A venit luna iunie, ceea ce înseamnă că o altă generație de elevi de clasa a VIII-a se pregătește sufletește pentru a trece „marele hop” care este faimoasa Evaluare Națională.
Sincer vorbind, mă simt norocoasă că am terminat generala și am făcut liceul în provincie și nu am fost nevoită să trec prin presiunea foarte mare prin care trec mii de tineri adolescenți în preajma acestui examen. În locul lor, cunoscându-mă bine ca destul de nevricoasă, aș fi clacat psihic și simt o admirație enormă pentru cât de mult se străduiesc foarte mulți dintre ei. Eu nu aș fi făcut față. Nu îmi aduc aminte să fi existat o atmosferă care să acorde o atât de mare importanță examenului, pe atunci numit Examenul de Capacitate, nu îmi aduc aminte să mă fi pregătit în mod special - Româna și Istoria îmi plăceau deja foarte mult și nu aveam niciun stres, doar la matematică, la care eram de o ineptitudine totală, am făcut ceva meditații. De asemenea, nu îmi aduc aminte să fi lucrat kilometri de modele de teste, și nici nu îmi aduc aminte să fi simțit în școală că se așteaptă de la noi să performăm și să acordăm atenție doar materiilor de examen. Or fi fost vremurile mai „laissez faire” la începutul anilor 2000, o fi fost atmosfera mai relaxată și mai lipsită de competiție a unui orășel de provincie, am dat examenul, am intrat la liceul la care îmi doream să merg. Totul fără să fi resimțit o tensiune dramatică și că unde fac liceul ar avea o importanță covârșitoare asupra educației și eventualului meu succes sau insucces în viață. Aveam timp de relaxare, de lene și visare, de citit ce aveam chef, de plimbări lungi, de ieșiri cu prietenii.
20 și ceva de ani mai târziu, la Capitală, ochi de profesor. Predau limba engleză la o clasă de a VIII-a cu profil intensiv engleză. Sunt invizibilă. Majoritatea au în față caiete de română sau de matematică de pe care buchisesc concentrați. Mă simt și prost că trebuie să îi întrerup. Cu multă muncă de lămurire îi conving să își scoată cărțile de engleză să lucrăm ceva. O fac fără tragere de inimă, tot cu gândul la română și matematică. Unii, nu puțini, își păstrează caietele deschise pe sub cartea de engleză, și mai calculează câte ceva, mai mult sau mai puțin discret. Mă prefac că nu îi observ. Avem patru ore pe săptămână, și mereu îi găsesc la fel. Când avem prima oră împreună, de la 12, intră la intervale în clasă, după ce se sună, cu mutre spășite: „Ne scuzați doamna că am întârziat, am fost la meditații...” Sunt și destul de lihniți, nu au apucat să mănânce. Încearcă să se ascundă pe sub bancă, să mai infulece câte ceva. Nu mă lasă inima și le dau voie să mănânce în liniște. De prin luna aprilie nu mai e chip să mai trag de ei să lucrăm. Încerc să combin limba engleză cu ceva care ar putea să îi ajute și la română. Le aduc ecranizări după cărți și le dau exerciții în care să identifice valori și teme și să le exemplifice, ca în exercițiul de la Evaluare, dar în engleză. Cine știe, poate în focul examenului își aduc mai bine aminte filmul decât cartea. La lumina ecranului, unii tot cu caietele de română și matematică...
Și eu, și ceilalți colegi care predau alte materii, suntem, pentru elevii claselor a VIII-a, mai mult sau mai puțin niște intruși care le întrerup pregătirea la română și la matematică. La limbi străine, istorie, geografie, fizică, biologie, chimie, arte se sacrifică aproape un an de cunoștințe, de informații, de orizonturi, de conexiuni, de cultură generală, pe altarul pregătirii pentru Evaluarea Națională. La liceu vor merge poate către specializări unde vor resimți golurile anului pierdut, asta pe lângă faptul că în mod ideal noțiunile din generală sunt concepute pentru a crea un bagaj de cunoștințe și abilități de gândire de bază, cât mai cuprinzătoare pentru diversele domenii ale cunoașterii umane.
