Înaintea marii alegeri

Înaintea marii alegeri

La începutul clasei a VIII-a, Oana, o fată care crește într-un sat mic din Sălaj, trebuie să aleagă liceul la care își va continua studiile. Toate opțiunile vin cu restricții și sacrificii.

30.10.2018

De Elena Văduva, ilustrație de Oana Barbonie

Într-o zi normală de școală, Oana Trifan își face un sandviș cu dulceață de căpșuni dimineața și-și umple o sticlă cu apă de la fântână. Magazinul de unde ar putea să-și cumpere apă sau snacks-uri se află peste drum de școală, dar elevii nu au voie să traverseze singuri strada. De cele mai multe ori nu traversează nimeni cu ei, așa că Oana preferă să se asigure că are tot ce îi trebuie înainte să intre în curtea școlii.

Hainele și ghiozdanul sunt mereu pregătite cu o seară înainte pentru a mai rupe câteva clipe de somn dimineața, așa că iese pe poartă cu puțin înainte de ora 8 fix, când va începe prima oră. Când ajunge la șoseaua care trece prin mijlocul Bălanului, un sat cu circa 1.000 de locuitori din județul Sălaj, Oana privește în ambele părți. Poate are noroc și zărește vreo colegă de care să se lipească în drum spre școală și cu care să mai schimbe câteva vorbe despre tema la mate pe care iar n-a făcut-o sau despre cele mai noi bârfe de pe holul școlii, plin acum de bănci și scaune. Școala e în renovări, așa că elevii de primară au fost trimiși la școală într-un sat vecin, iar cei de gimnaziu le-au acaparat clasele. Oana speră în secret să se pună dulapuri pentru cărți pe holuri, ca să nu mai fie nevoită să care în spate kilograme întregi de manuale și caiete speciale de teme și de clasă.

După ce constată că nu va fi însoțită de nimeni, Oana târșâie picioarele spre școală și întârzie puțin la prima oră. E clasa a VIII-a, are ochii verzi și o față ovală, iar pletele blonde crețe îi acoperă umerii. Își dorește să dea la matematică-informatică la liceu, dar nu are curaj să-i recunoască asta profesorului de matematică. În ultima vreme nu mai reușește să înțeleagă materia și nu-și mai face atât de des temele, așa că nu vrea ca profesorul să o judece și să o descurajeze.

Creața, Trifoi, George, Geo, Oana, Onuca. De-a lungul celor 14 ani împliniți în ianuarie, Oana a răspuns la mai multe nume. Nu știe care-i place mai mult. S-a născut în Bălan și a copilărit într-o casă unde în spatele curții te poți așeza să privești poalele munților cu creste verzi. Asta îi place cel mai mult la viața pe care o duce la țară. Muntele din spatele curții, lângă care poate alerga să se așeze atunci când se simte singură, și aerul proaspăt care-i suflă în pletele blonde cârlionțate.

S-a născut prematur și din cauza asta, crede Oana, a ajuns să sufere de astm și să se sufoce mai ales noaptea. Ea nu-și amintește exact, dar mama îi povestește mereu cum, copil fiind, se trezea pe întuneric roșie foc la față și cum ea îi lipea speriată de gură nebulizatorul, un aparat mai mare cu aerosoli pentru îmbunătățirea respirației. Oana, în schimb, nu era speriată. Prima criză pe care a conștientizat-o a fost la grădiniță în timp ce aștepta în linie la baie. Era ora prânzului, așa că aștepta să intre și să se spele pe mâini când a simțit că nu mai poate respira. Educatoarea a observat-o abia când se înroșise toată și s-a panicat. A vrut să o ducă la medic, însă o profesoară de română care știa de astmul Oanei a intervenit și a dus-o acasă, unde Oana a luat imediat nebulizatorul și l-a dus singură la gură. Atunci, crede ea, a început să se descurce de una singură, iar în clasa a V-a profesoara de română i-a devenit dirigintă.

