Fericirea finlandeză nu este perfectă

Un băiețel roșcovan stă pe plajă cu tatăl lui. Se văd două bărci în zare și valuri înspumate de cretă. Este o ilustrație dintr-o carte de copii expusă la Centrul Cultural Valve din Oulu, Finlanda. Câțiva vizitatori urmăresc de pe margine cum educatoarele de artă Kati Inkala și Anna Anttonen țin turul ghidat. 

Suntem din Luxemburg, Ungaria, China, SUA, Peru, Columbia și România, jurnaliști, influenceri și actori aflați în vizita numită „Infrastructura fericirii din Finlanda”.

De opt ani, Finlanda iese pe locul întâi în World Happiness Report (noi suntem pe 35, din 147 de țări). Peste câteva zile aveam să discutăm cu profesori de la Universitatea din Helsinki despre ce înseamnă de fapt fericirea pentru finlandezi, despre rata sinuciderilor, despre cum îi afectează vremea, despre ce fac în școli și în societate. Acum însă ne uităm toți la desenele naive în culori puternice și le ascultăm pe Kati și Anna care aproape că fac o scenetă pentru noi, așa cum fac de ani de zile pentru copiii care trec pragul Centrului. Acum joacă rolul tatălui și băiatului din tablou.

- Pot să decid când semaforul se face verde, galben și roșu?

- Nu!

- Pot să decid dacă am pistrui? 

- Nu, nu poți. 

- Pot să decid dacă merg la școală? 

- Nu. 

- Dar pot să decid când mă duc la culcare? 

- Nu! Asta decid eu, pentru că sunt tatăl tău. 

- Eu de fapt nu decid nimic, spune copilul. Și nici tu, tată. 

- Ei, bine, este adevărat, spune tatăl. Dar acum voi decide că vom mânca înghețată!

„Și iată-i după ce au mâncat înghețată. În acel moment, copilul își dă seama de un lucru pe care îl poate decide singur”, explică următorul tablou educatoarea. 

- Acum cred că știu ce vreau să mă fac când voi fi mare. 

- Vei fi marinar? 

- Nu. 

- Astronaut? 

- Nu. 

- Polițist?

- Nu. (...) 

- Atunci ce vei fi? a întrebat tatăl. 

- Voi fi persoana care nu uită niciodată că poate să decidă singură dacă vrea să stea aici, cu ochii închiși, și să asculte marea.

Doar că pentru copiii care vin la muzeu în vizită și pentru grupul pestriț din toată lumea venind să verifice infrastructura fericirii finlandeze povestea nu se încheie aici. Kati continuă: „Trebuie să spun despre această carte că situația în care copilul poate decide ce vrea să fie când va crește nu este o situație valabilă pentru toți copiii de pe Planeta noastră. Aceasta este povestea unui copil fericit și a societății noastre.”

***

Ca să-i facă pe copii fericiți cu viețile lor, finlandezii se gândesc în detaliu la mediul pe care li-l oferă. Toți elevii, în funcție de vârstă, vin în vizite la muzeu și participă la activități, învață de mici să nu le fie teamă de cărți. 

Oulu, localitatea cu 100.000 de locuitori, aflată la o sută de kilometri sud de cercul polar, care anul viitor va fi capitală europeană culturală, are grijă de familiile sale. Muzeul organizează anual festivalul Enchanted Words, cu tot felul de activități pentru mici și mari, toate în jurul artei, scrisului și educației. Centrul comercial din oraș are amenajat un spațiu de întâlnire pentru adolescenți, dar și cu diferite activități, ca ei să nu stea pe stradă. Autogara are scăunele pentru copii, trenurile au vagoane cu spațiu de joacă. Școlile sunt spații multivalente și pentru toată comunitatea. 

„Poți să o închiriezi pentru diferite evenimente, evenimentele sportive au loc acolo, biblioteca e acolo. Există spații pentru adolescenți să se întâlnească”, avea să-mi explice Anne Laurila, consilieră la primăria din Oulu, mai târziu în timp ce ne plimbam printr-una dintre școli. 

