Sunt Ramona, profesoară de limba franceză într-o comunitate din judeţul Ilfov şi, în fiecare săptămână, duc cu mine aproximativ 300 de copii, 300 de poveşti, 300 de înfrângeri, 300 de victorii. Alături de ei: Dragoş* de la clasa I care se plimbă prin clasă, Gabi de la a II-a care îşi împunge repetat colegul cu pixul în obraz, Raluca de la a III-a care vorbeşte încontinuu, Ianis de la a IV-a care cântă manele în timpul orelor şi înjură. Copii care nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile, copii cu care nimeni nu stă de vorbă sincer şi autentic, copii care nu înţeleg la ce foloseşte şcoala. Dar de asta sunt aici.
La doi ani de când părinții lui au venit din Iran în România, Barbod se pregătește pentru clasa a IV-a în București și profită de vacanța de vară ca să învețe mai bine limba română.
Am fost în școala din Călărași unde deja s-au pilotat planuri-cadru diferite în ultimii patru ani. Cum au făcut asta și cu ce rezultate? Întrebări pe care și le pun azi profesorii multor licee, aflați în situația de a alege ce tip de planuri-cadru implementează, căci Ministerul Educației le oferă două variante. O opțiune „conservatoare”, în care „niciunei discipline nu i s-au tăiat orele” și una „curajoasă”, în care școlile au libertate să își facă orarul după capul lor și să pună în el și activități care până acum intrau la „extracurricular”.