Într-un cartier din Berlin, copiii români învață să strălucească

După ce coboară din trenul S-Bahn la Friedrichsfelde, Mona Vintilă traversează parcarea unui supermarket din cartierul Lichtenberg din estul Berlinului și intră pe o alee cu blocuri înalte. Lichtenberg e cunoscut turiștilor pentru Grădina Zoologică și Muzeul Stasi – situat în clădirea care a servit ca sediu fostei Securități a Germaniei de Est. După căderea Zidului Berlinului, în cartier s-au mutat tot mai multe familii tinere, iar acum e cunoscut și ca o casă a culturii asiatice din capitala Germaniei.

Când intră la parterul unuia dintre blocuri, Mona e îmbrățișată din toate părțile de câteva fete de gimnaziu. Schimbă câteva cuvinte în germană. Fetele au ajuns în Berlin alături de familii și provin din Europa de Est. Intră alături de ele în sala unde fac cursurile de after school, cu draperii verde-crud și desene în creion prinse pe cei doi pereți fără ferestre sau pe dulapurile masive de metal unde sunt materialele de lucru ale copiilor: de la caiete sau fișe, la sclipici și creioane. Pe un panou de plută e prins un desen cu drapelul României, pe care stă scris „Rumanien ist mein Herz” – „România este inima mea”. Trei fete se strâng la masa din centru și încep să coloreze pe foi A4 interiorul conturului unei coroane. Când își dă seama că Alina, una dintre fete, nu a ajuns încă, Mona scoate telefonul și îi sună părinții. Le face fetelor de la masă semn să nu vorbească și pune conversația pe difuzor. Tatăl fetei răspunde și o liniștește pe Mona: Alina s-a dus acasă să mănânce după școală, dar va ajunge imediat la after. Apoi, tatăl o roagă să discute ceva personal. Mona închide difuzorul, se depărtează puțin de masă și continuă convorbirea cu tatăl pentru încă vreo câteva minute.

Mona este asistent social în Berlin și de șapte ani face parte din asociația südost Europa Kultur e.V., care se ocupă de integrarea comunităților vulnerabile – cum sunt refugiații și minoritățile – prin consiliere, sprijin, educație și ajutor în găsirea unui loc de muncă. Într-unul din proiectele asociației, Mona lucrează alături de copii romi veniți din România la un after school, unde mai are și colege din alte țări din sud-estul Europei, precum Croația, Serbia și Bulgaria. Programul e sprijinit de primăria locală, care, interesată să le ofere copiilor cât mai multe șanse la integrare, pune la dispoziție resursele de care Mona și colegele ei au nevoie pentru a le oferi copiilor un spațiu sigur, în care își pot cultiva încrederea în sine, pot învăța limba germană și pot discuta problemele pe care le întâmpină.

Majoritatea copiilor veniți din România sunt dintr-un sat din Dâmbovița, de unde oamenii au emigrat masiv. Mulți dintre ei au ajuns cu întreaga familie în Berlin. Aici, locuiesc în apartamente mici, cu cel mult două camere, deși unele familii depășesc șapte sau opt membri. Pentru că părinților le e greu să navigheze birocrația germană, oameni ca Mona intervin și îi ajută să completeze documente, să înțeleagă legislația sau merg alături de ei la ședințele cu părinții, pentru a le traduce ce spun profesorii. „Mă bucur că lucrăm cu părinții”, spune Mona.

Părinții au încredere în noi, îi ajutăm cum putem, cu acte, cu informații despre educație, despre școală, despre psihologia copilului. Și mă bucur că există aceste proiecte în care lucrăm cu copii, în care îi facem să se simtă cât de puternici și de strălucitori pot ei.

În apartamentul ei din Kreuzberg – un alt cartier berlinez, cunoscut pentru multiculturalitatea lui –, pe biroul de lucru din sufragerie, Mona Vintilă are lângă laptop și mobilul cu tastele șterse două teancuri de cărți. În vârful lor sunt unele despre istoria și cultura romilor, iar pe coperta uneia dintre ele e așezat și un glosar cu titlu în germană despre antisemitism și rasism în lucrul cu adolescenții.

Mona e din Cisnădie, un oraș la puțin peste 10 kilometri de Sibiu. Când vorbește despre parcursul ei și momentele care au adus-o unde este acum, recunoaște că a avut noroc să meargă la un liceu de prestigiu din Sibiu, educație care i-a oferit oportunități la care altfel n-ar fi avut acces. La facultate a mers la Cluj-Napoca, la Studii Europene, iar la 20 de ani a plecat prima oară în Germania, la Münster, cu o bursă Erasmus. „Ce m-a marcat pe termen lung e că am avut contact de-odată cu oameni din toată lumea”, spune Mona. Pe lângă asta, a fost fascinată de cultură și de profesorii din universitate. Și a ajutat-o faptul că știa germană din școală și i se împlinea în sfârșitul dorința de a vorbi cu localnicii o limbă străină care-i plăcea. S-a întors în Cluj, unde a terminat licența și a făcut și un master. Când a terminat facultatea, la 24 de ani, nu știa ce să facă cu viața ei. Spune despre moment că a fost o „criză existențială”, însă la sfatul unor prieteni a aplicat pentru o bursă în Parlamentul Germaniei. A obținut-o și a petrecut cinci luni în Berlin, perioadă în care a avut acces la instituțiile nemțești și la ședințe de plen, ceea ce a ajutat-o să cunoască mai bine birocrația germană. După lunile petrecute acolo, s-a întors în România și a lucrat în Ministerul Agriculturii timp de un an, însă după ce a fost victima unui jaf nu s-a mai simțit în siguranță pe străzile din București, așa că a revenit în Berlin, unde s-a înscris la un al doilea master și și-a găsit un job în marketing.