Acum trecem pe lângă ilustrațiile artistei Laura Merz, de la Centrul Valve. Când le văd, copiii le zic muzeografilor că ei pot desena mai bine. Li se explică faptul că artista „nu caută perfecțiunea”. Apoi, vizităm lumea creată de Jenni Erkintalo, o cameră cu mulți copaci și un univers ideal în care păsările pot fi prieteni la cataramă cu viermii. Copiii pășesc dintr-o carte ilustrată în alta. 

„Mă gândeam aseară ce e fericirea finlandeză, am încercat să caut răspunsuri pentru mine. Cred că fericirea noastră e mai degrabă o satisfacție a vieții decât o bucurie copleșitoare tot timpul. Societatea noastră e structurată, structura crează predictibilitate, predictibilitatea crează încredere. Noi avem încredere în vecinii noștri, în muncitori, în polițiști, profesori, autoritățile fiscale. Credem și în Moș Crăciun. Și bineînțeles, în artă”, mai spune Kati pe final de tur, când eram cu un picior spre centrul de dans contemporan și spre cel de fotografie din cadrul muzeului.  

Pentru încrederea în Moș Crăciun nu există statistici, însă în ce privește încrederea în guvern, știm că Finlanda este pe locul 3 dintre țările OCDE, după Elveția și Luxembourg. (România nu e inclusă în clasament.)

„Niciun copil nu termină clasa a opta fără să știe să folosească o mașină de spălat”

Asta îmi spune Anne Laurila în timp ce ne plimbăm prin școala Kasteli. La intrare există o parcare mare pentru biciclete pe care urcă finlandezii și pe viscol, apoi treci de o vitrină cu medalii și cupe de la competițiile sportive - profilul școlii. Toți copiii primesc o masă la prânz. Acum, la ora 16.00, se face curat în cantină. În sala de sport elevi și profesori repetă dansuri. La etaj sunt tot felul de ateliere în care copiii crează proiecte, de la artă la inginerie. Uneori combinat. 

De când au văzut pe cifre că scade numărul tinerilor care aleg domenii tehnice la Universitatea din Oulu, considerat „oraș al tehnologiei”, au implementat din 2017 proiecte STEAM în majoritatea școlilor - științe, tehnologie, inginerie, artă și matematică. „E important ca în viitor copiii noștri să fie deschiși către noile tehnologii”, spune Maikki Manninen, una dintre coordonatoarele proiectului. 

Era învățătoare când a început și a văzut repede că elevilor ei le place foarte mult să facă proiecte care implică manualitate. Fie că programează roboței sau pur și simplu manufacturează bijuterii pe care le vând pe un site făcut de la zero tot de ei. De altfel, magazinele din oraș sunt deschise să primească produsele elevilor la vânzare. Companiile locale se implică și ele. 

„Obișnuiam să credem că un profesor bun e acela la ale cărui ore elevii stau în liniște și ascultă, nu spun nimic. Nu e cazul la proiectele STEAM unde se lucrează în grupuri, deci se discută. La început profesorii spuneau că elevii lor nu pot lucra în grup, dar au învățat, a fost nevoie de timp”, spune Maikki. 

Se fac astfel de proiecte de la grădiniță la liceu, muzeele și bibliotecile devin ateliere pentru proiectele elevilor și deja s-au văzut rezultate în motivația elevilor și dascălilor.  

„Profesorii spun că sunt mai motivați, și-au luat mai puține zile libere sau scutiri. Le place ce fac. Amestecăm diverse materii și domenii. Cei de clasa a șasea fac proiecte legate de schimbările climatice. Alții lucrează proiecte de robotică, unii de artă”, mai spune profesoara. 

În prag de vară nordică, soarele abia te lasă să ții ochii deschiși prin ochelari de soare. Din mașina Annei ne uităm la sauna comunală de pe malul lacului. Mulți finlandezi au saună acasă, e cultură și sănătate, deopotrivă. Majoritatea din Oulu au și o mică cabană în pădure unde evadează vara. Eu una nu înțeleg de unde evadează. Pe geamul mașinii pare că privesc în continuare universul de poveste al unei cărți ilustrate. 

Foto: Anne și Elmi, în fața cafenelei din Oulu

La o cafea cu profesoara Elmi

Finlandezii sunt printre cei mai mari consumatori de cafea per capita din lume. Locul doi după Luxemburg. Noi, pe 35. Primesc și eu o cană cât un bol de supă de cafea aburindă. „Kahvitauko” este o pauză de cafea și socializare, un moment-instituție în cotidianul finlandez. O savurez cu Anne și Elmi.