Zilele astea stă la una dintre mătușile ei, pentru că mama ei, fostă lucrătoare la confecții într-un sat vecin și acum pensionară, a plecat în Italia o vreme ca să o ajute pe sora ei mai mare la îngrijirea celor două fetițe de grădiniță pe care le are. Acolo își petrece și Oana verile, chiar dacă toți prietenii i-au zis că ar trebui să îi fie frică de avion atunci când a zburat prima dată. Ei nu i-a fost. Pe Oana și pe sora ei le despart 12 ani, dar asta nu le-a împiedicat niciodată să fie prietene apropiate.

Mătușa ei are tot două fete de grădiniță, pe care Oana simte că le-a crescut de mici și cu care desenează sau se joacă după școală. Îi place să doarmă în casa mătușii pentru că poate petrece mai mult timp cu cele două verișoare, dar și pentru că e mai aproape de școală și se poate trezi la 7:20 dimineața fără să-și facă multe griji că o să ajungă târziu la prima oră. Tatăl ei, care stă în Bălan, nu aude foarte bine, o deficiență cu care a rămas după ce a muncit mai mulți ani pe o macara într-o fabrică de țevi, așa că îi e mai ușor să comunice cu mătușa ei. Plus că mâncarea mătușii bate orice ar încerca tatăl să gătească.

Ziua e mereu lungă la școală. Ultima oră e muzică sau desen, materii pe care Oana nu le prea înțelege, pentru că fiecare coleg fie cântă, fie desenează în propriul colț. Niciodată nu fac toți același lucru, așa că ea preferă să-și facă tema la română decât să picteze sau să cânte pe note. Imediat după ce sună clopoțelul fuge la biblioteca din sat, o cameră cu rafturi de lemn închis la culoare pline cu cărți noi și vechi, unde vine încă din primară să-și facă temele. Deschide ușa din termopan și o vede în stânga pe Ana Damșa, bibliotecara cu părul la fel de creț ca al ei, care ascultă radio încet și care coace cozonaci chiar și când nu e sărbătoare. Ana o poftește înăuntru și începe să o întrebe despre școală, despre teme, dar și despre familie și prieteni.

Biblioteca satului este prima clădire unde copiii se duc după ce termină orele la școală, mai ales din 2009, de când biblioteca a primit calculatoare prin programul Biblionet. Aici Ana îi învață să croșeteze fețe mici de masă cu modele tradiționale, să deseneze, să citească mult și din toate, dar se pot și juca pe calculator sau pot învăța să programeze în cadrul clubului Code Kids. Uneori Oana merge la bibliotecă doar pentru a discuta cu Ana.

Ana nu a fost mereu un refugiu pentru copiii din Bălan. După ce a terminat liceul în 1990 s-a angajat la o fabrică de confecții care funcționa la Jibou, un oraș aflat la 16 km distanță de Bălan, locul unde se născuse și unde locuia, și nu era deloc fericită. Munca i se părea grea, naveta, obositoare, iar programul, mult prea încărcat. Trebuia să se asigure că marfa pleacă în străinătate, chiar dacă asta însemna să se ducă să muncească și în weekend. Totul pe bani puțini.

În 1994 a decis să schimbe asta. Avea 23 de ani, iar bibliotecara din sat tocmai fusese chemată de primar să predea copiilor de primară după ce învățătoarea murise brusc. Pentru că era și învățătoare, bibliotecara a acceptat, iar postul a rămas liber și s-a organizat un concurs pentru ocuparea lui. Atunci Ana a început să citească toate cărțile din bibliografie, mânată de dorința de a scăpa de fabrica de confecții. A tocit atât de mult fiecare pagină din fiecare carte încât le mai ține minte și astăzi.

A luat cea mai mare notă și le-a întrecut pe celelalte șase femei care mai concurau. Fericirea că a scăpat de navetă și de hanoracele negre pe care-și amintește că trebuia să le facă nu a durat însă mult. Și-a dat seama cu groază că nu-i plăcea foarte mult să lucreze cu copiii, iar ca bibliotecara satului trebuia să ia contact în permanență cu ei. Spune că nu se putea atașa de ei. 

Nu știe când s-a schimbat lucrul ăsta, dar a învățat să se atașeze de copiii care veneau la bibliotecă și a început să se bucure să lucreze cu ei. Îi place cel mai mult să lucreze cu cei de 10-16 ani, pentru că, spune ea, sunt mai receptivi și poți schimba opinii cu ei. Așa cum e Oana, pe care o cunoaște de când era mică și venea să-și facă temele la bibliotecă.

