[28 mai 2018, ora 3 dimineața]
Trei puști bat în ușa școlii 124 de pe Mărgeanului 10, în cartierul Rahova din București, încercând să-l avertizeze pe omul din gheretă. Venind de la muncă, Nicolae Rizea observă copiii și trece mai departe. E trei dimineața – crede că țipetele lor sunt o glumă proastă. Ajuns acasă însă, vede de la etajul 8 două flăcări pe acoperișul școlii în care învață cei doi copii ai lui, unul în clasa a șaptea și o fiică la pregătitoare. În nici 5 minute, focul se extinde pe tot acoperișul. „Știam că nu are autorizație, dar nu au spitalele, d-apăi școlile, asta era și foarte veche...”, dar nu se aștepta la așa ceva.
De acum trebuie să își ducă fetița din clasa pregătitoare la altă școală. Adică să se trezească și mai devreme, după ce că ajunge acasă la 3 noaptea. Înainte doar traversa strada.
[28 mai 2018, ora 4 după-amiaza]
E mai liniște decât de obicei pe Mărgeanului. Sunt Rusaliile și este zi liberă. Un polițist cu burtă face ronduri pe trotuar și spune că nu are voie să zică nimic, e aici ca să oprească avântul copiilor curioși de a se urca pe gard. „Doamne ferește, mai cade unu-n cap acum, asta mai lipsește.” Câțiva copii apar în găști și se agață de gard. Vor să vadă ce e dincolo. Ce mai e. Cei mai firavi se urcă în cârca celor mai înalți și ridică telefonul sus. O fetiță scundă și slăbuță încearcă să vadă printre bare – când cu un ochi, când cu altul.
Pe gardul verde de pe trotuarul școlii stau sprijiniți trei băieți de la a VII-a C. Unul dintre ei, fără somn, a văzut focul extinzându-se la 3:00 a.m. de la etajul opt, apoi a coborât și a văzut străzile umplându-se de fum și de oameni, de mașini de pompieri care se chinuiau să intre printre mașinile parcate nefiresc. Băieții sunt fericiți acum că nu au avut nimic confiscat - dirigul lor, proful de educație tehnologică, e de treabă. O dată le-a recuperat kendamele confiscate de direcțiune, cât despre telefoane, s-a întâmplat o singură dată să i-l ia unui coleg. Aveau în schimb în clasă mapele pentru Ecologie, unde strânseseră fișe pe tema poluării. Dar imprimanta! Imprimanta clasei sigur e dusă. Altfel, toate calculatoarele din laboratorul de info au fost duse în sala de sport, care a fost udată în permanență, ca să nu ajungă și acolo flăcările.
Sunt triști că le-a ars locul, că sunt ca ai nimănui, că trebuie să se mute la Generala 143, la alte câteva străzi distanță, unde nu sunt bine primiți. Maria, o fată de-acolo pe care băieții o au în agendă, își tot schimbă stările pe WhatsApp: „Ah, vin ăștia din 124... îmi pare rău pentru cei din 143”, „lasă că-i băgăm în sala de sport”. Ploi cu emoticoane de râs. Băieții spun că au mai văzut și stări rasiste, precum „ciori”, sau „au ars ca niște șobolani și acum ne invadează școala”.
Nu știu nici ei încă cum vor încăpea toți de la V-VIII, deși ei, într-a VII-a, sunt doar trei clase – A, B, C – iar la ei sunt cei mai puțini: câteodată cei de la A vin să ia scaune de la C.
Băieții vorbesc despre exercițiul de incendii pe care-l fac o dată pe an, când sună clopoțelul de trei ori, despre excursia de la Brașov de pe 9 iunie – mai pleacă, nu mai pleacă?; despre ultimul clopoțel (lecția festivă de final de an școlar) care va fi, probabil, tot la 143, despre cum câteodată mai joacă fotbal, sau mai stau printre blocuri, după ore, cum directorul a pierdut mulți paznici pentru că-i lăsau pe copii să iasă la magazinele de pe la colțuri.
Curând, incendiul intră în trecut și nu e ceva de care trebuie să-și facă griji nici Alex, unul din băieții de la VII C, care plănuiește să intre în 2019 la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, deși ambii părinți sunt programatori; nici Andreea - o fată șatenă de-a VIII-a cu un mini șarpe pe post de cercel, care stătea lângă băieți și care nu știe cum o să-i afecteze examenele finale toate permutările. Știe că vrea la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”, pentru că studiază tobe, canto, pian, chitară, teorie. „Copii cuminți, nu ca alți derbedei”, cum observa polițistul care patrula prin soare, pe lângă elevi, ca să împiedice alți prichindei sau burtoși curioși - care spuneau „așa baftă n-am fi avut și noi cât am fost în școală” – să se cațăre pe garduri în explorări post-incendii. Mirosul cenușiu post-incendiu nu e ceva cu care copiii trebuie să se obișnuiască, deși au inspirat aerul înecăcios peste 12 ore. Dar dacă au trecut de noaptea aia, dacă au ajuns până într-a VII-a și a VIII-a, ce mai sunt două săptămâni, ce mai e un examen, ce mai e o clasă înghesuită, un teren de fotbal mai urât sau o tachinare? Nu trebuie să-și facă griji nici pentru asta.
