Mai există bărbați adevărați în ziua de azi? Mai există bărbați în ziua de azi? Și dacă da, cum arată ei și ce îi caracterizează?
Eu nu pot să plâng.
Reușesc să fac asta atât de rar și de greu, încât vă pot spune cu exactitate momentele în care am plâns în ultimii 15 ani: o dată în 2010, când a murit câinele nostru Jordan și cealaltă dată în 2015 când mi-s scris cineva un mesaj despre cât de spectaculos i se pare că sunt, încât nu am știut ce să fac cu atâta bunătate la adresa mea, așa că am transformat-o în lacrimi.
Mă emoționez de foarte multe ori: la tot felul de filme prostești, la citate sau discursuri pe care le găsesc în social media, la povești auzite sau citite. Mă emoționez uneori până când mi se pune nodul în gât și îmi curg câteva lacrimi pe obraji. Dar ceva din interior mă oprește, fără voia mea, din a da drumul torentului (căci îmi închipui că s-a adunat deja un torent) de lacrimi, de emoții și diferite trăiri.
Și aici, în nodul din gâtul meu, ce-mi pare la fel de puternic și de complicat ca cel gordian din legende, se produce schisma dintre generații. Majoritatea celor de vârsta mea sau mai în etate (cei în jur de și de peste 50 de ani care am prins și „minunăția” comunismului), deopotrivă bărbați și femei, spun: Foarte bine, ești un bărbat adevărat! Căci bărbații adevărați nu plâng niciodată, ei își înăbușă emoțiile, și le îngroapă adânc și merg mai departe.” Asta în timp ce cei mai tineri, cei care au crescut în diferite sisteme de parenting, spun: „Vai, săracul de tine, ești un bărbat «stricat»! E ok să plângi, trebuie să poți să-ți manifești toate emoțiile, pozitive sau negative. Ești într-un spațiu safe, lasă-ți emoțiile să iasă la suprafață. Lasă-ne să parcurgem alături de tine această călătorie vindecătoare a plânsului.”
Iar eu, tată de băiat adolescent, nu știu de care parte a baricadei ar trebui să mă situez, în care tabără vreau să fiu și, poate mai important în ziua de azi, în care tabără ar trebui să fiu ca să nu fiu „cancelat” de tabăra adversă.
De fapt, știu. Cu toții știm. Sau cel puțin simțim. Căci procesul evolutiv ne-a înzestrat cu foarte multe calități minunate, printre care și bunul simț, „common sense”-ul englezesc. Ne-a înzestrat cu „am un feeling” care ne ghidează de multe ori deciziile, în ciuda unor evidențe sau a părerii majorității și e foarte bine că face asta. Bunul simț sau senzația aceea de „dacă fac asta, indiferent de ce zice lumea, o să fiu mândru de mine sau o să-mi fie rușine?” este un simț pe care cred că ar trebui să-l ascultăm mai des, căci el este busola care ne arată mereu Nordul nostru moral și încearcă să ne îndrepte mereu într-acolo, indiferent de drumurile pe care alegem noi să le urmăm la un moment dat sau altul.
Iar bunul meu simț îmi spune că masculinitatea nu se regăsește în niciunul dintre cele două curente descrise mai sus, căci ele tind să devină din ce în ce mai mult niște extreme, în sensul că nu mai reușesc să vadă și lucrurile bune și valoroase de la ceilalți. „Ori ești cu mine, ori împotriva mea” pare că a devenit mantra care definește lumea astăzi, valabilă în oricare și în toate domeniile vieții.
De când mi s-a propus să scriu acest articol, am în minte meme-ul acela care călătorește mult astăzi prin social media în care ni se prezintă în antiteză două imagini: una cu „bărbații adevărați” de acum 50 de ani, soldați, motocicliști sau vedete bine îmbrăcate, și cealaltă în opoziție, cu „bărbații pi@#$ficați”, îmbrăcați în haine de femei, filiformi și purtând pantofi cu tocuri (scuzați expresia, dar ea este cea mai des folosită astăzi pentru a sublinia diferența pe care o văd unii între bărbații de atunci și cei de acum). Și de fiecare dată când văd acea imagine, îmi vin două lucruri în minte:
Nu, nu este așa.
Nu, dar chiar nu e așa deloc.
Căci și acum (ca și atunci) există foarte mulți bărbați care nu pot și nu vor să fie definiți de o simplă imagine, de un singur lucru pe care l-au făcut sau l-au spus, fie el ceva bun sau rău.