Elmi Hämäläinen îmi zâmbește ca unui copil care a spus o boroboață când îi zic că sunt în vizită să văd infrastructura fericirii. „Chiar crezi că suntem cei mai fericiți din lume? E mai mult pentru presă asta…”, îmi spune. 

Și totuși, ea e o finlandeză fericită. Nu care țopăie zilnic de pe-un picior pe altul de veselie, dar un om care e mulțumit de propria viață. După 35 de ani de predare la simultan, ochii îi zâmbesc când vorbește despre copiii imigranților pe care îi învață finlandeza, chiar dacă e la pensie. Uneori îi învață și pe părinții lor care dau diverse examene de calificări în muncă. 

Se luminează și când își amintește de elevii ei năzdrăvani de la școala din pădure.

A copilărit în Salla, un orășel cu un locuitor la fiecare 2 kilometri pătrați. Prin comparație, densitatea populației României este de 84 de locuitori pe km pătrat. Din orășelul la graniță cu Rusia, în Laponia lui Moș Crăciun, Elmi a plecat la Oulu. Aici s-a calificat să fie profesoară având-o în minte pe învățătoarea ei de care i-a plăcut mult. A găsit un post la țară - Aapajärvi School din Tornio, la granița cu Suedia de data asta, unde ea și încă un profesor au predat la simultan pentru 30-35 de copii. Făcea 40 de minute în mașină până la școală în fiecare zi. „Sunt multe familii religioase cu mulți copii, 10-12, așa că am predat familiilor întregi, de la cel mai mic la cel mai mare.” 

Le preda copiilor de la 7 la 13 ani și era greu când unul dintre profesori se îmbolnăvea și trebuia să preia celălalt toată școala. E ceva obișnuit ca școlile din vasta Laponie să aibă și școli cu 10 elevi și un singur profesor. 

Între timp, la noi, școlile sub 500 de elevi se comasează. 507 își vor pierde personalitatea juridică, a anunțat în august Ministerul Educației. Se dorește și ca învățământul simultan să fie redus. Elmi și Anne îmi spun că în Finlanda nu se simte nicio diferență de calitate pentru elevii care învață la simultan. 

„Trebuie să fii foarte creativ să predai la o astfel de școală. Poți să-i implici pe elevii mai mari să-i ajute pe cei mai mici. Dar a fost tare frumos. Copiii erau atât de dornici să învețe. Ne jucam foarte mult în pădure, în jurul școlii. Apoi, în perioada Crăciunului, îi scriam scrisori lui Moș Crăciun. Și Moș Crăciun le răspundea”, zâmbește din nou cu subînțeles. 
Ca profesoară, avea o foarte mare libertate să schimbe orarul zilnic. „Dacă erau puțin mai zvăpăiați, puteam să schimb orele. Luam o pauză și făceam istorie dup-aia. Dacă vremea era frumoasă joi și noi aveam ora de sport vineri, ieșeam să schiem joi și făceam altceva când era vremea urâtă”, spune ea.  

Avea și elevi care nu înțelegeau rolul școlii. „Unul îmi zicea că lui nu-i trebuie carte, că el tot ce vrea e să conducă un scooter Volvo. I-am spus că fără carnet nu va putea să conducă nimic. Serios? Da! De atunci a început să învețe. M-am întâlnit recent cu mama băiatului și mi-a zis că acum conduce și tractorul. Ce minunat!”, spune Elmi.

O întreb de provocări, dacă generațiile de copii de la începutul carierei sunt la fel ca cele de azi. „Nu. Azi copiii sunt mai energici, se concentrează mai greu din cauza telefoanelor, este și bullying”, spune profesoara.

La școala copiilor lui Anne Laurila, de pildă, părinții chiar au fost anunțați că din toamnă copiii nu vor mai avea telefoane la ore. „Eu și mulți alți părinți spunem: în sfârșit! Tehnologia îi afectează pe copii”, spune Anne. Le-a fost trimis un chestionar de la școală să-i întrebe dacă ar fi bine să le primească totuși la pauza de prânz sau la cea dintre ore. 
Fiica ei și nepoata lui Elmi sunt colege și așa s-au apropiat. 

