Cu zece minute înainte de comemorarea Holocaustului online, profesoara de ebraică Andreea Alter face prezența. Este într-o mică sală a Liceului Laude-Reut, de unde își privește pe două ecrane elevii, printre ei, Yaleen Zosmer și Cristian Iancu. Trei bărbați din echipa tehnică au grijă să se sincronizeze pe ecrane cei din sală, elevii de acasă și una dintre supraviețuitoarele pogromurilor din România, care acum locuiește în Israel.
În pandemie, pe 14 aprilie 2021, doar așa s-a putut organiza comemorarea, într-o după-amiază ploioasă de primăvară. Se așază pe cele câteva scaune din sală Tova Ben-Nun Cherbis, fondatoarea liceului evreiesc (1997), care cuprinde grădiniță și clasele I-XII; Alexandru Muraru, reprezentantul Guvernului României pentru Combaterea Antisemitismului; istoricul Adrian Cioflâncă; Amir Sagron, vice-ambasador al Israelului în România, și fiul și nepoata Adolfinei Regenbogen, care a supraviețuit unei perioade când regimurile fasciste au exterminat aproximativ 6 milioane de evrei europeni.
Ceremonia începe cu un moment de reculegere și o rugăciune în ebraică. Apoi, pe ecrane rulează fotografii de arhivă cu evreii români deportați în Transnistria, în estul Republicii Moldova de astăzi, iar o voce dintr-un film documentar povestește ce s-a întâmplat în anii 1940: „Cel puțin 270.000 de evrei au murit din cauza statului român”, potrivit raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România.
Dintre miile de evrei deportați în Transnistria, 35.000 au fost executați și numai 16 au supraviețuit, explică istoricul Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Teritoriul îl administra statul român, însă acolo locuiau coloniști germani care îi împușcau pe evreii români sau îi lăsau să moară de foame, frig ori boli. În primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost aliata Germaniei naziste – în proces de „purificare etnică” și de conservare a rasei ariane, considerată superioară.
„Nu este normal să discriminăm”
Cei mai mulți copii din această școală n-au fost nevoiți să facă față urii și discriminării pe criterii etnice. Pentru ei diversitatea etnică înseamnă o șansă să învețe despre tradițiile altor țări. „În clasă avem colegi cu origini evreiești, eu sunt armeancă, avem un coleg georgian. Îmi place, pentru că poți să afli despre cultura fiecăruia”, spune Maria Kehaiyan, pe care o întâlnesc la vreo două săptămâni după eveniment, alături de doi colegi. Eleva de clasa a VIII-a are un pulover de sub care iese gulerul alb al uniformei. Învață aici încă de la grădiniță. Crede că e foarte bine să se discute despre antisemitism și genocide, ca să înțelegem unde se poate ajunge când se ține cont de diferențele dintre oameni.
Rebecca Nicolau, colega ei de clasă, își frământă mâinile în timp ce povestește că străbunicul patern e evreu. A aflat de la părinți, căci bunicul, nu i-a vorbit niciodată despre asta.
„Diversitate era și în școala publică, aveam un coleg musulman și ne înțelegeam foarte bine”, spune Bogdan Munteanu, elev aici dintr-a V-a. „Nu este normal să discriminăm”, adaugă băiatul de 14 ani.
Cu două zile în urmă, președintele Joe Biden a recunoscut oficial, pentru prima dată în istoria Statelor Unite, că masacrul din Imperiul Otoman asupra armenilor, în Primul Război Mondial, a fost un genocid. Chiar Maria amintește hotărârea lui Biden. Spune că adulții, spre deosebire de copii, „au opinii fixe” și cu greu îi acceptă pe cei diferiți de ei. E de acord cu ce a învățat la orele de română: „copilăria reprezintă inocența și imaginația” și presupune că, dacă familia nu-i influențează negativ, copiii se bucură de cei de vârsta lor indiferent de etnie.
„Încerc să iert totul și să iubesc România”
Adolfina Regenbogen s-a născut în 1940, când România era condusă de legionari și Guvernul Ion Antonescu, care erau antisemiți, propagau ura față de evrei. Din pricina întreruperii conexiunii la internet, la evenimentul de pe 14 aprilie, femeia nu prea poate răspunde la întrebările elevilor de-a X-a și a XI-a, însă vorbește despre experiența ei într-un interviu proiectat. „Încerc să iert totul și să iubesc România”, spune ea.
Din poveștile rudelor a aflat cum, în 1942, niște bărbați au închis-o cu părinții într-un fel de tabără, amenajată într-o școală de la marginea Bucureștiului și că mama ei i-a salvat viața. A înmânat-o peste gard unei străine și i-a lăsat un bilet cu adresa mătușii. La ea a copilărit până la 5 ani, după care a ajuns la bunicii paterni. Statul român i-a considerat pe părinții ei periculoși pentru că voiau să fugă în Uniunea Sovietică și de asta i-a deportat.
Până la cei 81 de ani, Adolfina Regenbogen a suportat gândul că n-o să afle niciodată cum i-au murit părinții. Știe doar că s-a întâmplat în Transnistria. Acum locuiește în Israel, unde s-a eliberat de „jena pe care o avea în România pentru că era evreică”. Vizitează des țara natală, căci aici locuiesc fiul și nepoata ei, elevă în clasa a II-a la Laude-Reut, școală privată unde învață copii de diverse etnii, inclusiv mulți români. Acum, în România trăiesc în jur de 4.000 de evrei, față de 750.000, în 1930.
Acum câteva zile, când supraviețuitoarea s-a întâlnit online și cu elevii de gimnaziu, conexiunea la internet a fost mai bună și copiii i-au putut pune întrebări. Unii dintre ei au plâns; momentele au rămas pe Facebook. „Îmi cer scuze pentru ce vi s-a întâmplat”, i-a spus o elevă dintr-a VII-a. O altă elevă a întrebat-o ce le-ar zice părinților, dacă s-ar putea întoarce în timp. „Le-aș spune că am reușit în viață și că le mulțumesc că m-au salvat”, i-a răspuns cu voce tremurândă Adolfina Regenbogen.
La ceremonia de comemorare, istoricul Adrian Cioflâncă amintește că există o anumită ezitare în privința expunerii elevilor la povești despre Holocaust. „Ezitare care este parțial îndreptățită, pentru că aceste informații au un potențial traumatizant. Conțin detalii despre suferințe foarte greu de imaginat”, spune el. „Pentru a ajunge la cunoștința unui public tânăr e nevoie de o pregătire pedagogică. Pe de altă parte, trebuie să plecăm de la premisa că informațiile oricum circulă. Dacă ele nu sunt transmise într-o manieră profesională și organizată de specialiști cu filtrele de cuviință, vor ajunge la urechile copiilor pe alte canale, uneori neprofesionale”.
„Învățăm din greșelile făcute înainte pentru a nu le mai repeta”
Pe ecrane, pe lângă alți elevi, îi vedem pe Cristian Iancu și pe Yaleen Zosmer. Cristian citește o scrisoare compusă de unul dintre profesorii de ebraică; rândurile astea fac tranziția de la Ziua Holocaustului (Yom HaShoah) la a doua parte a evenimentului, Ziua Reamintirii Eroilor (Yom HaZikaron). E vorba despre soldații căzuți în război, când s-a format statul Israel. Personajul fictiv a supraviețuit Holocaustului, dar soția lui nu, și el îi trimite această scrisoare în care îi povestește că s-a înrolat în armata israeliană. Iar Yaleen citește o scrisoare reală trimisă de un soldat decedat către părinți.
„După Holocaust, s-a decis înființarea statului Israel, deci există o strânsă legătură între evenimente”, spune profesoara Andreea Alter.
Statul Israel s-a format în 1948 și a fost considerat o soluție împotriva antisemitismului, căci evreii nu aveau o țară. Teritoriul administrat până atunci de britanici și cedat evreilor, din motive istorice și politice, îl voiau și arabii palestinieni care locuiau acolo. S-a ajuns la războaie și conflictul continuă și astăzi. Israelul este o țară, iar ce-a mai rămas din regiunea Palestina este o zonă recunoscută ca independentă administrativ. Conflictul armat în care sunt răniți și omorâți civili divizează politicieni, istorici și filosofi din întreaga lume.
Tova Ben-Nun Cherbis, fondatoarea școlii, le transmite elevilor la finalul ceremoniei că generația lor e importantă și că de la ei vor ajunge istorisirile despre antisemitism la ceilalți tineri. „Îi mulțumesc elevei noastre de clasa a II-a că a avut puterea să asculte toată povestea, despre care mai știa de la tata și de la bunica”, continuă ea. Adaugă și că s-a făcut un mare pas în România că s-au recunoscut aceste crime din al Doilea Război Mondial.
Cristian are 16 ani și este în clasa a X-a la mate-info. După comemorare, îl întreb online cum a fost pentru el ziua asta. „Am rămas cu faptul că trebuie să învățăm despre trecut pentru a avea un viitor cât mai bun și să învățăm din greșelile făcute înainte pentru a nu le mai repeta”, îmi răspunde. Despre scrisoarea soldatului spune că a reușit să intre în starea potrivită, ca să o citească cu intonație și să fie empatic.
Avea vreo 13 ani când a auzit prima dată la o oră de istorie despre antisemitism. Înainte de liceu, a fost la o școală de stat. Atunci n-a prea înțeles ce înseamnă antisemitismul, „pentru că nu se punea accent pe această parte a istoriei”. Era „o simplă lecție”, însă reținuse că ea nu trebuie uitată. La Liceul Laude-Reut a văzut și filme despre supraviețuitori ai Holocaustului, ceea ce l-a ajutat să priceapă experiențele lor. În afara orelor n-a vorbit cu prietenii și colegii despre acest genocid, o singură dată s-au mirat de „cât de grav a fost”.
