Lecția cap-coadă

Știm că viața este viteză. Pentru drumuri cu mașina sau cu căștile în urechi, vă oferim mai sus varianta audio a articolului.

Holurile Școlii „Elena Donici Cantacuzino” nr.4 din Pucioasa, județul Dâmbovița, sunt prima clasă în care intră elevii. Pe contratreptele dintre cele două etaje sunt înșirate tabla înmulțirii, expresii din limba franceză sau cifre în engleză. Pe jos, un șotron și cercuri colorate despărțite de o linie verticală, pentru exersarea săriturii în lateral. Pe pereți sunt fotografii cu copiii în tabere, proiecte de ecologizare sau digitalizare, expoziții de pictură ale elevilor, mărginite de post-it-uri cu încurajări. Mai sunt compuneri la limba română, rezultate la Olimpiade, cupe de la meciuri de rugby, o schemă care explică cum funcționează Consiliul Elevilor sau indicații pentru părinții care au venit la zilele porților deschise. Claudia Ionescu, directoarea școlii, are grijă ca școala să fie o carte interactivă care să oglindească întreaga familie.

Ionescu, 45 de ani, brunetă cu păr scurt și ochi albaștri, și-a dorit să fie învățătoare din primară, de când învățătorul ei transforma toate orele în povești. Primele ei lecții de abecedar din ’92 de la Școala nr. 4 din Pucioasa au fost inspirate din răbdarea lui. Din 2002 a devenit director adjunct, când directoarea plină i-a spus că are nevoie să se bazeze pe ea, iar din 2013 a devenit ea însăși director plin. În ultimii ani, Ionescu a simțit funcția de conducere tot mai apăsătoare, cu responsabilități în domenii în care nu avea pregătire, precum cel juridic.

Problemele urgente ale școlii au ținut-o, între timp, în priză. Cât încă era adjunctă, în 2010, Școala nr. 4 a asimilat o altă școală depopulată, cu copii chiulangii sau violenți fizic. În 2014 au început renovarea școlii, la șase ani de la solicitarea sprijinului financiar la primărie. Urma să o extindă și cu o mansardă, ca să acomodeze toți copiii. Din cauză că firma de construcții „s-a lungit” cu lucrările dincolo de vară și nu a pus un acoperiș temporar după decopertare, școala, spune Ionescu, s-a transformat „dintr-una funcțională și model pentru județ, într-o ruină”. În timp ce copiii din cele două școli învățau în trei schimburi, în trei clădiri din oraș, ploaia zilnică din acea primăvară și-a făcut loc în pereții școlii și clădirea a devenit fabrică de mucegai. „Simțeam că nu ne mai regăsim”, spune Ionescu, „ceva s-a întâmplat”.

O vară de reparații s-a transformat în doi ani în care copiii au făcut slalom între clădirile la câțiva kilometri distanță unele de altele, cu ore de 40 de minute și pauză de cinci. Deși Ionescu îl numește „momentul de criză instituțională”, a fost și perioada cu unele dintre cele mai mari reușite: în 2015 deveneau Școală Europeană și erau acceptați în patru proiecte Erasmus+ (linie de finanțare pentru proiecte de învățare pe tot parcursul vieții), după ce în 2014 pierduseră cinci. Rată de promovare 100% la Evaluarea Națională.

Dar victoriile au fost ajunse din urmă de pierderi. „Un părinte nu-și înscrie copilul într-o școală cu pereți mucegăiți, cu plimbări între trei clădiri.” Au pierdut atunci o clasă pregătitoare și cu greu au format alte două. Au ieșit în stradă cu părinți, profesori, au pichetat primăria, au făcut grevă în prima zi de școală, pentru că nu mai suportau să stea cu școala în jumătăți de renovări.