Sunt și în Oulu școli în care sunt mulți elevi imigranți, din Siria, Iran, Eritrea, India, Bangladesh, China, Ucraina. „Români nu am întâlnit”, spune Elmi. Crede că, în general, problemele sunt ca peste tot, copiii sunt dezorientați, nu știu exact ce profesii să aleagă, au mai puțină încredere în viitorul lor. Cum de elevii finlandezi, care au printre cele mai bune sisteme de educație și consiliere în carieră, nu știu ce să facă cu viața lor? Aveam să aflu mai multe despre nesiguranța lor de la cercetătorii Universității din Helsinki. 

Acum ies din cafenea cu cele două localnice, ne îmbrățișăm hainele de iarnă când simțim timida vară nordică - 12 grade C - în timp ce Bucureștiul a început să guste din caniculă. 

Fericirea e „media sexy”

Și Helsinki, de altfel, se bucură de o căldură atipică. E o zi cu mult soare în capitala Finlandei, vreo 28 de grade. Bărbații au ieșit cu cărucioarele cu copii la plimbare. Internetul îi numește „latte dads”, tații care au grijă de copii, îi scot la plimbare, schimbă scutece și testează căldura biberonului pe mână. Finlanda nu stă deloc rău nici la egalitate de gen. 
Potrivit Gender Equality Index, Finlanda e pe locul 2 după Islanda în clasamentul țărilor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). România e pe 68.

Ne turnăm, finlandez, a treia ceașcă de cafea din zi și ne așezăm în sala de curs de la Universitatea din Helsinki. Asta după ce am vizitat centrul de evenimente deschis oricui, studioul de înregistrări sau de întâlniri care e la liber pentru studenți, librăria, cantina, în design simplu și cu elemente de lemn care fac orice spațiu să pară primitor.  

Cercetătoare la Facultatea de Științe Sociale și psihiatră, Jennifer De Paola trece repede printr-o serie de meme-uri despre „fericirea finlandeză”. Fețe blonde cu ochii albaștri umbriți de sprâncene încruntate. E cu adevărat Finlanda fericită? 

A cercetat asta. Partea cu fericirea „e un fel de cuvânt magic, dar și media sexy, diferit de calitatea vieții care e clar mai plictisitor”, spune ea. În realitate, ce măsoară Happiness Index este percepția cu privire la calitatea vieții. 

Ne pune pe toți să răspundem la aceeași unică întrebare din acest studiu global, cu ajutorul unei aplicații online: „Pe o scară de la 0 la 10, unde 0 reprezintă cea mai proastă viață posibilă și 10 cea mai bună viață posibilă, unde ați plasa viața dumneavoastră actuală?” După ce răspundem cu toții, din Luxemburg, Ungaria, China, SUA, Peru, Columbia, România plus Bulgaria care ni s-a alăturat între timp, am ieșit la un 7 și ceva. „Deloc rău”, având în vedere cât de pestriți geografic și cultural suntem. 

Jennifer e de fapt italiancă și când s-a mutat în Helsinki a crezut că o va afecta mai tare întunericul lungilor ierni. Nu s-a întâmplat. Spune că și oamenii care îi vin în cabinet, majoritatea expați, au nevoie cam de un an ca vremea nordică să nu-i mai deranjeze.

Jennifer își făcea doctoratul la Helsinki în 2018 când Finlanda a surclasat Norvegia la „fericire”. „Finlandezii ziceau: ce? Cum e posibil? În primul rând, atitudinea asta face parte din cultura modestiei de aici. Uneori, când țara ocupă un loc foarte bun într-un raport pozitiv, cum ar fi fericirea, nivelul ridicat de educație sau rata ridicată a ocupării forței de muncă, acest lucru poate diminua dorința de a îmbunătăți anumite aspecte ale societății. De aceea unii oameni se întreabă cum poate fi aceasta cea mai fericită țară, dacă lucrurile nu sunt perfecte? Le e teamă că odată ce un raport zice că totul e perfect în țara ta, atunci nu se va mai mișca nimic să se rezolve lucrurile care sunt departe de perfecțiune”, mai spune cercetătoarea.