Am trăit însă relația cu clasa a VIII-a și din perspectiva unuia dintre actorii principali: Profesorul de limba și literatura română. Și asta încă la una din școlile private cotate ca „pomul lăudat” în ceea ce privește rezultatele obținute de elevi la Evaluarea Națională, așadar un mediu în care așteptările și presiunile, atât pentru elevi cât și pentru profesori, ating un apogeu și pot ajunge la cote stratosferice. Acum, nu vreau să deschid o discuție despre eterna controversă stat vs. privat în ceea ce privește calitatea educației, dar poziția mea este clară: învățământul de stat este „the hill I will die on”, cum spun englezii, accesul la educație trebuie să rămână gratuit și trebuie să se investească în el. După părerea mea nu există diferențe în calitatea resursei umane între stat și privat. Ba chiar, din ce am observat, un profesor trecut prin învățământul de stat, obișnuit să se descurce cu foarte puțin, obișnuit cu lipsa de susținere instituțională, trecut prin inspecții și examene de perfecționare (pe care mulți profesori de la privat nu sunt motivați să le susțină deoarece postul lor în școală și salariul nu depind de asta), dezvoltă mai multă competență și reziliență.
În clasamentul Gimnaziilor din București la Evaluarea Națională de pe platforma Bac plus pe primele 20 de poziții se regăsesc șapte instituții de stat și 13 private. Dacă nu calitatea profesorilor, ce face atunci ca în topul școlilor din București în funcție de rezultatele la evaluarea națională să se regăsească mai multe școli private pe primele poziții? Răspunsul, după părerea mea, stă în posiblitatea instituției de a controla acest rezultat, școlile private au la dispoziție mecanisme și artificii care nu sunt posibile la cele de stat. În primul rând, numărul de elevi la clasă – cu cât se înaintează spre coada topului, veți observa că numărul de absolvenți crește semnificativ. Este evident mult mai ușor să faci performanță și în general educație de calitate cu clase de 10, 15, 20 de elevi, pe când la stat clasele sunt aglomerate. În urma ultimelor decizii ale Ministerului Educației se va crește iarăși numărul de elevi la clasă din anul școlar 2026-2027, încât să ajungă iarăși la 30 și peste, ceea ce este absolut criminal pentru calitatea educației – dar după părerea guvernanților mai bine să fie aceasta sacrificată decât să plătească mai mulți profesori pentru mai multe clase.
În al doilea rând, numărul de ore pe săptămână alocate materiei. La școala privată unde lucram ca profesor de română clasele a VIII-a aveau alocate câte opt ore pe săptămână pentru română și matematică, clasele mai mici 7, iar de prin luna aprilie elevii de a VIII-a lucrau exclusiv română și matematică, ajungând până la 10, 12 ore pe săptămână. La stat, chiar dacă celelalte materii intră în obscuritate, ele nu pot lipsi din program din luna aprilie.
În al treilea rând, și aici mi se pare cel mai controversat artificiu, la școlile private există posibilitatea de a „filtra” calitatea elevilor de la clasă, astfel încât, până la clasa a VIII-a, să rămână în clasă doar cei care pot performa. La finalul clasei a VII-a se poate realiza un „triaj” semnificativ și elevul mai slab „zboară” să își încheie ultimul an de gimnaziu în altă școală, de multe ori la o școală de stat sau una privată cu mai puține ambiții. Acuma, ce efect poate avea un astfel de proces asupra încrederii și respectului de sine ale unui tânăr adolescent care are dificultăți și care trebuie să își părăsească școala unde a învățat ani de zile, colegii, prietenii, și să se transplanteze în necunoscut într-un an critic, nu este greu de imaginat. Se mai poate întâmpla, dacă școala privată respectivă are și nivel liceal, și elevul este mai slab, poate exista un acord tacit între instituție și părinți ca acesta să nu susțină Evaluarea Națională și să fie înscris la liceul lor. De acolo, după un an, poate pleca spre un foarte bun liceu de stat, printr-un transfer doar pe baza mediei clasei a 9-a.