În 2016 spune Ionescu că s-a schimbat totul, odată cu un primar nou care avea copii în școală. A înțeles lupta, a accelerat totul. Pe de altă parte, o treime din personal fusese schimbat: unii profesori au ieșit la pensie, alții au plecat. „Lumea era dezorientată, spațiu nou, oameni noi, copii noi.” Într-un context în care nu știa de ce să se ocupe mai întâi, Ionescu a primit un telefon de la Asociația pentru Valori în Educație (AVE), care o invita în 2017 la Edu Leaders Forum, o conferință care reunește specialiști în educație, oameni din mediul de afaceri, profesori, directori. (Fusese recomandată de Inspectoratul Școlar Județean ca fiind un director bun.)

N-a putut să ajungă, dar a aplicat, apoi, la Academia de Leadership și Management Școlar, proiect prin care echipa AVE pregătește 40 de directori de școli și licee să devină lideri mai buni pentru echipele lor. Programul primei generații de directori a început din primăvara lui 2018 și se va încheia în vara lui 2019. Cei 40 primesc sprijin de la comunitatea de business (tot ei au finanțat programul; costurile pentru o persoană au fost estimate la 10.000 de euro, din care directorii plătesc o taxă de 600 de euro), de la specialiști internaționali în educație din Australia sau Marea Britanie, la ONG-uri precum OvidiuRo, care lucrează în școli din zone defavorizate și la licee precum Transylvania College, cu un program-model de well-being. Directorii învață să facă analize de nevoi pentru școli, să evalueze calitatea orelor, să schimbe spațiul ca elevii și echipa să interacționeze mai mult cu el sau să aibă discuții dificile cu colegii.

Ionescu nu și-a făcut speranțe că va fi selectată, pentru că nu avea în școală probleme grave precum abandonul școlar. „Dar le-am spus că vreau ca școala să reușească mai multe.” Ionescu a fost primită cu brațele deschise, pentru că Academia nu căuta (doar) școlile cu problemele grave, ci pe cele în care directorii au ajutat la repararea unor situații, care au avut inițiativă. Ionescu dăduse dovadă de ambele și, după jumătate de an în program, câștiga la același Edu Leaders Forum, care recunoaște meritele mai multor directori, premiul „Cel mai bun director al anului 2018”, pentru încercările continue de digitalizare a orelor, pentru patru programe de formare a profesorilor implementate în șase luni și pentru creșterea la 87% a numărului elevilor cu o motivație crescută pentru învățare.  

Chiar dacă directoarea nu se confrunta cu abandonul școlar, a știut că se confruntă cu lipsa de interes a elevilor, că e nevoie să vină cu ceva mai atractiv, „ca ei să poată învăța cu sens”. Unii profesori din școală folosesc strategii de învățare prin cooperare (îmbie elevii să lucreze în echipe, spre exemplu), pe care le-au învățat din alte proiecte, doar că trebuie „să mai schimbi, să revigorezi”, crede directoarea, care a înființat și o clasă Step by Step. La începutul lui 2018, când a văzut câte cursuri de formare există pentru folosirea tabletelor și a tablelor interactive în lecții, și-a spus că asta e direcția. „Mi-a plăcut la Erasmus+ că nu mai aplici ca individ, ci ca școală, pe baza unei analize de nevoie; am zis asta e”.

Și-a trimis atunci 12 profesori din 30 la formare în Spania, Marea Britanie și Finlanda, apoi au urmat formări în cascadă pentru tot județul. Apoi, întrebarea „cum aduci tabletele?”.

Potrivirea a venit dintr-un proiect POSDRU prin care școala lor câștiga zece tablete și o tablă smart. În cadrul proiectului, au câștigat un concurs de creat un capitol digital pentru matematica de-a III-a. Învățătoarele pe care Ionescu le rugase să colaboreze au venit cu propuneri la geometrie, cu segmente de dreaptă gândite să fie trasate de la calculator. Prin alt proiect al Primăriei de dotare a școlii, directoarea a mai cerut 10 Ipaduri. Tabletele sunt folosite ca suport video la științe (Youtube) sau ca să creeze publicații cu coperte și cuprins la română. „Unele aplicații pot fi transferate pe telefoane și copiii asta fac.”

