În ultimii trei ani, Mirela Oprea a ținut peste 60 de ateliere de managementul visurilor pentru peste 700 de participanți, de la oameni din companii și organizații neguvernamentale la părinți, profesori sau adolescenți. La finele lui 2019 a publicat Dream Management. Fișa postului pentru cei care aleg să fie managerii propriilor vieți – un volum care integrează experiența acestor ateliere și munca de documentare pe care a făcut-o pentru a sintetiza teoriile organizaționale, de management sau psihologie pozitivă care stau la baza metodelor ei de predare. În carte descrie șase funcţii ale unui Dream Manager, o“fişă de post”, o listă cu sugestii de activităţi și metode pentru a te asigura că ajungi unde ți-ai propus. Atfel, spue Mirela, „dacă ai vrea să te “angajezi” pe tine însuţi pentru a-ţi realiza visul, vei şti exact ce să îţi ceri şi apoi cum să te verifici.”
Unul dintre subcapitolele cărții ei este adresat profesorilor, părinților și psihologilor școlari pe care speră să-i câștige ca aliați în a construi o lume în care va fi firesc să întrebi „care este visul tău?”
„Ia-ți un moment să te gândești cum ar fi fost viața ta dacă ai fi avut alături un manager de visuri. Un părinte sau un cadru didactic care să te fi ajutat să înțelegi ce înseamnă să ai acel vis, cum trebuie să te dezvolți ca să îl poți realiza și unde se află resursele pe care trebuie să le accesezi. Cât de diferită ar fi fost viața ta dacă ai fi avut alături o astfel de persoană? Unde ai fi fost acum?
Profesorii, părinții și consilierii școlari sunt cei mai „chemați” manageri de visuri. Poate că acesta ar trebui să fie unul dintre cele mai importante roluri ale lor: să îi ajute pe elevii, respectiv copiii lor, să își identifice visurile și apoi să le orienteze gândirea și resursele pentru realizarea lor.” (Dream Management, Capitolul VI, Visul meu caută manageri și colaboratori)
Școala9: De ce ar fi responsabilitatea școlii să cultive visurile elevilor?
Mirela Oprea: Pentru că e foarte important să creștem motivația elevilor spre învățare. Nu avem suficientă motivație, dar cum o generăm? Studiile științifice spun că cea mai importantă motivație sunt aspirațiile noastre, dar noi nu cultivăm în elevi abilitatea de a se gândi la visurile lor.
Visul meu ar fi să creăm o școală în care motivația cea mai înaltă este conectată cu învățarea. Cum? Învățându-i să-și cunoască motivația personală și dându-le unelte. Dar cum generezi asta în elevi dacă nu lucrezi cu profesorii? Dacă profesorii înșiși nu-și cunosc aspirațiile și nu cred în ele.
Ș9: Dar cum faci asta fără să creezi inegalitate? Știm că în teorie profesorul asta face, te ajută să îți dai seama la ce ești bun și te sprijină. Dar se întâmplă ca școala să vină în întâmpinarea copiilor cu visuri pentru că ai eu învățat acasă sau extrașcolar care le sunt punctele tari, care le sunt visurile și le pot articula. Dar într-o zonă săracă îți lipsește capacitatea de a planifica viitorul.
M.O.: Poate sună paradoxal, dar tocmai de-asta eu nu-mi doresc să lucrez cu copiii. Eu vreau să lucrez cu adulții, cu profesorii, și să avem un program vast la care să poată să acceadă orice profesor care își dorește să învețe teorie și practică de management al aspirațiilor. Există dovezi neuroștiințifice despre cum putem să ne folosim aspirațiile pentru dezvoltarea noastră. Pe acești profesori i-aș vedea incluși într-un astfel de program. Dar nu doar pentru a le duce la clasă. Mi-aș dori un program în care visurile și aspirațiile profesorilor să fie materia primă. Să exerseze pe ei înșiși. Unul dintre lucrurile foarte necesare în școala noastră ar fi un efort de dezvoltare personală a profesorilor. Nu se investește în profesori. Toate companiile importante care vor să-și fidelizeze angajații fac life long learning. Nu vedem asta la nivelul școlii sau nu există lucruri de calitate. De câte ori mă duc să vorbesc cu profesori, de foarte multe ori voluntar, am discuția asta despre pregătirea lor și se plâng foarte mult de calitatea cursurilor.