„Pozitivitate toxică” și cultura închirierii

Dar de ce n-o arată? Ne uităm din nou la mema cu fețele morocănoase ale finlandezilor. Există și aici o explicație, tot științifică. „Finlandezii acceptă o arie mai largă de emoții, inclusiv negative, adică nu pică în capcana de a arăta că sunt fericiți și să râdă mereu, ceea ce ar intra la pozitivitate toxică. Și acceptarea tuturor emoțiilor duce, paradoxal, la starea de bine mai ridicată”, explică Jennifer De Paola.

Ce se întâmplă însă cu rata sinuciderilor în Finlanda? „De fapt, rata sinuciderilor era foarte mare în anii '80 și '90. Acum Finlanda nu mai ocupă o poziție atât de interesantă. Cred că dacă aș fi cercetător în acest domeniu, aș fi mult mai interesat, de exemplu, de Slovenia, Lituania sau Ungaria.”

Finlanda este acum pe locul 14 în Europa la numărul de morți cauzate de vătămare intenționată, România pe 7. În Europa, într-adevăr cea mai mare rată de sinucideri este în Slovenia, Lituania și Ungaria.

Jennifer s-a uitat și la ce duce hashtag-ul #onnellinen din social media (#fericire). „Ei bine, am văzut tot felul de imagini, tot felul de teme, dar ceea ce a ieșit cu adevărat în evidență este recunoștința pentru lucrurile mărunte și legătura cu natura”, mai spune cercetătoarea. 

Înainte să venim la universitate, am făcut un tur prin unul din parcurile din oraș cu o tânără biologă care ne-a arătat ce plante sălbatice din parc poți să pui în salata zilnică. Da, nu îți e frică să culegi fructe și ierburi din oraș, căci Helsinki este și printre capitalele europene cu cel mai curat aer. Orașele României ocupă locuri de la 400 în sus la poluarea aerului.
În timp ce ronțăim și ne minunăm de gustul mentolat al panseluțelor de câmp, Viola tricolor în latină, Trei frați pătați popular în română și Johnny Jump Up în engleza populară, ne uităm la grădinile din parc.

Locuitorii din Helsinki pot închiria o bucată de pământ din parc și să planteze orice vor. Cum e aproape de asfințit, oamenii au venit cu săpăligi să-și îngrijească grădina. Pot închiria în mijlocul orașului și mici cabane fără semnal la telefon. Vor o bormașină? O pot închiria, nu trebuie să o cumpere. În plus, bibliotecile au amenajate mici ateliere cu tot ce-ți trebuie pentru proiectul tău de bricolaj. Vrei să te bucuri de o operă de artă acasă? O poți închiria. Cultura împrumuturilor e o altă culoare a legăturii cu natura a finlandezilor.

Mă întorc cu mintea în sala de curs și o întreb pe Jennifer ce fac școlile lor ca să mențină starea de bine a elevilor. „Promovează inițiativa și autonomia. Și cred că și faptul că există un profund respect pentru copil ca ființă umană. Primesc mâncare la școală. Apoi, faptul că, de exemplu, nu primesc atât de multe teme pentru acasă. Dacă fac o comparație, eu am făcut școala în Italia și îmi amintesc că petreceam foarte multe ore doar pentru a face un minim de teme”, spune ea.

„As happy as I can be”

Luăm o pauză cu cafea, fructe și saleuri proaspete, cât să ne pregătim pentru arsenalul de întrebări și al doilea curs despre tineri și starea lor de bine al profesorului Rasmus Mannerström.

Deci sunt mulțumiți de viața lor finlandezii? Deja mi-am corectat întrebarea de la „fericire” la „calitatea vieții”. Vânzătorul de la second hand-ul de pe strada Fredrikinkatu mi-a spus că da, dar e rezervat la partea cu fericirea. „Avem și noi probleme”. Mi-au spus că sunt mulțumite și Ana și Irina, două femei din Olt, care se plimbă toată ziua prin oraș cu un pahar de carton gol în care adună monede și un ecuson de la serviciile sociale din Helsinki. Uneori le dau și joburi scurte, cum ar fi să vândă ziare. Soții lor lucrează la o firmă de reciclat fier, locuiesc mai mulți într-un apartament, 8 oameni care dau 200 de euro pe lună și reușesc totuși să trimită bani acasă familiei. „Am copiii la școală, am fost și în Anglia. Aici e mai bine. Oamenii sunt buni, ne cumpără uneori alimente, detergent”, îmi spun. 