Ionescu e ochi și urechi, oriunde ajunge. Din Finlanda a furat ideea unui aparat, „ceva cu un picior cu focalizare”. Erau vizualizatoarele care proiectează pe tablă o lecție din manual, apoi pe imaginea de pe tablă „editezi”, subliniezi direct cu un marker. „E bun la demonstrații la chimie, biologie, fizică”. De toamna trecută fiecare dintre cele 18 clase în care învață două schimburi are un vizualizator pe catedră. Nimeni nu se apropia de ele la început, „dar așa începe schimbarea”, spune Ionescu. A lăsat un aparat pe mâna unui elev de-a VI-a pe care-l știa bun la info și i-a spus că-l învoiește de la ore, doar să-i spună cum funcționează. Într-o jumătate de oră, directoarea avea și un ghid cu pași de utilizare. Ușor, au învățat toți profesorii. Ionescu crede că e un progres și pentru că celor mici le place să umble cu el. „Plus că face poze, filmează și încape bine pe catedră.” Cu toată formarea și tehnologia, lipsesc exercițiile adaptate interactiv pentru tablete. „Pentru trei exerciții la română”, spune Ionescu, „îmi ia toată după-amiaza”. Amintește de o tentativă eșuată a MEN de a lansa manuale digitale.

Dar digitalizarea este doar una dintre multele direcții pe care trebuie să acționeze un director de școală. În urma unor evaluări aplicate copiilor, Ionescu a aflat că o treime din ei au probleme de logică și gândire. Pentru asta, Ionescu aplică în continuare la formări Erasmus+. Învățătorii vor merge, spre exemplu, la un curs care să-i ajute să aducă matematică și științe mai aproape de copii prin jocuri. „Mi-am dat seama că problemele de la matematică apar dintr-a III-a, nu apar la a VIII-a”. Directoarea renovează și un spațiu din școală care să devină un laborator interdisciplinar pentru mate, bio, fizică, chimie. Copiii vor aplica ce învață la real și vor dezvolta proiecte precum văzuse ea în Finlanda: elevii își construiau birouri, deci aplicau principii din fizică, matematică și tehnologie într-o sarcină mare.

Directoarea a comandat și mașini de cusut, pentru a da opțiuni elevilor, într-un oraș cu părinți croitori, cunoscut pentru producția de lenjerii de pat. Din banii câștigați într-un alt proiect școlar, a cumpărat șevalete pentru un atelier de pictură, apoi opt seturi de Lego „Education We Do” 2.0, din care copiii fac roboți pe care-i programează. În Turcia a văzut un amfiteatru pentru proiecții 3D, așa că a cumpărat ochelari și ecran și pentru ai ei. Ionescu vrea să implice copiii și în amenajarea spațiilor, așa că a cumpărat suluri de hârtie albă, pe care a derulat-o ca pe un covor pe holuri. Copiii le-au colorat, apoi le-au expus pe gardurile școlii; pe unul vechi îl mascaseră cu mușcate. Tot cu ei a bătut în cuie și a pictat europaleți în curte, ca să aibă bănci pentru pauze.

Când nu e cu copiii și când nu vizitează ea orele, profesorii o cheamă să asiste pentru feedback. Într-o dimineață de martie, după ce aliniase transportul mai multor microbuze cu copii spre spectacolul „Amintiri din copilărie” (în vizită la Centrul lor Cultural), a ajuns pe un scaun în fața mini-tribunelor vopsite-n tricolor, din sala de sport. Înainte de renovări, sala arăta mai mult ca un depozit îmbâcsit, spune directoarea. A asistat la o oră de „muzică și mișcare” de la clasa a IV-a și a completat o fișă cu obiective precum înțelegerea sarcinii sau scopul exercițiului.