Tot ei Oana i-a spus că nu știe unde să plece la liceu și că asta o sperie puțin. Zalău sau Jibou. Ambele orașe, ambele departe de casă. Dacă ar alege Zalăul, ar trebui să se mute în oraș și să stea în apartamentul familiei, acum deteriorat din cauza unei inundații, iar asta nu o încântă deloc. Plus că asta ar însemna să se întoarcă acasă doar în weekend-uri și poate nu în fiecare. Dacă ar alege să meargă în Jibou, ar trebui să se trezească zilnic la șase dimineața și să fie veșnic obosită, chiar dacă s-ar întoarce în fiecare seară acasă. Oana se întreabă de ce nu se construiesc licee și în sate și de ce trebuie să plece în orașele zgomotoase și înghesuite ca să-și vadă visul cu ochii. Nu vrea să se desprindă de libertatea pe care simte că i-o dă Bălan, de străzile largi, de șoseaua care curge la vale la un punct și unde alunecă cu bicicleta și simte cum îi clocotește adrenalina în vene, de școala înghesuită – renovată sau nu – și de „doamna Ana” din bibliotecă.

În astfel de momente își amintește de vocea mamei care-i spunea că la Zalău nu ar avea cine să aibă grijă de ea, mai ales că o criză de astm poate apărea oricând. Ea crede că s-ar descurca cu astmul. Se calmează singură atunci când simte că se sufocă și nu trebuie decât să-i dea un cot unei colege din clasă ca toată lumea să se prindă de ce fuge afară. Stă la aer, bea apă și-și revine. Nu asta o sperie la Zalău.

Deocamdată încearcă să nu se gândească prea mult la alegerea pe care trebuie să o facă în mai puțin de un an. Se concentrează să-și convingă colegele să aleagă culoarea turcoaz pentru fustițele pe care le vor purta toate la festivitatea de absolvire și filmează tot ce prinde cu telefonul pe care și l-a cumpărat singură din banii strânși din colindat și din alocații. Cu grijă să nu-și zgârie degetele în ecranul pe care l-a spart după ce a căzut în curtea școlii, își filmează colegii, satul, dar și pe Ana.

Și-a înregistrat și vocea într-un podcast care are un singur episod, în care vorbește despre cum obișnuia să simtă gelozie față de una dintre prietenele ei pentru că ea primea ajutor la teme de la părinți. Pe Oana nu o ajuta nimeni.

În ciuda faptului că a realizat și un vlog, că e activă în Code Kids, un club care-i învață pe elevii din zonele rurale programare, și că se aruncă mereu în toate activitățile noi care apar în Bălan, Oanei îi e rușine să-și scoată pasiunile în lume. Nu vrea ca cineva să-i vadă clipurile, să-i audă vocea sau să-i găsească pozele cu apusuri ascunse în telefon, pe care încearcă să se convingă de un an deja să le posteze pe Instagram. De expunere chiar îi e frică. Nu vrea să vorbească lumea în sat despre ea, fie și lucruri bune. Ea vrea să fie doar Oana, o creață obișnuită din Bălan. De asta i se pare ciudat să vorbească despre ea și s-a gândit mult înainte să accepte să o facă pentru acest articol. 

Seara o prinde înapoi în curtea mătușii, unde ajută în grădină dacă sunt lucruri de făcut sau le aleargă pe cele două verișoare poznașe. Zilele astea tinde să adoarmă devreme, așa că la 9 e de obicei în pat. Visează la Italia și moare de dor să se urce pe bicicletă și să se lase cu ea la vale de pe un deal.

Elena Văduva

Reporter

A absolvit în 2018 Facultatea de Jurnalism la Universitatea București și a explorat în podcastul „Răzleții”, produs de DoR, căutările și nesiguranțele personale și profesionale ale celor de vârsta ei.

Oana Barbonie

Art Director

Meșterește colaje și face glume cu capre.

CUVINTE-CHEIE

liceu elev rural

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile