Ioana Mischie are 29 de ani, este scenaristă și regizoare iar proiectele ei artistice au călătorit la peste 70 de festivaluri de film și VR (realitate virtuală). În 2017-2018 a fost bursieră Fulbright în cadrul University of Southern California (USC) – School of Cinematic Arts, din Los Angeles, pentru a cerceta transmedia storytelling. Din această experiență a rezultat Government of Children (GoC), filmul lansat pe 1 iunie în cinematografe. Documentarul include interviuri cu 100 de copii din București și împrejurimi și vorbește despre cum ar arăta o societate imaginată de copii, unde aceștia ar fi liderii ei. GoC este și o invitație la dezbatere, dar și un proiect care poate fi extins la nesfârșit, prin care Ioana speră să demonstreze că se pot face proiecte artistice sustenabile în România, antrenând nu numai domeniul artistic, ci și pe cel educațional sau al inovării tehnologice.
Școala9: Cum ai ajuns la conceptul filmului?
Ioana Mischie: Ideea acestui proiect transmedia a început când eram copil. Am copilărit într-un sat (Arcani este nickname-ul lui) și iubeam să fac exerciții de imaginație neutro-distopico-utopice (pe atunci le încadram pe toate la categoria gânduri de zi cu zi). Îmi plăcea mult să îmi imaginez cum sunt structurate lucrurile în jurul meu, cum se iau decizii la nivel înalt, și îmi imaginam că în fruntea țării trebuie să fie un grup hiperdivers de oameni de toate vârstele și meseriile, care vin constant cu idei pentru a rezolva problemele din jur. Îmi imaginam că sigur femeile de serviciu au o reprezentantă a lor, tractoriștii au un lider al lor sau copiii, la rândul lor, trebuie să aibă și ei pe cineva acolo, la conducere. Îmi imaginam guvernul ca un punct de intersecție între un loc de joacă, o formă de dialog și o formă de acțiune și pasiune în masă – ca un fel de LARP (live action role playing – n.r.) în termenii mei de acum, doar că având o miză societală practică importantă și utilă. Eram convinsă că așa decurg lucrurile, până când am început să văd știri, să observ adulți și să mă auto-standardizez și să uit multe dintre aceste gânduri.
Făceam toate aceste exerciții de imaginație și pentru că îmi era foarte foarte dor de tatăl meu, care era îndrăgostit de politică la acel moment. Îl vedeam foarte rar, iar când îl vedeam era o formă de bucurie supremă amestecată cu o formă de incertitudine, pentru că nu știam când o să îl mai revăd. Așa că neavându-l fizic, aproape zi de zi construiam toate aceste lumi ca pe niște poduri imaginare între mine și el.
Elipsă de timp. 20 de ani mai târziu.
La USC, am participat la cursuri, conferințe și am colaborat cu multe lab-uri, dintre care Civic Imagination Lab, Worldbuilding Lab, JoVRnalism, Mixed Reality Lab, Jaunt VR Lab. Ei, acest mozaic de explorări și întrebări a revitalizat acest proiect în forma lui actuală și a devenit Government of Children.
Am făcut voluntariat pentru un program de excepție – Penny Harvest Leadership Academy –, care îi învăța pe copii să acționeze civic, și am prins drag instant de toți copiii din program, pe care am început să îi intervievez. Prototipul GoC a fost în California, cu un grup alcătuit din aproximativ 15 copii latino dintr-un cartier din LA. M-a fascinat interacțiunea cu ei și m-a motivat să continui proiectul oriunde mă duc.
Ș9: Au existat discuții cu prieteni, profesori, colegi care te-au făcut să te gândești la un documentar cu copii? Vreun copil din viața ta, a cărui voce ți s-a părut importantă? Vreo carte sau vreun proiect artistic care te-au animat în sensul ăsta?
I.M.: Am rezonat foarte mult cu ideea de imaginație civică inițiată de Henry Jenkins, care mi-a fost mentor în State și pe care îl consider unul dintre cei mai importanți și vizionari filosofi contemporani. Interacțiunea cu Alex McDowell, coordonatorul Worldbuilding Lab, a fost fără îndoială inspirațională pentru proiect, pentru că am învățat să construiesc lumi transmedia, și GoC are fără îndoială aceste ingrediente.
În anul Fulbright am formulat pentru prima dată conceptul organic al întregului proiect sub forma unui univers transmedia. GoC reunește: film 2D și 3D, website participativ și o extensie VR. Mi-a devenit și un segment important din proiectul doctoral, pe care îl finalizez în prezent în UNATC-CINETic, coordonată de prof. univ. dr. Manuela Cernat.
Cred că vocile tuturor copiilor sunt importante și vocile tuturor oamenilor, în general, merită ascultate, și avem nevoie să le arhivăm creativ cât mai des și cât mai în profunzime cu putință.