„As happy as I can be” (Cât de fericit se poate), îmi răspunde și profesorul Mannerström și zâmbește ușor jenat de întrebarea pusă în plen. „Este totuși un capitol la care nu stați bine?”, plusează actorul columbian Juan Pablo Raba din grupul nostru. 

„N-am prea mai câștigat Eurovision de mult”, spune PR-ul Universității, Karin Hannukainen.  Adică din 2006, de la „Hard Rock Hallelujah” a trupei Lordi, prima melodie hard rock care a luat trofeul.  

Râdem, dar profesorul Mannerström ne readuce la realitate. Sunt cu toții îngrijorați de starea de bine a tinerilor. În raportul Innocenti al Unicef  pe 2025, care măsoară starea de bine a copiilor și adolescenților, Finlanda este sub România, adică pe 17. Pe primul loc sunt Țările de Jos, urmate de Danemarca și Franța.

„Simptomele de anxietate și depresie au crescut în Finlanda în ultimii 20 de ani, în special în rândul tinerilor, mai ales în rândul tinerelor femei. Pensionarea anticipată în rândul tinerilor din cauza problemelor psihologice a crescut cu peste 30%. Asta înseamnă că peste o zecime din finlandezi primesc medicamente psihiatrice. Din 2008, prescrierea de medicamente psihiatrice copiilor s-a dublat, iar elevii finlandezi spun că se simt foarte epuizați de studii”, spune profesorul.

În prezent, timp de doi ani de zile finlandezii beneficiază de un decont pentru mersul la psiholog, iar discuția despre a normaliza asta a început din anii '80. E o temă care îi preocupă, presa o abordează cel puțin săptămânal, spune profesorul. Se întâmplă ceva în Finlanda sau celelalte țări nu măsoară sau nu tratează, de fapt? E o întrebare-temă pentru cercetări viitoare.

Tristețea bogaților

Toate se adaugă peste criza identitară care se resimte. „Problemele de identitate sunt o problemă de sănătate mintală”, spune el. Și asta este tema sa de cercetare. De ce tinerii din aceste țări dezvoltate, care practic au totul pe tavă, suferă de depresie și anxietate? 

„Mulți cercetători vorbesc despre ceea ce ei numesc affluence purpose paradox (paradoxul scopului în abundență). Nu este neapărat un paradox, ci mai degrabă ideea că în atât de multe țări occidentale și bogate oamenii, și în special tinerii, suferă de probleme de sănătate mintală, de anxietate, de lipsă de sens. Și ajungem la construirea identității, cine sunt, ce vreau, încontro merg?”, spune cercetătorul. 

Și social media nu ajută deloc aici: „Astăzi, o parte din societatea de consum în care trăim ne cere flexibilitate constantă, iar asta vine cu același sentiment de incertitudine și neliniște, în care parcă trebuie să fim mereu în mișcare. Și de aceea mulți tineri de azi sunt blocați într-un fel de ruminare. Sunt blocați într-un proces în care nu ajung nicăieri. Indiferent de alegerile pe care le fac, rămân cu teama că au lăsat alte opțiuni deoparte.”

„În Columbia spunem că nu am vrea niciodată să fim ca nordicii, pentru că ei au totul rezolvat, viața lor este deja rezolvată încă de la naștere, și de aceea se sinucid. Și practic nu mai avem pentru ce trăi”, spune columbianul care realizează și podcastul despre sănătate mentală „Și bărbații plâng”. 

„Da, este vorba exact despre affluence purpose paradox”, spune profesorul.  

„Este un fel de dorință psihologică fundamentală de a vrea mereu ceva ce simțim că ne lipsește și, când primim ceea ce ne dorim, ne dăm seama că nu este ceea ce ne doream și asta este un paradox uman. Și ai putea spune cu ușurință că aceasta este o problemă specifică lumii dezvoltate și că suntem atât de privilegiați aici încât avem privilegiul de a fi anxioși față de viețile noastre.”