Copiii s-au așezat în două rânduri cu baloane între ei. Trebuia să se deplaseze ca două râme, fără să scape baloanele colorate care-i încheagă. Se mișcau greoi și chicotesc. De pe margine, câteva profesoare care au asistat le indicau cum să stea „mai bine”. Apoi, copiii au format statui umane, unde fiecare a stat într-o poziție indicată de profesoara de sport. Profele au început să vorbească din nou. „Nu ai pus bine, a zis mâna dreaptă”. Când profesoara i-a adunat în jurul ei să-i întrebe care cred că a fost scopul și ei spun „să stăm în poziția X”, doamnele au vorbit iar: „nu ăsta era scopul”, după care și-au pus mâinile la gură. „Vezi cum suntem, noi adulții?”, spune Ionescu, „nu putem să ne abținem”. 

Oricât de colorată, locuită și digitalizată devine școala nr. 4, directoarea se întoarce des la firul ierbii, iar adulții care nu se abțin la o vizită nu sunt, de fapt, problema mare. Formarea inițială a profesorilor e ca inexistentă, iar Ionescu îi ia pe debutanți - care vin după doar câteva ore de practică - să asiste la orele ei în primele luni, să-și ia notițe. „Vin în sistem oameni care în viața lor nu au proiectat o lecție cap-coadă, nu sunt pregătiți să-și adapteze predarea în funcție de personalitățile lor, nu știu să predea o literă.” După ce îi formează „cât de cât”, pleacă. Directoarea? O ia de la capăt.

Știe că poate face instruire internă, dar nu înțelege de ce formările inițiale nu mai sunt pline de practică, spre exemplu, ca acum 20 de ani. Directoarea povestește despre o absolventă de liceu pedagogic care nu știa de ce intră într-o zi la o oră. „Ce faci 45 de minute acolo, pentru ce? Planificarea e ABC-ul oricărui profesor”.

Prin AVE, Ionescu a fost în vizită la alte școli din program, precum Transylvania College, cu o parte din profesori. „Vreau să creez sentimentul că suntem buni, dar putem fi mai buni”. I-a plăcut la Transylvania că obiectivele lecției se formulau pe loc, cu copiii, toți erau conștienți de ce vor învăța în următoarele 40 de minute. Asta văzuse și-ntr-o vizită în Țara Galilor, unde profesorii scriau obiectivele în caietele elevilor, iar la finalul orei se revenea la întrebări: „Am înțeles astăzi ce este adjectivul? Putem să-l identificăm?”. Ionescu crede că e nevoie de tot mai multe ieșiri în spațiile altora. „Ca profesorii noștri să aprecieze ce avem. Ce n-avem să-și dorească; să fie un context de învățare.”

Unul dintre scopurile AVE e ca directorii să se gândească ce pot aplica în școlile lor din alte părți. Ca un prim masterat privat, dedicat dezvoltării abilităților de leadership ale directorilor de școli, Academia îi împinge să se gândească la școală ca la un business pe care vor să-l conducă eficient și-n care oamenii (părinții în cazul de față) să-și dorească să investească (să-și înscrie copiii la școlile lor). Pentru asta e nevoie de o echipă competentă, de discuții, evaluări, analize, iar AVE pune la dispoziție prin specialiștii români sau internaționali o serie de instrumente, formulare de evaluare (a profesorilor, a locului ca well-being), cursuri și consultanță. O zi de curs poate cuprinde: discuții 1 la 1 cu membri ONG, identificarea corectă și adresarea provocărilor pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, discuții despre evaluarea în școli, transformation managament sau workshopuri în echipe pe baza planurilor individuale de acțiune.

Cu ajutorul coach-ului din Academie, persoana din business desemnată fiecărui director, Ionescu a lucrat la felul în care introduce în școală lucruri: schimbarea trebuie să vină dintr-o nevoie comună. A venit la consilii cu post-it-uri colorate, unele pentru reușite, altele pentru situații dificile sau lucruri inedite, nu în ultimul rând post-it-uri pentru stabilirea unor obiectiv. Mulți au scris că vor să implementeze cultura obiectivelor la copii, ca ei să fie conștienți de ce învață.