Părinții elevilor de la școlile private au de obicei și posibilități financiare mai mari de a investi în meditații. Poate părea absurd să plătești la privat și apoi să bagi bani și în meditații, dar moda este de a îi pune copilului nu unul, ci doi, chiar trei meditatori diferiți la materiile de examen. Îmi amintesc de o elevă, foarte isteață și capabilă, care trecea printr-o criză gravă a încrederii în sine pentru că cei doi meditatori pe care îi avea la română aveau opinii total diferite – unul îi zicea că este foarte proastă, celălalt că este foarte bună. O altă elevă avea trei meditatori, nu glumesc, eu eram practic al patrulea profesor de română cu care lucra în acel an, și de obicei opinia mea era cea contestată. Cum au început clasa a VIII-a, tot ce făceam sau spuneam la acea clasă era judecat după opinia meditatorilor.
Inițial am crezut că această neîncredere, în principal reflectată de la părinți, venea din faptul că eram nouă în școală și mai tânără, deși mai lucrasem un an cu acea clasă, într-o atmosferă productivă de înțelegere și respect, cu opinii foarte favorabile. Însă atmosfera s-a schimbat radical în clasa a VIII-a și a trebuit să funcționez într-o judecată continuă, ajunsesem să spun lucruri și să mă izbesc de reacții de „Nu e adevărat! Meditatoarea mea mi-a zis că...”. „“Mi-a zis că sunteți varză”, subînțeles). După ce ajunsesem să cred că poate sunt grav incompetentă și îmi petreceam multe seri acasă plângând, au fost situații în care alți profesori, vechi în școală, chiar din echipa de conducere, au intrat să lucreze la clasă și s-au izbit de aceeași problemă. Am realizat că această stare de fapt vine tot din prevalenta neîncredere în profesor din societate și am încetat să o mai iau personal. Mi se pare de o ironie destul de neagră dacă există neîncrederea aceasta chiar și într-o școală aleasă voluntar de către părinți pentru rezultatele foarte bune la Evaluarea Națională. Cum poate ajunge totuși ca părerea meditatorilor (și ei tot profesori!), care nu au practic o responsabilitate față de copil cum au profesorii de la clasă, și de ce destui dintre ei au tendința de a denigra munca colegilor, sunt mistere a căror logică eu încă nu am descifrat-o întru totul. Cu siguranță, aceasta a fost o experiență personală, și nu se întâmplă peste tot, dar a fost o experiență care m-a făcut să renunț și la privat, și la a mai preda limba română, deși îmi plăcea.
Revenind la elevii mei de clasa a VIII-a de la școala privată, analizam cam ce viață au ei în acel an. Începeau orele la 8 și terminau la ora 17, într-un mediu intens controlat, primeau teme cu basculanta, (mai ales la matematică, eu mereu am avut o abordare mai umană legată de teme, creierul clachează la prea mult efort), mergeau și la meditații cu câte doi meditatori, unii le-or fi zis că sunt foarte slabi, alții că sunt buni, părinții considerau că 9 este o notă mică, abia acceptabilă, ei ajunseseră să creadă despre ei că sunt insuficienți, incapabili și nevaloroși dacă nu iau note peste 9 și nu intră la licee „de top” și că întreg viitorul lor depinde de asta.
Privați de somn și de timp liber, de un echilibru între muncă și viață care care ar băga în burnout și un adult, irascibili, respingători, mefienți, epuizați, nu mai erau copiii receptivi, plini de viață și de idei care fuseseră cu doar un an în urmă, în clasa a VII-a.
Stau și mă întreb dacă chiar merită un asemenea sistem și un asemenea ritm, un examen care s-a transformat aproape într-o isterie pentru părinții nației, la care rata de succes ține mult și de potența financiară a acestora, care reduce educația la doar două materii, valoarea și viitorul la ce liceu intră copilul, care transformă forțat copiii în workaholici obsedați să îndeplinească criterii stricte de performanță și îi învață să își ignore corpul, epuizarea… Dacă merită o asemenea metodă de trecere într-un alt ciclu de studiu chiar poate produce tineri care iubesc educația pentru că e mișto să descoperi universuri ale cunoașterii și să te descoperi ca ființă gânditoare, sau îi antrenează să devină mașinării eficiente de producție.
