Școala9: O statistică a Organizației Mondiale a Sănătății arată că unul din trei copii din România este supraponderal sau obez. Ce s-ar putea face în sistemul de învățământ împotriva acestei situații?
Simona Tivadar: Ar trebui să se introducă lecții de nutriție. Societatea românească s-a schimbat foarte mult în ultimele două-trei generații: înainte, copiii locuiau în general măcar în aceeași curte cu unul dintre părinți, cu socrii sau peste drum de ei, și atunci, automat, era simplu în ceea ce privește obiceiurile alimentare. Iar obiceiul orașului era același cu obiceiul satului: indiferent că strângeai cereale în Dobrogea sau erai avocat în București, la ora 1 te opreai la masă. Pe când acum fiecare se găsește în casa lui, la depărtare de familie, fără prieteni, cu vecini necunoscuți în jurul său, iar obiceiurile nu se mai împrumută; fiecare supraviețuiește în mica lui cușculie de beton și fiecare are un program absolut diferit (chiar dacă programul este același, nu se respectă pauza de prânz nici măcar la marile companii). Și atunci mâncarea, masa se transformă într-o ronțăială, într-o ciuguleală – astea sunt cele două cuvinte pe care nu vreau să le mai aud niciodată. Iar când ajung acasă oamenii mănâncă compensator. Părinții au acest obicei, iar copiii preiau același model; ei cresc într-o anumită supiță, care, dacă e toxică, le va influența comportamentul alimentar pentru tot restul vieții.
În afară de asta, a dispărut cultura făcutului de mâncare. Nu se mai gătește nimic, de la sandvișuri care să i se dea copilului la școală până la mâncare gătită. Și atunci, bineînțeles, copiii învață și ei să mănânce pe apucate, să mănânce când le este foame, să nu respecte orele de masă, nici disciplina de masă (adică în timp ce mănâncă să stea liniștiți, să nu se uite la televizor, la tabletă, să nu vorbească la telefon). Rezultatul este că sunt foarte mulți copii cu tulburări de comportament alimentar și cu obezitate.
Introducerea nutriției în grădinițe și în școli ar fi un pas extraordinar înainte pentru corectarea acestei situații. Pentru că degeaba ne batem cu capul de pereți cum să facem față consecințelor, adică faptului că avem atât de mulți adulți obezi. Este cu mult mai bine să nu ajungă obezi. Și atunci trebuie să îi educăm de mici. Copiii, învățând despre nutriție, ar merge acasă și și-ar educa părinții, ar impune niște norme în familie. După ce copilul a devenit un adult obez este prea târziu. Nu poți decât să îl inviți să se chinuie o viață întreagă cu o mie de cure de slăbire.
Ș9: Ce ar putea învăța despre nutriție copiii de clasa I?
S.T.: Copiii pot să învețe absolut orice. Dacă pot să manevreze o tabletă, credeți că nu pot să înțeleagă dacă le dai să se joace și să-și creeze o farfurie sănătoasă după un model pe care-l prezinți? Eu am făcut astfel de ore cu copiii, inclusiv cu copii cu nevoi speciale – învață extrem de repede. Sigur, fiecărei generații i te adresezi cu mijloacele specifice: cu un copil de clasa I te joci cu niște alimente, te joci cu o farfurie ideală și după ce îi dai câteva indicații, începi să-l pui să facă el și face perfect, impecabil. Și dacă el învață și se duce acasă, este educată și mama.
Adulții fac o confuzie: că la șapte ani un copil e neajutorat. Este neajutorat să-și deschidă un cont bancar sau să facă investiții sau să calculeze integrale. Dar copilul, din secunda în care se naște, este foarte bine adaptat să supraviețuiască – au supraviețuit copiii în peșteri. Cum? Simplu: datorită instinctelor. Ei copiază și remarcă cu o ușurință extraordinară tot ce se întâmplă în jurul lor, toate amănuntele, toate nimicurile. Au fix aceleași instincte pe care le avea copilul din peșteră.
Trebuie să creadă toată lumea că, dacă părintele este alcoolic, dacă părintele mănâncă seara o găleată de mâncare, dacă părintele mănâncă în picioare, vorbind la telefon – toate aceste greșeli de alimentație se vor răsfrânge asupra copilului, care le preia instinctiv.
Asta e specia noastră, așa se întâmplă. Chiar dacă el a crescut cu o bonă superdisciplinată până la vârsta de trei ani, în final, tot mediul de acasă contează.
Am auzit recent despre o mamă care trimitea copilul de patru ani să mănânce într-o altă încăpere decât adulții, ca să nu vadă că aceștia mâncau într-un mod absolut îngrozitor. Părinții își imaginau că-l protejează, dar copilul resimțea de fapt acest lucru ca pe o pedeapsă. Evident că a făcut tulburări de comportament alimentar. Imaginați-vă cum se simte un copil pus în situația asta. Câteodată adulții trebuie să se pună în mintea copilului, să se gândească cine erau ei la patru ani, la cinci ani, la șapte ani. Gândiți-vă cum era când aveați șapte ani – dacă aveați mofturi la mâncare și mama nu vi le-a satisfăcut, vă aduceți aminte de asta ca de nu știu ce traumă? Nu. N-a fost mâncarea cu pricina și la revedere. N-aveam ciocolată sau nu mă lăsa să o mănânc la ora șapte seara, probabil că am plâns cinci minute și nu am mai mâncat ciocolată seara.
Ș9: Ce noțiuni propriu-zise de nutriție pot să prindă copiii?