Ce gust are viitorul

Ambalaje de bomboane Marianne stau ciuciulete lângă multele cești de cafea întinse pe toată masa. Cu câte un obraz umflat de bomboana cu ciocolată, răsfoim și apoi dăm din mână în mână „IF”, „o revistă din anul 2046”. Pentru că Finlanda este prima țară care a implementat călătoria în timp. Evident că glumesc, dar ce e serios aici e că Finlanda se uită cu atenție în viitor și nu punând mâna la frunte și mijind ochii la orizont, ci analizând cifre și trenduri globale, chestionându-și periodic cetățenii. 

Toată țările au institute de statistică, Finlanda are asta, dar are și Fondul Finlandez de Inovare Sitra. Este vorba de un fond public independent care funcționează sub supravegherea Parlamentului finlandez. Vorbim de experți și statisticieni care încearcă să anticipeze viitorul și să alinieze reformele statului la acesta. 

În 2046, de pildă, s-ar putea să poți să ai din când în când o conversație cu soțul care a murit. În revista „IF” afli că s-ar putea peste 21 de ani să existe Posthumous bot, o aplicație care te intervievează pentru a crea o persona cât mai realistă a ta cu care cei dragi ar putea să interacționeze după ce nu mai ești. Tot peste două decenii ar putea fi posibil „să învii” scriitura unui critic de artă decedat cu ajutorul AI, folosindu-se de stilul de scriitură aplicat pe noi informații. Vor putea trăi jurnaliștii buni pentru totdeauna datorită AI? 

Îmi scutur întrebarea asta din cap și pentru că nu sunt încă pregătită să stau mai mult în momentul ăla din viitor în care voi avea 61 de ani. Acum îi iau un scurt interviu Tiinei Härkönen, coordonator senior la Sitra. 

„Sitra este un think tank, o casă a viitorului și multe alte lucruri, dar mai presus de toate, noi conectăm diferite părți ale societății între ele pentru a discuta și a ne asigura că Finlanda are un viitor mai bun, un viitor durabil și de succes”, îmi definește ea locul în care lucrează. 

Ce aduce îngrijorări societății finlandeze astăzi? Îmbătrânirea populației, schimbările climatice, încrederea în viitor a populației, îmi enumeră Tiina Härkönen. 

Ultimele lor cercetări arată că doar 18% dintre finlandezi văd un viitor mai bun pentru Finlanda, în cădere cu 11 procente față de studiul anterior realizat acum un an.  

„Suntem deosebit de îngrijorați pentru tineri și sper că îi vom putea face pe tinerii noștri să creadă mai mult în viitor”, mai spune experta. Au mers în școli să vorbească cu elevii de 14 și 15 ani despre asta. „Faptul că avem un vecin în război în acest moment este absolut îngrijorător. Așadar, am vrut să înțelegem cum se simt tinerii în legătură cu acest lucru, cum percep ei securitatea personală în zona lor și în lume. Și aceste discuții sau rezultatele discuțiilor le vom folosi când vom vorbi cu cei mai înalți decidenți din Finlanda.”

Pentru oamenii mari există și îngrijorarea de faptul că rezultatele elevilor au scăzut la ultimele testări PISA, așa că sunt în prezent într-un proces de reformare a educației. 

„Am ajuns să înțelegem că poate ne-am bazat prea mult pe tehnologie și, în unele zone, am decis că facem un pas înapoi și folosim mai puțină tehnologie decât înainte. Totuși, suntem o țară care iubește tehnologia, suntem o țară de ingineri, așa că probabil vom folosi tehnologia și în viitor. Dar modul în care folosim tehnologia se schimbă”, mai explică experta. 

***

„Sunt fericită din mai multe motive. Iubesc Finlanda, dar am și o familie pe care o iubesc. Sunt bunică de curând, ceea ce mă face extrem de fericită. Așadar, da, sunt fericită și sunt fericită că lucrez la Sitra!”

Tiina a fost ultima finlandeză din călătoria mea pe care am întrebat-o dacă e fericită. Cu câteva ciocolate Fazer în troller, plec spre aeroport unde, cât timp urc scările rulante, privesc în urmă spre niște ecrane imense pe care se proiectează baletul „Lacul lebedelor” de la Opera din Helsinki.