A fi bărbat cred că începe cu a-ți asuma că ești bărbat. Că ești diferit de o femeie, că ai anumite calități, venind din biologia diferită, iar altele îți lipsesc. Și că ceea ce te face diferit, te face diferit și atât. Nu mai bun, nici mai rău, ci doar diferit. Și că felul în care te vei folosi de ceea ce este diferit va defini masculinitatea ta și o va transforma în ceva demn de admirat sau urmat, sau în ceva de blamat.
Doar pentru că am fost înzestrați cu mai mulți centimetri și mai multe kilograme și, prin urmare, cu o forță mai mare, asta nu înseamnă că avem dreptul să folosim aceste lucruri pentru a-i teroriza pe ceilalți. Sigur că am putea face asta și de multe ori, din păcate, chiar o facem, dar asta nu înseamnă că e corect. Căci în momentele în care facem asta, bunul nostru simț este anihilat de alte procese complexe care se întâmplă în creierul nostru și care pot fi subiectul unei alte discuții.
Ce ne dorim cu toții când suntem mici? Să fim iubiți, protejați, acceptați. Un copil care primește toate aceste lucruri are toate șansele, ajuns adult, să ofere aceste lucruri mai departe celor din jurul său.
Un copil, băiat sau fată, va avea ca prim model masculin din viața sa bărbatul cu care petrece cel mai mult timp, fie el tată, bunic, unchi sau iubitul mamei. Și în funcție de cum se va purta acel bărbat, copilul va alege pe parcursul vieții sale să devină sau să caute un astfel de bărbat. Sau nu.
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care a trebuit să-l învăț a fost să-i spun băiatului meu „Scuze, am greșit.” Nu țin minte să fi auzit asta de la tatăl meu vreodată, iar mie mi-a fost extrem de greu atunci când a trebuit s-o verbalizez: știam că am greșit, știam că trebuia să-mi cer scuze, dar cuvintele parcă se încăpățânau să iasă, iar mintea mea rula zeci de argumente pe secundă de ce nu ar trebui să fac acest lucru. Așa că vă dați seama cât de adânc înrădăcinată e ideea asta în mintea mea, că tatăl nu-și cere niciodată scuze copilului?
Așa că, pentru mine, a fi bărbat înseamnă în primul rând a fi ca un far. Farul care în cele mai tulburi vremuri este acolo, să ghideze vapoarele, dar la umbra căruia un singur om poate găsi adăpost într-o zi caniculară. Farul pe lângă care treci zi de zi și care este martorul schimbărilor tale, în timp ce el rămâne, în multe privințe același, un mastodont pe care te poți baza oricând. Farul care este acolo până într-o zi, când nu mai este, dar chiar și după aceea, oamenii își aduc aminte de el ca de o forță constantă și protectoare care i-a însoțit atât de multă vreme.
Un bărbat, din punctul meu de vedere, este un punct de sprijin pentru micul său univers. Este cel care ține pericolele departe, dar și cel care și-a transformat îmbrățișarea într-un loc sigur pentru toți cei care îi sunt dragi. Este cel care-ți povestește despre eșecurile lui, în speranța că nu le vei repeta și tu, iar apoi te ascultă când îi povestești că ai crezut că știi tu mai bine și ai făcut fix la fel. Este cel care acționează cum este corect, chiar dacă el are de pierdut făcând așa. Este cel care-și asumă greșelile și eșecurile, dar acceptă cu smerenie când este apreciat.
Un bărbat este ferm, nu dur. Este rezilient, nu neînfricat. Este empatic, nu atotcunoscător. Este ascultător, dar știe și când e nevoie de-un sfat de-al său. Știe să pună limite și știe când aceste limite trebuie respectate și când încălcate. Știe să spună „scuze”, „te iubesc”, „mulțumesc”. Știe că nici o singură acțiune sau niciun singur cuvânt nu definesc un om, ci suntem cu toții suma tuturor acestora. Știe că oamenii sunt de toate felurile și că e în regulă să fie așa.
Și poate cel mai important, un bărbat este un om bun. Bun cu ceilalți, dar înainte de toate, bun cu sine. Bun cu ce-i bun și ce-i rău în el, bun cu ce-i place și ce nu-i place la el însuși, bun cu împlinirile și cu decepțiile sale. Bun. Căci din această bunătate față de sine se naște și bunătatea ce poate fi împărțită și împărtășită cu ceilalți.
Iar un bărbat plin de bunătate va fi tot ceea ce am descris mai sus și va transforma lumea sa într-un loc mult mai bun.
(Am fost tentat de multe ori pe parcursul articolului, când am scris „un bărbat”, să scriu „un bărbat adevărat”. Mi-am dat seama de la un punct încolo că aș fi comis o greșeală gramaticală, căci în spiritul acestui articol, „un bărbat adevărat” ar fi fost un pleonasm.)