Au avut un impact asupra mea toți oamenii din jurul meu în moduri pe care probabil nici nu le conștientizez în profunzime – de la soțul meu, familie, toți profesorii pe care i-am avut până la Uber driveri, oameni necunoscuți.
Sunt numeroase proiecte artistice care mă inspiră constant, dintre care Highrise de Kat Cizek, Psycho VR (pentru dimensiunea noetică) sau My Grandmother’s Lingo, un documentar interactiv australian care experimentează și conceptual și tehnologic, și au și o formă de impact social. Sunt și numeroase cărți pe care le-aș reciti oricând, și citate – cum ar fi cel din Antanas Mockus care afirmă că „guvernarea este o co-scriere.”
Cred că într-o lume în care suntem înconjurați din ce în ce mai des de false democrații este absolut vital să creăm proiecte colaborative, să arhivăm idei, principii, pentru prezent, viitor și trecut.
Ș9: Cum ați ales tehnologia folosită?
I.M.: În timpul anului Fulbright, am avut ocazia să vizitez Capitoliul Statelor Unite ale Americii din Washington DC, unde erau expuse statui și sculpturi care aduceau un omagiu vizionarilor din istoria Americii – majoritatea portretizau adulți, însă era una singură care portretiza un copil. M-a făcut să mă întreb – de ce oare nu putem recunoaște o idee genială, chiar dacă aparține unui copil? Ca atare, ne-am propus ca, în Government of Children, fiecare copil să fie portretizat cât mai tridimensional, cât mai autentic, cât mai imersiv cu putință – să fie asemeni unor sculpturi ale unor lideri în formare.
Conform unui studiu științific, oamenii rețin mult mai bine un portret 3D în comparație cu unul 2D, ca atare ne-am dorit să creăm o prezență a copiilor cât mai memorabilă. Ne-am propus să testăm această tehnologie pentru a exacerba spiritul uman, pentru a reda maximum de expresivitate și prezență ale unui portret uman pe ecranul de cinema.
Ș9: Tu ai mai abordat copilăria în filmele tale de până acum, chiar dacă în alt fel. Mă întrebam cum te raportezi la ea ca vârstă și la ea ca temă pentru un regizor. Ce îți stârnește? Ce îți oferă?
I.M.: Copilăria are un loc aparte pentru mine – poate pentru că pe de o parte am suficientă distanță să îmi analizez propria copilărie și să o recontextualizez. Îi admir sincer pe unii copii pentru simplitatea și sinceritatea lor – au o abilitate de creație și de imaginație care ne depășește de foarte multe ori, pentru că în timp, dacă nu o exersăm, se atrofiază. Putem învăța enorm de la ei și ei de la noi, dacă există deschidere în ambele direcții.
În trecut am creat Cumulonimbus, un scurt-metraj despre un grup de copii care creează o revoluție în satul lor natal. Lina, personajul principal, e cea care se revoltă cu privire la convențiile din comunitate și își face singură dreptate. Un alt scurt cu copii a fost Goya și un altul a fost un series filmat pe Super 8mm, À la recherche de l’espace perdu, care urmărea două fete, vară de vară, sub forma unui film jurnal.
Referitor la Government of Children, cred că acest proiect devine mai mult decât o pasiune, cred că este un demers absolut vital în orice societate avansată.
Ioana, pe platoul de filmare GoC
Copilăria este subestimată, mai ales în spațiul imaginației civice. Copiii nu au drept de vot și nu sunt luați în serios sau ascultați mai deloc – deși în mod paradoxal ei vor fi cei care trăiesc consecințele deciziilor noastre, ei vor locui în viitor.
Majoritatea oamenilor îi consideră niște creaturi ultrasimpatice, dar care nu au neapărat ceva relevant sau important de spus – și chiar au idei geniale de multe ori, însă nu știm să le ascultăm și să le continuăm constructiv. Copiii nu reprezintă un punct de interes pentru oamenii politici, tocmai de aceea cred că noi ca artiști putem interveni și putem facilita arhivarea viziunii lor. Cred că aceste viziuni pot fi nu doar inspiraționale, ci practice, unele chiar urgente. Evident, este o întreagă dezbatere cu privire la prioritizarea lor, însă cred că primul pas este arhivarea lor creativă.
Aș mai sublinia un element – majoritatea filmelor pentru copii sunt create exclusiv de adulți. În GoC am încercat să personalizăm fiecare cadru în funcție de preferințele copiilor și am generat o metodologie colaborativă și co-creativă pentru proiect. Chiar și unele insert-uri vizuale erau redate în colaborare cu o parte dintre copii (în special construcțiile din LEGO).