Ș9: Ce-ai descoperit despre profesori în atelierele de dream management?
M.O.: În primul rând că este o nevoie uriașă de programe care să privească profesorul din perspectiva lui de om. Programe de dezvoltare personală pentru profesori. Ei au o misiune extraordinar de grea în societate, dincolo de numărul mare de elevi din clase sau de faptul că unii dintre ei poate nu au cea mai bună pregătire cu un modul psiho-pedagogic făcut în goana calului. Profesorii sunt în prima linie a dezastrului socio-economic din țara asta. 50% dintre copiii României trăiesc la limita sărăciei. Ei se confruntă cu efectele acestui dezastru. Ei sunt cei care primesc copiii flămânzi la școală. Ei sunt cei care-i văd uzi la picioare. În plus, să recunoaștem, sunt prost plătiți. Câți dintre noi am vrea să facem munca lor? E adevărat că există o elită a profesorilor care au structuri paralele de meditații și after school, poziții de putere și pentru care școala e un sistem semiprivat. Dar, în majoritatea cazurilor, nu.
Tot prin paralela cu ce se întâmplă în corporații, [în școală] nu există conceptul de echipă adevărată. Nu există ideea de echipa școlii care merge într-un team building adevărat. Desigur că nu există alianță educațională în jurul claselor dificile. Desigur că există neînțelegeri. Mă întreb cum rezistă ei psihic? E o muncă foarte singuratică. Ești tot timpul înconjurat de o mie de copii, dar de fapt ești lupul singuratic.
Mi se pare că grija pentru sufletul profesorului nu există. La atelierele mele vorbim despre cele mai intime aspirații personale care se realizează sau nu datorită unor bariere personale. Sunt tristă că se confruntă cu atâtea probleme la școală și nu au cu cine să le discute. Consilierul școlar, supraîncărcat, se confruntă cu elevii. Dar și profesorii au nevoie de sprijin. Trebuie să lucrezi cu toate frustrările în fața elevilor, în fiecare zi. Dacă ai nevoie de terapie, sau coaching, n-ai decât să ți le achiziționezi pe piața liberă. Din ce salariu?
O altă bubă este segregarea excesivă. Școli bune în care anumiți profesori ajung să câștige foarte mult pentru că predau materiile importante. În schimb, în școlile mai puțin bine-văzute este o părăsire. Cred că statul român abdică în mod voit de la multe dintre funcțiile lui sociale. Dezastrul din educație pe care îl vedem acum nu e o calamitate naturală. Nu a venit PISA și ne-a lovit. Dezastrul s-a construit cu multă migală în 30 de ani.
Ș9: Cum poți să integrezi concret la clasă principiile de dream management?
M.O.: Mulți copii nu sunt obișnuiți să viseze, ba din contră sunt descurajați constant. „Da, bine. Tu cu cinciul la matematică vrei să te faci astronaut?!” Trebuie să iei copilul de unde este, cu visurile mai mici, până vede că poate și prinde curaj și pentru cele mai înalte. Asta văd și la adulții care revin la ateliere după ce au realizat ceva micuț și au curaj să aspire la ceva mai înalt.
Din panica de a da mai departe tot ce am studiat am creat metoda COPIL, un acronim din tot ce am acumulat eu în acest domeniu, știință serioasă cu grup de control, cu grup experimental ș.a.m.d.
• C vine de la clarificarea visului. Poate să pară banal, dar de multe ori ai o idee vagă și prin întrebări poți să ajungi acolo și să-l verbalizezi.
• O vine de la obstacol. Mintea noastră are tentația să fugă în imaginar, ca să te conectezi cu concretul ai nevoie să te gândești la obstacole. Creierul nostru e o mașinuță de rezolvat probleme.