„O să răzbim și la 143.”
La câțiva pași de parta școlii care a ars e un grup de elevi de la Școala 143. „Abia îi așteptăm”, spune unul dintre ei în timp ce zâmbește ironic. Are ochi albaștri și poartă un tricou alb. Elevii de clasele V-VIII de la Școala 124 au primit deja mesaje că nu vor fi bineveniți. „Se dau băieți”, explică băiatul blond înainte să plece mai departe cu grupul.
Câteva minute mai târziu, în același loc, o profesoară mică de statură cu părul blond tuns până la umeri, tricou turcoaz și un telefon în mână le spune celor patru elevi din preajma ei unde trebuie să meargă mâine la ore: „Da, la 143”.
[29 mai 2018, ora 8 dimineața]
Pe gardul școlii nr. 143 sunt afișe care anunță cursuri de karate sau campanii MAI anti traversare neregulamentară. Terenul e în prelungirea școlii, iar gardul din spițe subțiri de fier, fără paravan de plastic, o fac să arate mai puțin a fortăreață. Câțiva copii stau pe băncile cojite, amenajate de Primăria Sectorului 5.
Două fete ies furioase pe poarta din spate. Cea scundă cu păr des vorbește la telefon: „Ghici ce, nu ne lasă să intrăm în școală.”
Sunt eleve la școala 143, învață la parter, dar „dirigu” le-a anunțat că o să se mute la etajul 2 de azi. La ora 8 fără 15, așteaptă încă în curte. Și „aparținătorii”, și „cotropitorii” - cum par să fie în ochii celor de aici copiii de la școala arsă.
„Cred că așteaptă să venim toți, să ne cunoaștem în curte, nu știu.” „Vor să vadă scandal”, zice cea cu parul lung și rar, după o gură de energizant.
Nu au un conflict neapărat cu elevii de la 124, chiar au prieteni acolo. Și totuși, cuvântul scandal se mai strecoară în conversații, și pe voci mai joase, și mai înalte.
„Unde e baia?” le întreabă un băiat brunet plinuț, care le întrerupe.
„A vrut sa zică toaleta”, îl ironizează colegul lui cu mustăcioară, care soarbe dintr-o cola clasică.
O învățătoare blondă, îmbrăcată într-o rochie roșie, trage fără succes de ușa de la intrarea în Școala 143. „Să vedem pe unde se face intrarea”, spune zâmbind într-un colț. Pe partea stângă, la careul de lângă sala de sport își aliniază picii de-a II-a, după ce întreabă în stânga și-n dreapta despre situație. Situația e că nimeni nu știe prea multe. La careu, învățătoarea asigura părinții că ei sunt la parter, separați de ceilalți din 143. Părinții sunt speriați de confruntări între copiii lor și ceilalți. „Foarte bine”, spune o femeie. „Noi suntem la capăt de hol, pauzele durează 5 minute, terminăm la 12:30, dar trebuie să-i lăsăm să iasă din clasa.” Doar cei de la 126 intră pe acolo, cei de la 143 făceau deja hărmălaie cu părinți și bunici prin dreapta școlii. „Intrarea se face tot separat”, spune învățătoarea. „Foarte bine!”, întăresc părinții.
[29 mai 2018, ora 12]
Camelia iese pe ușa Școlii 126 din București, urmată îndeaproape de clasa ei, copii grupați în perechi de câte doi. Este prima lor zi la această școală, după ce aceea în care învață de obicei, Școala 124, a ars în urmă cu două nopți. Camelia Spătaru este învățătoare la Școala 124 de peste 10 ani.
„Nimeni nu pleacă până nu vine mămica”, se aude vocea calmă, dar fermă a Cameliei, în timp ce unii copii se despart de grup și îi caută pe membrii familiei. În timp ce vorbește, Camelia se joacă în părul blond împletit al unei eleve, care ține în mână o foaie de hârtie. Astăzi în clasă, copiii au desenat schițe pentru noua clădire a Școlii 124. “Nu-mi plac scaunele de aici, sunt prea joase”, spune o altă fată de lângă învățătoare.
Clădirea Școlii 124 arată ca după un bombardament. Geamurile sunt sparte. Unii pereți sunt la pământ, după ce acoperișul s-a prăbușit. Biblioteca nu mai există. La intrarea în curte, chiar lângă strada principală, doar sala de sport a rămas neatinsă. Focul nu a ajuns până acolo. Nimeni nu a fost rănit deoarece clădirea era goală în momentul în care a izbucnit incendiul.
Cele mai valoroase obiecte pe care Camelia le-a pierdut în urma incendiului sunt un laptop și o imprimantă. Dar păstrează o atitudine pozitivă și vorbește despre ajutorul oferit de directorii școlilor din apropiere. Este încrezătoare că elevii și profesorii vor reveni la vechea școală, de aceea le-a cerut elevilor să deseneze schițe ale viitoarei clădiri. „Trebuie să le arătăm că se poate.”