Ionescu a plănuit și 40 de vizite la ore în două săptămâni, discutate cu același coach care a întrebat-o „de ce așa multe?”. Nu a reușit să intre la toate, dar săptămânal e în clasele colegilor. Își dă seama din primele cinci minute dacă o oră e plictisitoare după fețele copiilor, după zarva din clasă. Intervine când crede că trebuie, cum a făcut-o la o oră de istorie, când a întrerupt o dictare de ani ca să-i împartă pe copii pe grupe și să-i provoace să explice un război într-o scenetă mută. În aceeași zi a primit un mesaj de la o elevă: „dacă toate orele de istorie ar fi ca astăzi, ne-ar plăcea mai mult”.

Coach-ul din Academie este vocea imparțială din afară care poate evidenția soluții care există în fața directorului, dar pe care nu le vede pentru că încearcă să gândească pe cinci paliere separate. Deodată. Când Ionescu a fost depășită de conceperea unui orar de pregătiri și recuperări pentru cei în situație de corijență, coach-ul a întrebat: „Diriginții nu te pot ajuta?”

Tot pentru modernizarea sistemului de predare, directoarea șlefuiește un sistem de shadowing între profesori – tu mă înveți metode de gândire critică, eu pe tine cum să lucrezi cu tableta. (Fiecare trebuie să treacă prin zece întâlniri diferite și să pună selfie-uri și statusuri cu învățături, pe grupul lor de Facebook.) „Dacă fiecare îmbunătățește școala cu zece ore de pregătire”, spune Ionescu, „ori 50, vom fi cu (cel puțin) 500 de ore mai buni”. Colaborarea dintre profesori înseamnă și teme mai puține pentru elevi. Pentru asta, directoarea pune la punct un sistem (tabele și discuții între profii din aceeași zi de la o clasă) prin care să știe unii despre alții ce dau pentru acasă, ca să nu supraîncarce ziua unui elev.

AVE a venit într-un moment în care Ionescu se simțea copleșită și singură. Nu are în școală nici administrator, nici al doilea secretar, nici mereu profesori de arte (muzică, desen), nici posibilitatea de a-și forma singură echipa și se simte uneori suptă într-un burete al grijilor urgente precum toalete împânzite cu hârtie igienică, copii care se urcă pe acoperiș sau sincronizarea unor microbuze care să ducă elevii la teatru. Sau managementul profesorilor care asistă și corectează la simulările de la a VII-a și a VIII-a. Când simte că nu poate vedea la nivel macro, în toată vria, Ionescu se plimbă la nivel micro, pe holuri, un obicei preluat de la un expert australian al Academiei, care le-a povestit că pe ușa lui de director scria „go outside”. Acum, în biroul directoarei, în stânga ușii, stă o săgeată neagră cu vârful spre ieșire, pe care sunt patru tălpi verde-lime.

Când nu face educație igienică cu bobocii în pauze, Ionescu cheamă părinții la școală, că să completeze la laboratorul de info un chestionar de well-being, punct de discuții dificile. De la Transylvania College, sursă permanentă de bune practici pentru directorii Academiei, Ionescu s-a inspirat pentru un nou formular de evaluare a profesorilor, care o va ajuta să facă o medie pe școală, cu întrebarea mare „cât ne propunem să creștem (și în ce fel)?” Momentan a apucat să evalueze puțin peste 30 de profesori din 53, iar grila orizontală pe care o completează cu punctaj de la 1 la 3 vizează calitatea lecțiilor, cu subpuncte precum „încurajarea elevilor”: toți (3 puncte), majoritatea (2 puncte), unii (1 punct), niciunul (0 puncte). Până acum, media trece cu puțin de 2. Colegii directoarei au de lucrat la metodă, la caracterul practic al unei lecții și în cazul matematicii spre exemplu, al legăturilor cu viața. „De ce învățăm astăzi rădăcina pătrată?”. Da, programa te va obliga, ca profesor, s-o predai, dar o poți lega, spre exemplu, de măsurarea unei bucăți de lemn, „poate ai nevoie de o formulă pe care o înveți la oră, dar trebuie să vrei să le legi.” Discuții individuale sau în grupuri de lucru despre cum și cât să-și îmbunătățească munca vor urma.