S.T.: Orice fel. Gândiți-vă că din peșteră copilul ieșea cu părintele lui și vedea că acesta nu culegea și nu mânca un anumit fruct, pentru că știa că e otrăvitor. Copilul, chiar dacă nu înțelegea ce înseamnă otrăvitor, nu-l mânca nici el. Limbajul trebuie să fie cel potrivit, dar copilul poate să învețe absolut orice dorim noi să învețe. Ca dovadă că pot să învețe mulțimi în clasa I. Putem opri mulți adulți pe stradă care să nu știe să ne explice ce sunt acelea mulțimi.
Copiilor le arăți categoriile de alimente, le clasifici, există inclusiv jocuri, la grădiniță: alimente din aceeași familie. La fel cum îi înveți că furculița, cuțitul și lingurița sunt tacâmuri, deci încerci să le dezvolți capacitatea de abstractizare, îi înveți cam care sunt alimentele din aceeași familie și îi faci din ele o farfurie ideală. Sunt 20 de feluri de alimente, dintre care 10 esențiale, care se combină între ele și dau toate felurile fantastice de mâncare care există pe lumea asta.
Copiii pot să învețe cu mare ușurință cum se face o farfurie ideală, ce trebuie să nu lipsească din farfurie și, eventual, cum să ne alimentăm în funcție de momentul zilei. Ne alimentăm așa, prostește, venim seara acasă și mâncăm tot ce n-am mâncat o zi întreagă? Nu, ăsta e un lucru absurd și copilul învață cu mare ușurință. Este suficient să-i spui că [dacă mănâncă mult seara] doarme rău, că are coșmaruri, la primul coșmar pe care îl are să îi spui că a fost din cauză că a mâncat prea mult seara și cu asta ai rezolvat problema, rămâne un obicei bun. Pentru tot restul vieții se ferește să mănânce mult seara. Aceste noțiuni și obiceiuri nu sunt greu de transmis unui copil, dar depinde de părinte.
Cum arată o farfurie ideală: trebuie să ai o proteină la o masă (câte mâncăruri cu proteine avem? Cele mai importante sunt carnea, ouăle, brânzeturile, lactatele – deci patru); trebuie să ai jumătate din farfurie legume și zarzavaturi (e greu să-l înveți legumele și zarzavaturile?) și trebuie să ai niște carbohidrați (care alimentele conțin carbohidrați? Pâine, cartofi, paste, orez, fructe). Este atât de simplu! Nutriția nu-i un lucru complicat. Sigur, sunt complicate mecanismele care ne dau comportamentul alimentar, care ne fac să folosim alimentul cu alt scop, să-l folosim ca pe o recompensă, ca pe medicament de tristețe, ca pe multe lucruri. Dar pentru copii este ușor să învețe aceste noțiuni.
Ș9: La un nivel de clasa 1 ar putea preda aceste lucruri învățătoarea?
S.T.: Bineînțeles. Învățătoarea poate să predea matematică de la clasa I la clasa a IV-a. Cum să nu poată preda astfel de noțiuni simple? Nu vorbim despre farfurii zburătoare, vorbim despre brânză și roșii. Nu este complicat.
Să mănânci este un lucru normal, simplu, ușor de stăpânit. Adică acum 100 de ani un țăran simplu putea să mănânce corect, pentru că mânca în programul comunității. Și acum pentru noi e atât de complicat încât nu mai putem să înțelegem.
[La un nivel mai înalt, aceste ore ar putea fi predate de] absolvenți de la secțiile de Nutriție și dietetică de la mai multe facultăți din țară. Sunt oameni care au cunoștințe serioase referitoare la încărcătura calorică, la compoziție, care sunt nutrienții sănătoși ș.a.m.d., dar nu au unde să muncească după ce-și termină studiile.
Ș9: Cum vedeți programul „Lapte și corn”?
S.T.: În mod normal, pentru un copil sărac, care n-a mâncat dimineață, sau pentru un copil care a fost trezit la ora șase ca să ajungă la școală la ora șapte – ceea ce este inadmisibil –,un pahar de lapte și o bucățică de pâine sunt bine-venite. Dar aici trebuie să ne întrebăm câtă risipă se face pentru copiii provenind din familii bogate, care nu vor să mănânce, sau dacă laptele care se dă copiilor are calitatea care trebuie.
În mod normal, un astfel de program începe în toată țara și pe urmă aștepți feedback, informații de la fiecare școală. Ce spun învățătorii sau profesorii? Că la o anumită școală, pachetul e bine-venit la clasa întâi. Dar la o clasă din Colegiul Național „Sf. Sava” din București ți se spune că a fost aruncat la gunoi și că se risipește. Închizi programul la „Sava”, identifici dacă există câțiva copii săraci și ai grijă să ajungă la ei un sandviș.
În programul „Lapte și corn” s-au risipit foarte multe resurse care s-ar fi putut îndrepta spre copiii cu adevărat flămânzi. Avem 225.000 de copii care rabdă de foame din greu. Bineînțeles că toți copii au drepturi, dar și societatea are dreptul să nu i se risipească resursele.
Au aș prefera ca taxele mele să fie dirijate spre oameni care au nevoie cu adevărat și să nu mai existe copii care să rabde de foame. Nu ca programul să funcționeze prostește pentru că, eventual, unui părinte îi e lene să facă un sandviș, seara sau înainte de a pleca copilul la școală. Am văzut, deunăzi, o fetiță care mergea la școală în pantofi, cinci kilometri dimineața, cinci când se întorcea, împreună cu frații ei. Și primarul zicea că trei copii sunt prea puțini pentru un autobuz. Nu pui autobuz, nu vrei să asfaltezi strada, că n-ai resurse. Dacă n-ai, n-ai. Dar două perechi de cizme poate să cumpere primăria pentru copiii ăștia care se duc pe jos la școală? Depinde cum îți gestionezi resursele. În cazul programului „Lapte și corn” este același lucru.