În 2009, la puțin timp după aderarea României în Uniunea Europeană, tot mai mulți români ajungeau în Germania și în Berlin, așa că administrația locală a început să angajeze persoane care vorbeau românește și care puteau lucra ca asistenți sociali, indiferent de formarea lor inițială. „Și am zis: dragă univers, ăsta e momentul, ăștia sunt oamenii, am vrut să lucrez cu oameni la Berlin, e un subiect care mă interesează din studenție. Și am început”, își amintește Mona. Îi ajută pe românii care ajung în Berlin să înțeleagă cum funcționează noua societate, ce trebuie să facă pentru a obține o locuință sau un loc de muncă și cum să-și înscrie copiii la școală. La nevoie, merge și discută cu profesorii și se asigură că elevii români nu ratează oportunități de învățare: fie că e vorba de simpla prezență la școală sau de șansa de a participa la activități extrașcolare cum sunt cursurile de gimnastică. Spune că meseria de acum a învățat-o practicând-o, înspirându-se de la colegii mai în vârstă și citind pe cont propriu, mai puțin de la cursuri de formare.

Pasionată de muzica rap și cultura hip-hop, Mona a început la un moment dat să meargă la evenimente pedagogice și să prindă drag de pedagogia hip-hop, un stil de educație care aplică principiile hip-hop în procesul de învățare al copiilor. Citind mai multe despre principiile acestei pedagogii, Mona și-a dat seama că erau multe metode pe care deja le aplicase instinctiv, înainte să știe conceptele. De exemplu, pentru a-i motiva pe copii să găsească soluții la problemele pe care le au și pentru a le creștere încrederea de sine, îi numea „supereroi”. În pedagogia hip-hop fiecare copil este „celebrat” ca un supererou, cu siguranța de sine care vine dintr-un talent anume sau doar din pasiunea pentru muzică. Copiii au scris pe cartonașe prenumele lor in culori diferite, folosind litere în stil graffiti, apoi le-au lipit pe dulap. Pentru copii, a fost un motiv de mândrie că numele lor sunt acolo, vizibile pentru toată lumea. Îi place modul în care comunitate și individualism coexistă în hip-hop, iar ideea de cypher – acel cerc de oameni în mijlocul căruia unul dintre ei dansează – e o bază de la care copiii pot învăța valorile unei comunități. „Omul din mijloc, care foarte sigur pe el, conștient de talentul și pasiunea lui, e singur acolo și arată ce știe și așteaptă de la ceilalți aplauze – și ceilalți fac chestia asta pentru că e o chestie de cultură”, explică Mona.

Când ajunge la after school, Alina bate palma cu Mona la intrare, își pune geaca roz pe spătarul unui scaun și începe să vorbească în germană cu colegele. Apoi se așază la o masă de lucru și începe să confecționeze felicitări, iar din când îi mai cere materiale din dulap Monei, care găsește și o felicitare de Crăciun confecționată de Alina zilele trecute. La after school, copiii fac teme, se joacă sau desenează și, mai presus de orice, au un mediu sigur în care pot discuta cu Mona și colegele ei despre ce se întâmplă în viețile lor – lucruri bune sau mai puțin bune. Chiar dacă fiecare copil are câte un asistent care vorbește limba țării lui, discuțiile lor sunt majoritar în germană sau romani, limbă pe care Mona a început să o învețe de la elevi. Iar ca să lucreze cu ei la limba germană, îi încurajează să asculte rap și știe că fac asta și în timpul liber. Problema intervine însă când rapperii germani cântă despre droguri, criminalitate sau conflicte cu poliția. „Noi nu-i cenzurăm, e muncă de documentare să aflăm la ce se uită”, mai spune. Vorbește cu ei despre mesajele cântecelor, se uită împreună cu ei la videoclipuri și le discută. Și pentru a-i provoca să-și exerseze gramatica limbii germane și creativitatea, i-a rugat să scrie compuneri despre rapperii lor favoriți. Chiar dacă textele vin cu greșeli, le iau și le discută în liniște pe fiecare în parte, iar apoi copiii le rescriu corect.

Iar Mona îi vede cum, pe parcurs, cu ajutor, încep să capete încredere în ei, ajutați și de mediul în care merg la școală. Chiar dacă, la fel ca în România, și în Germania sunt profesori de tot tipul, Mona vede școlile din Berlin ca pe instituții foarte democratice; cu reguli care oferă orientare și siguranță copiilor, și cu principii enunțate clar chiar pe pereții din interiorul clădirilor. „Am văzut școli care au principiile de pedagogie și de comunicare între profesori scrise mare pe perete – în școala noastră acceptăm critică constructivă între noi, în școala noastră valorificăm fiecare elev cu resursele pe care le are –, atunci înțelegi cât de bine gândită e treaba.”

Însă, în lucrul cu copiii, e nevoie de timp. Iar rezultatele cu adevărat importante vor apărea în generațiile viitoare, când copiii de acum vor fi părinți și vor cunoaște deja școlile germane, rutinele de aici, drepturile și regulile. Ca părinți, vor cunoaște sistemul suficient de bine cât să-și ajute copiii să-l navigheze.

Probabilitatea ca copiii lor să aibă o situație mai bună e foarte mare. Și aici rămân, oamenii ăștia nu mai pleacă din Berlin.

Deplasarea reporterului și fotografului pentru documentarea acestui articol a fost făcute cu sprijin financiar din partea Goethe-Institut Rumänien. Împreună vom organiza în luna februarie o expoziție cu poveștile mai multor români din Germania.