Dincolo de acest proiect, iubesc absolut toate generațiile în egală măsură și idealul meu pe termen lung e să creez proiecte trans-generaționale, care aduc împreună generații cât mai diverse pentru idealuri comune. Însă societatea noastră nu operează încă astfel, ar fi un salt mult prea brusc și tocmai de aceea avem nevoie de foarte foarte mulți pași intermediari – GoC este unul dintre ei și poate cel mai important dintre toate. De cele mai multe ori suntem separați în categorii determinate de vârstă – la școală studiem cu oameni de aceeași vârstă, la muncă colaborăm de cele mai multe ori exclusiv cu adulți, iar după pensionare majoritatea locurilor de frecventat sunt acele spații șahiste cvasi-părăsite din parcuri. Îmi place să cred că putem interacționa mai mult și mai constructiv ca oameni, și știu că aceste interacțiuni pot îmbogăți enorm spiritul uman. Cum ar arăta un loc de joacă pentru copii și adulți? Cum ar arăta o instituție transgenerațională? Sau o societate colaborativă?
Ș9: Cum i-ați selectat pe copii și care a fost partea ta preferată în lucrul cu ei?
I.M.: Pre-producția a fost cea mai amplă dilemă etică a întregului proiect – să avem sau să nu avem un casting, care implică un proces competitiv de selecție pentru GoC? Dacă am fi trecut printr-un proces clasic de casting, ar fi însemnat că unii copii sunt automat mult mai buni ca alții (conform unor criterii determinate de noi) și că noi trebuie să îi ierarhizăm. Ne-am propus să nu facem asta, pentru că ideea proiectului este una incluzivă, nu exclusivă.
Am plecat de la premisa că fiecare copil, indiferent de vârstă, condiție socială, etnică, are potențial vizionar și poate deveni un lider sau mai mult decât atât, este deja un lider, ține doar de el să se manifeste.
Ca atare, pentru prima etapă a proiectului, i-am invitat pe copii pe principiul primul venit, primul servit. Am postat apeluri pentru înscrieri pe Facebook, am contactat școli, părinți, prieteni. Singurele limitări au fost că am vrut să avem paritate fete – băieți și să avem o formă de diversitate sporită. Chiar dacă nu am reușit să aducem copii din întreaga țară din lipsă de resurse, am invitat copii din București și din împrejurimi și am reușit să aducem împreună un grup foarte dinamic.
Această abordare are și anumite limitări, pentru că poate unii copii nu au internet și ca atare nu au acces la acel apel. Însă dat fiind faptul că proiectul este gândit pe termen lung, va reuni în timp copii din medii cât mai diverse, din sate sau din regiuni izolate. Ne propunem să arhivăm și viziuni ale copiilor din spitale, de exemplu, și momentan suntem în discuții în acest sens. Partea frumoasă este că avem o listă de copii și pentru următorul GoC. Invitația este deschisă.
Și partea cea mai frumoasă este că proiectul are o platformă web participativă, unde copiii de pretutindeni pot arhiva viziuni în timp real și acolo chiar nu există restricții – sky is the ultimate limit.
Ș9: Ce te-a chinuit cel mai tare în procesul de facere?
I.M.: GoC a început ca proiect independent, dintr-o formă de pasiune pură dusă la extrem. Nu am avut finanțare de la stat, nici sponsorizări, ne-am axat mult pe parteneriate, colaborare academică și investiție proprie a unor studiouri de producție și post-producție hipergeneroase precum Studioset și Storyscapes.
Lipsa finanțării formale a devenit un real impediment, pentru că am avut o echipă minimă și a trebuit să muncim dublu, triplu sau cvadruplu pentru a compensa. Mulți dintre noi au lucrat pro-bono pentru proiect și a fost foarte complicat să reușim să facem asta constant. Am avut și foarte multe peripeții tehnice. Pentru mine, proiectul a implicat un an de zile de lucru full-time, plus perioada de incubare anterioară pentru dezvoltarea conceptului.
Din fericire, între timp am reușit să obținem o primă finanțare minimă pentru a continua, însă este încă insuficientă. Ne dorim mult să strângem resursele necesare pentru a invita, în timp, copii din toate regiunile țării și pentru a avea mai mult confort de producție și post-producție ca echipă.
Ar fi ideal să reușim să convingem atât copiii, cât și adulții, că acest proiect merită susținut pentru că e un pionier ideatic, tehnologic, artistic și educațional.
Merită să devină un proiect sustenabil, pentru a putea fi continuat calitativ, și avem nevoie de sprijin moral, colaborativ și/sau financiar în mod constant. Tocmai de aceea e important să fie vizionat în sălile de cinema – pentru a ne apropia măcar cu încă un milimetru de un stadiu de sustenabilitate.
Ș9: E atâta culoare în film, eye-candy la puterea a zecea. Poți explica un pic deciziile care țin de estetica imaginii și cum au fost ele puse în practică?
