invadează, iar atunci când funcționează necorespunzător poate duce la anemie, infecții, sângerări, vânătăi. Splina deteriorată, ruptă sau splina mărită poate fi tratată, iar atunci când produce complicații grave poate fi îndepărtată, fiindcă o parte destul de mare a funcțiilor ei este preluată de ficat. Să nu așteptăm să fim extirpați sau să fie nevoie de tratamente! Să nu lăsăm pe spatele altora sarcinile noastre! Să contribuim la buna funcționare a organismului în care trăim. Să fim o splină sănătoasă.
Într-un serial pe care l-am văzut curând, un nou medic angajat într-un spital (chiar pe post de director), îi șochează pe colegi prin obiceiul lui de a întreba mereu în jur: „Cu ce pot să ajut?”. Ce ziceți? Nu este o bună întrebare pe care ar fi bine să o avem mereu pe buze, pentru a fi cu adevărat parte a unui organism funcțional, a unei comunități?
