Claudia Osiceanu, profesoară la Școala gimnazială „Grigore Ghica Voievod”: „Nu putem vorbi de hazard sau de noroc orb”
Este mai mult o prejudecată pe care o au elevii. La gramatică, evaluarea se face în funcție de un adevăr științific. În cazul literaturii, s-a tot încurajat această idee că evaluarea nu poate fi obiectivă. Eu aici văd adevărata problemă, în această prejudecată. Căci îi menține pe elevi într-o atitudine necombativă și necompetitivă. Copiii vin la examen descurajați că, din cauza literaturii, nu pot primi notă maximă sau punctajul maxim.
Dacă s-ar concentra pe problemele de conținut, foarte importante în cazul compunerilor despre textele literare, dacă s-ar concentra să lege o cerință prin tema ei cu răspunsul pe care îl dau și dacă s-ar sprijini pe o secvență relevantă din textul suport, atunci ar putea fi evaluați cu punctajul maxim. În cazul compunerilor narative, elevul poate lua punctajul maxim, sfidând orice pornire subiectivă o evaluatorului, dacă aplică elementele de teorie literară.
Atât timp cât se ia și nota 10, la limba și literatura română, nu putem vorbi de hazard sau de noroc orb, ci de o disciplină a formulării răspunsului, de o responsabilitate a elevului manifestată atât față de redactarea lucrării, cât și față de ceea ce așază în conținut.
Afirm că e greu să iei 10 sau o notă mare la română, dar nu este imposibil. În niciun caz nu te încurcă evaluatorul.
Maria Melente, profesoară la Liceul Internațional de Informatică București: „Ne axăm prea mult pe niște criterii superficiale”
Cred că a fi subiectiv în evaluarea unei materii ce are ca principii de bază creația, sentimentul, emoțiile de orice fel, nu este un lucru neapărat rău atât timp cât nu afectează nota de la examenele naționale. Obiectivitatea, structura, matematica, dacă vreți, trebuie să apară după etapele de lectură și de interpretare a unui text - atunci când trebuie să redactăm un eseu.
Este inevitabil ca un profesor de literatură să nu privească abordarea unei teme, a unui eseu, a unei problematici prin filtrul subiectiv, dar e clar ca lumina zilei, având în vedere diferențele de notare dintre prima corectură unei lucrări de la un examen și cea finală, că există niște discrepanțe ce au ca sursă fie pregătirea profesorilor, fie categoriile diferite de elevi cu care lucrează, fie, pur și simplu, abordarea personală.
Întrebarea care se pune în momentul în care vedem diferențe foarte mari între primele note de la examen și notele finale este: „care dintre cele două este nota reală a copilului?”.
În ceea ce privește evaluarea, ne axăm prea mult pe niște criterii superficiale, fără a aprofunda conceptele precum „abordare schematică” sau „abordare clară, nuanțată” din barem.
Ce înseamnă pentru un profesor oarecare de limba și literatura română de la noi din țară toate aceste concepte și cum putem face noi, ca actanți în prima linie ai sistemului nostru educațional, să reducem aceste diferențe de perspectivă? Cred că este foarte important să se ia o măsură precum detalierea acestor descriptori de performanță - pentru ca evaluarea, deși inevitabil subiectivă, după cum am mai spus, să se facă mai omogen la nivel național.
Îmi place să cred că toți ne cunoaștem materia pe care o predăm. Așa că ideal ar fi să se pună mult mai mult accent pe formarea profesională în direcția evaluării.
Mihaela Petrișoaia, Liceul Internațional de Informatică București: Subiectivitatea „poate schimba o notă cu 10-20 de sutimi, însă nu cu puncte”
În ciuda faptului că se vehiculează ideea subiectivității sporite în privința corectării la proba de limba și literatura română, consider că baremul nu permite un grad mare de subiectivitate. Cel puțin la primul subiect nu ar trebui să existe loc de interpretare.
La eseul argumentativ, de asemenea lucrurile stau destul de clar, dar pot fi exemple personale care nu pot fi punctate conform baremului și atunci apare ideea că s-a corectat subiectiv ori în dezavantajul elevului. Nu poți, de pildă, să punctezi total un răspuns care surprinde ideea că o „personalitate” lipsită de moralitate, un nume public, poate un politician controversat sau un sportiv care a consumat substanțe interzise te-a impresionat în chip favorabil.
Totodată, la comentariul la prima vedere (subiectul al II-lea) poate să apară o interpretare cu care profesorul corector să nu fie de acord, ceea ce este destul de rar. În principiu și aici elevii merg pe „scheme” învățate, iar anul acesta chiar nu a fost cazul, în ceea ce priveste perspectiva narativă. Acolo ori știi, ori nu. Un punctaj bun se obține în funcție și de limbajul folosit și de modul în care dezvolți.
Ultimul subiect presupune într-adevăr un mod anume de a trata reperele din barem, un mod ce ar trebui să fie personal, cât se poate de original. Desigur că nu prea stau lucrurile așa în realitate, elevii preferând să învețe, respectând un șablon dat. E drept că nici mari noutăți nu prea poți aduce, însă este mereu binevenită o abordare mai proaspătă, o privire care să aducă în atenție poate chiar aspecte ale criticii actuale care să vizeze autorul respectiv.
Anul acesta se putea discuta despre receptarea oferită de Florin Manolescu în privința lui Caragiale, de ideea că dramaturgul este un precursor al teatrului absurdului, ori despre fondul grav al comediei sale.
O manieră de a trata un subiect adecvat are în vedere și o anumită maturitate a scrisului, fluența exprimării și evident respectarea reperelor. Sub acest aspect ar putea exista lucrări foarte bine punctate, care au dovedit o abordare complexă și celelalte corecte, dar „tehnice”, mai seci.
Nu cred însă ca se depunctează o lucrare bine scrisă și care are toate reperele amplu și corect abordate. Dimpotrivă, mereu am văzut ca profesorii încearcă să puncteze tot ce se poate, pentru a ajuta elevul.
Așadar nu cred că subiectivitatea joacă un rol major la corectare. Poate schimba o notă cu 10-20 de sutimi, însă nu cu puncte. Oricum există doi profesori care corectează, iar diferența dintre ei se situează într-o marjă. Nu pot fi diferențe colosale.