• P vine de la pasul cel mai mic. Care e pasul cel mai mic de care nu te temi? Cel care nu va rezolva visul, dar te va scoate din inerție.
• I vine de la inimă bună, adică prietenii visului tău. Dacă ești un băiețel care vrea să facă parte dintr-o echipă de robotică, pe cine rogi să te ajute? Avem o reticență foarte mare în a cere ajutorul.
• L este de la liniște. Cum creăm liniște în capul nostru? Creierul tău este prietenul sau dușmanul tău? Îți spui că nu poți și că nu ești în stare de nimic sau te încurajezi?
Ș9: Cum primesc părinții lucrul cu visurile copiilor?
M.O.: Susținând conferințe pentru părinți, mi-am dat seama că sunt foarte speriați de visurile copiilor lor. Copiii foarte pasionați de jocuri sunt acuzați de părinți de dependență și, de teamă, ghidați spre alte meserii respectabile. Dar 65% dintre joburile copiilor noștri nu s-au inventat încă. Eu cred că ei au un instinct mai bun să meargă în direcțiile respective, dar noi îi descurajăm. Așa cum fugim de tot ce înseamnă pictură, muzică, balet, „ca să nu fie muritori de foame”. Eu cred că în viitor tocmai aceste abilități ne vor diferenția de colegii noștri roboți. Văd părinți care, după ce au descurajat activ tot ce-i interesa pe copii, se plâng apoi de adolescenții lor care nu au niciun vis, sunt inerți și nu știu ce vor să facă.
Sau, la polul opus, îi presează să fie rezilienți și să nu abandoneze pasiuni cu care nu se mai identifică. „Nu renunța niciodată la visul tău” este un mit oribil. Ba da, e foarte important să și renunți dacă asta simți. Poate ai visat când erai o versiune mai puțin șlefuită a ta, sau poate a evoluat diferit societatea. Dar perseverența și chinuiala nu sunt singurii factori pentru succes, nu-l garantează. Uneori, e bine să renunți.
Ș9: Ce planuri își fac profesorii la finele atelierelor de dream management?
M.O.: Eu aduc în discuție joculețe și metode educative prin care poți să stimulezi visarea la clasă. Profesorii găsesc căi prin care să le conecteze cu materia lor. Sunt foarte deschiși și comunitatea din Timișoara m-a rugat să fac un curs cu mai multe module și să le predau din abilitățile unui dream manager, ca ei să dea mai departe. E foarte greu să te abții să contaminezi câmpul elevului și să-i impui viziunea ta de adult. Să creezi un mediu sigur în clasă ca ei să-și exprime visurile, fără teama de a fi luați peste picior.
Alunecăm cu foarte multă ușurință în ideea că noi adulții știm mai bine. Ne abținem cu greu să nu distorsionăm visurile celorlalți. Profesorii sunt foarte obișnuiți să predea, să vorbească. Mult mai puțin să asculte și să dea spațiu.
Ș9: Profesorilor li se pare fezabil să facă loc, pe lângă birocrație și programă, pentru cultivarea aspirațiilor în clasă?
M.O.: Toți spun că sunt excedați de birocrație și nu au timp să predea de câte hârtii fac și în câte comisii sunt incluși. Nu știu cum să răspund, e o problemă sistemică. Școala e pentru hârtii, iar elevul e închistat în niște chingi care nu au nicio legătură cu dezvoltarea lui ca om. Noi suntem într-o țară în care nu mai putem face învățământ standardizat după ce am lăsat sistemul atâția ani în paragină. Elevii sunt la nivele mult prea diferite. Nu ar trebui să predai în funcție de curiculă, ci în funcție de elevi. Pierzi pe drum 90% din ceea ce ar trebui să faci. A venit timpul să nu mai fim obsedați de curiculă, ci să fim obsedați de copii.
Dacă vrei să iei legătura cu Mirela Oprea, o găsești la mirela@mirelaoprea.com.
Dacă ești profesor și ai vrea să ne povestești despre aspirațiile tale, scrie-ne la ana.maria.ciobanu@decatorevista.ro
Fotografii arhiva personală