Dacă Ionescu mereu a încercat să facă ce e mai bun pentru școală, Academia de Leadership îi rafinează inițiativele, o sfătuiește să dea feedback tête-à-tête, nu într-un consiliu profesoral sau pe holurile școlii, chiar dacă o profesoară nepregătită a supărat-o la o inspecție. Colerică și directă de fel, Ionescu a învățat să țină o sticlă cu apă în preajmă și să ia două-trei guri înainte să spună ceva, dar se și supără când ajunge să facă treaba altcuiva și tot acel altcineva se supără. Ionescu a învățat în timp și să ceară ajutorul, să delege mai mult.

Analiza de nevoie adoptată de la AVE spune că Școala nr.4 are nevoie de ajutor și din afară, mai exact de cursurile pentru inteligență emoțională ale Domnicăi Petrovai, psiholog clinician și terapeut. Anul trecut, directoarea le-a ratat din cauză că fondurile au venit pe final de an, când nu le-a mai putut folosi.

Pentru asta, Ionescu încearcă să fie la linia de start a cursei de viteză când intră următoarele fonduri în școală (încă așteaptă, deși ar fi trebuit să intre la început de 2019). E pregătită pentru cerut oferte fulger, pentru scris cereri, făcut referate de achiziții publice, așteptat aprobări de la ANAF și, într-un final, transferat sume, dacă nu expiră timpul alocat pe platforma de încărcare a actelor. „Când am văzut că am acolo 10.000 de lei pe care nu îi pot cheltui, m-am simțit ca peștele pe uscat”, spune directoarea, „am pierdut o mare șansă pentru copiii ăștia și pentru profesori”.

Fondurile unei școli ar trebui să vină trimestrial de la inspectorat. Prin intermediul unei platforme, directorii școlilor pot motiva pentru ce au nevoie de bani și pot porni licitații. Dar există o dată de expirare până la care pot folosi fondurile, după care programul nu te mai lasă să urci nimic și pierzi banii. Fondurile vin, de fapt, pe toamnă pentru trei trimestre și nu e suficient timp să motivezi și să ceri aprobări pentru 10.000 de lei.

Fiecare cursă de viteză din Școala nr.4 se sudează alteia și împreună duc la un maraton care are nevoie de strategii, antrenamente și eforturi susținute pe termen lung, nu de heirupeli, cum le mai simte, uneori, Ionescu. Dar directoarea e motivată să meargă „cu cerșitul” la Asociația Părinților sau unde va fi nevoie. De la AVE a învățat să insiste pentru cauza ei și dincolo de gardurile școlii.

„Astea sunt zbaterile noastre, vorbim de descentralizare când eu sunt mai controlată ca acum trei ani”, spune Ionescu, frustrată că contabilul muncește de cinci ori la același document. „Apoi nu mă lași să cheltuiesc banii? Vino și întreabă-mă pe ce i-am dat, cu ce impact, dar lasă-mă să-i gestionez, nu mi-i lua înapoi; ca să pot începe un proces de educație cu resurse bune.”

Ionescu e convinsă că va fi din ce în ce mai grea relația cu statul, că fondurile se vor împuțina (cum deja se întâmplă) și că soluția e din ce în ce mai mult în privat. „Nu mă dezarmez, am învățat să-mi vând produsul și am curajul să spun că vreau să fac o schimbare și să mi-o asum.” „O școală bună are profesori buni”, spune directoarea, cu nevoia formării continue în gând, „iar profesorii buni cresc copii buni”. 

Directorii de școli conduc echipe de profesori, descâlcesc bugete, se gândesc la reparații, la relații sănătoase profesori-părinți-elevi, la formări continue și fonduri, pregătiri, simulări și olimpiade. Ei ajung în poziții de management doar cu pregătirea de profesori sau învățători și sunt nevoiți să învețe totul din mers. Pentru că „Academia de Leadership și Management Școlar” este primul program dedicat dezvoltării abilităților de leadership ale directorilor de școli, vom urmări programul și în alte materiale. Mai puteți cunoaște doi directori din program aici și aici.