I.M.: Daaa, mi-e hiperdrag acest eye-candy-ness și în general tot ce a devenit filmul după toate filtrele umane și tehnologice prin care a trecut – conceptualizare, filmare, co-creație, montaj, colorizare.
Am plecat de la început cu o metodologie cromatică bine definită pentru proiect – am vrut să le oferim copiilor un spațiu de exprimare egal, însă totodată ușor de personalizat, care să îi reprezinte. Am rafinat abordarea vizuală împreună cu Radu Voinea, directorul de imagine 2D al proiectului. Împreună am gândit aceste set-up-uri cromatice care au o semnificație pentru fiecare copil în parte.
Fiecare culoare din background a fost aleasă în colaborare cu fiecare protagonist. I-am rugat să ne spună ce culori îi reprezintă și am îmbinat de cele mai multe ori culori complementare. Pe lângă portretele personalizate ale copiilor, filmul reunește și o colecție de insert-uri de stop motion sau insert-uri vizuale care completează viziunile lor – create în colaborare cu Retro Future. Sunt poate fragmentele cele mai creative din film, care aduc la viață o parte dintre viziunile copiilor într-o formă ludică. Pentru următorul GoC, ne dorim să extindem această abordare și intenționăm să integrăm mai multe insert-uri vizuale, CGI și umor vizual.
Ș9: Au existat răspunsuri care te-au zdruncinat (în orice sens) sau la care nu te așteptai deloc? Cum vezi tu lumea după ce ai văzut-o prin ochii copiilor din film.
I.M.: Ceea ce m-a fascinat cu precădere a fost nu doar înțelepciunea lor individuală, ci înțelepciunea lor colectivă – modul în care li se îmbină ideile ca grup, modul în care se completează unii pe alții, dar și modul în care uneori nu se sfiesc să fie în dezacord.
Dacă analizăm în profunzime răspunsurile lor, ei vin cu propuneri absolut inspiraționale – schimbarea paradigmei capitaliste cu o paradigmă axată pe fericire, împlinire.
Se simt foarte apropiați de natură și vor să o readucă atât în mediile educaționale cât și în spitale. Și-ar imagina arhitectura ca un mediu al meditației, orașele ar putea fi co-create cu animalele – sunt o sumedenie de idei extrem de ofertante care merită dezbătute.
După ce i-am reascultat pe cei 100 de copii timp de un an, le-am învățat replicile și mi se întâmplă foarte des să îi citez – de curând am fost la MIT, la o conferință de digital media, și, în timp ce majoritatea speakerilor ofereau citate din filosofi contemporani sau lideri de opinie adulți, eu citam copiii GoC din împrejurimile Bucureștiului, pentru că unghiul și privirea lor cred că poate aduce multe elemente de noutate chiar și într-un context global.
Un alt aspect important al răspunsurilor este maniera în care variază transcultural – de exemplu, în Los Angeles majoritatea copiilor aveau deja training civic și ofereau răspunsuri foarte hands-on, urgente, imediate, practice, în timp ce în România, copiii nu păreau mereu foarte ancorați civic, dar ofereau răspunsuri imaginative, uneori ducându-se într-o zonă de utopie tangibilă, așa cum ne place nouă să o numim.
Au fost multe momente-paradox la filmare. De exemplu, îi intervievam pe copii și uneori părinții ascultau pe furiș – copiii se distrau fără margini pe seama întrebărilor, în timp ce unii părinți își făceau foarte multe griji că întrebările sunt mult prea grele.
Ș9: E clar că e un proiect care poate fi extins în numeroase direcții. Pentru viitorul apropiat, care ți-s planurile/visele cu el?
I.M.: Proiectul poate fi extins ad infinitum – are o metodologie care poate fi urmată și continuată în timp, după ce generația noastră nu va mai exista și cred că acesta este cel mai important ingredient al lui. În plus, poate fi extins în spațiu (pe toate continentele), poate fi extins tehnologic (prin a utiliza noi tehnologii pentru a arhiva aceste viziuni), ideatic, societal. Poate fi extins transdisciplinar (cinematografic, educațional, artistic, social, civic, societal).
GoC e o franciză globală, reunește deja un film stereoscopic, un website participativ și o experiență VR și arhivează, până în prezent, viziuni ale unor copii din România, Franța și SUA.
Pe termen scurt spre mediu, intenționăm să îl continuăm prin a invita copii din toate regiunile țării, dar intenționăm și să urmărim cum evoluează în timp ideile celor deja intervievați. Momentan, lucrăm de zor la extensia VR a proiectului, Tangible Utopias, care aduce la viață viziunile copiilor cu privire la cum ar putea arăta orașele viitorului într-o călătorie exploratorie computer-generated.
Sursă foto: Government of Children