Profesoara de ebraică Andreea Alter se bucură că 13 elevi au participat la proiect, deși e mai complicat de coordonat online. E primul an de comemorare a Holocaustului la distanță; până acum se întâmpla într-o sală a liceului și erau mai mulți invitați. „Elevii noștri știu multe despre Israel și Holocaust și ne-am dorit să afle și copiii de la alte școli. Ne-am gândit acum să privim platforma online drept un lucru pozitiv, pentru că pot intra elevi din toate orașele țării. E ca o lecție de istorie”, spune ea. Chiar dacă tehnologia le-a dat unele bătăi de cap, simte că cele mai dificile de dus au fost poveștile de viață, precum cea a Adolfinei Regenbogen.
„E ușor să zici ceva care ar putea răni persoana de lângă tine”
Yaleen Zosmer, elevă în clasa a X-a, apare în sală chiar după comemorare. E în școală pentru un alt proiect, dar își ia timp să vorbim despre lecțiile de istorie și de viață de astăzi. Are 17 ani și provine dintr-o familie de evrei. Bunicii au plecat – nu știe când – din România în Israel, unde s-a născut tatăl ei. Din fericire, spune Yaleen, familia ei a reușit să se ferească de autoritățile române în anii în care îi deportau pe evrei. „Cred că e vorba și de noroc, până la urmă”, se gândește ea. Poartă o cămașă albă și un sacou negru și, când gesticulează, iese în evidență un inel mare și rotund de pe arătătorul stâng. „Știam despre Holocaust când am început școala aici, dar mereu e bine să actualizezi cunoștințele. Rar se întâmplă să citești despre asta în ziar, iar la școală avem ocazia să aflăm din surse veridice ce și cum s-a întâmplat”, spune ea.
Prin anii 2000, tatăl ei s-a mutat în România, iar Yaleen aici a crescut, însă își dorește să facă facultatea în Israel și să trăiască o vreme acolo. Înainte de pandemie, își vizita în fiecare an bunicii.
A terminat grădinița la Laude-Reut, clasele I-VIII le-a urmat la o școală de stat, după care s-a întors aici la liceu pentru studiile de diplomație și ca să fie mai aproape de cultura israeliană. Învață diplomație pentru că vrea să îmbunătățească lucruri, nu doar să observe ce nu merge bine. Apoi, își dorește să revină în România, „pentru că și aici e de lucrat”.
Pe lângă ce a aflat de la familia ei și în școală, Yaleen s-a uitat la filme și a citit cărți despre Holocaust precum: „Lista lui Schindler”, „Jurnalul Annei Frank” și „Gemenele de la Auschwitz”. A citit cândva că, într-un lagăr de concentrare, când evreii erau trimiși la muncă, un bărbat mai tânăr l-a înlocuit pe unul mai slab care n-ar fi rezistat și, dacă s-ar fi dus, ar fi murit. Apoi, cel tânăr a fost executat pentru fapta lui, dar celălalt a trăit și a povestit despre omul care i-a salvat viața. „Sunt atâtea povești care nu vor fi spuse niciodată, pentru că nu mai are cine să le spună”, spune Yaleen.
Holocaustul nu este un subiect pe care să-l abordezi la cină, în familie, crede eleva, dar cumva „trebuie abordat, astfel încât să știm ce să nu mai facem. E trist, dar e o realitate și nu putem să fugim de ea, pentru că o să se întoarcă la noi”. Astfel de discuții sunt complicate și printre colegi. „Când nu ai cunoștințele necesare, e ușor să greșești și să zici ceva care ar putea răni persoana de lângă tine”, spune eleva. „Mă uit în jur și văd că mulți oameni nu sunt conștienți de ce s-a întâmplat, ceea ce poate fi periculos”.
E convinsă că în România încă trăiesc oameni care încurajează antisemitismul și că ignoranța duce la asta. „Cred că alegerile parlamentare recente în care un partid semi-fascist (n.r. – AUR: Alianţa pentru Unirea Românilor) a fost ales cu aproape 10% ne arată clar”. Dar schimbarea poate veni prin informarea populației, mai spune ea.
Discuțiile despre antisemitism au revenit în spațiul public în martie, anul ăsta, după ce actrița Maia Morgenstern a primit amenințări cu moartea. Mesajul antisemit a fost semnat „din partea partidului AUR”, care a negat asocierea. În pandemie, odată cu intensificarea urii online, s-au distribuit tot mai multe mesaje antisemite pe internet, arată un raport al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România.
„E bine ca episoadele mari să ne impacteze”, spune Yaleen. „Dar ar trebui să ne uităm și în școli, și pe stradă. Sunt mândră de etnia mea, chiar dacă probabil mulți oameni mă privesc diferit. Am realizat că nu e vina mea că alții au prejudecăți”.
