Statuia scriitorului și jurnalistului Isaac Babel e spălată de o ploaie fină. Suntem în fața fostului liceu nr. 117 din Odesa, Ucraina, chiar vizavi de apartamentul în care a locuit această legendă a literaturii, autorul „Povestirilor din Odesa” și a „Cavaleriei roșii”. Declarat „dușman al partidului” și acuzat de spionaj în timpul Uniunii Sovietice, însuși Iosif Stalin a ordonat arestarea și apoi condamnarea la moarte a scriitorului. Amplasarea, în urmă cu zece ani, a statuii sale în centrul Odesei a fost un mod de reabilitare a scriitorului.
Biografia lui Babel capătă o nouă lumină astăzi, când statuia sa e înconjurată de peste o sută de refugiați din zone de război, Herson, Nikolaev, Harkiv, Mariupol. Unii dintre sutele care ajung aici își continuă apoi călătoria. Isaac Babel e înfățișat notând ceva într-un carnețel sprijinit pe genunchi. Ce ar scrie acum despre mulțimea cernită, cu fețe fixe? Unii stau zgribuliți pe niște bănci, o femeie croșetează. Pe lângă ea trece un bărbat cu o saltea sub braț.
Pentru că nu are buncăr, elevii au fost relocați și clădirea liceului este astăzi centrul umanitar pentru refugiați Hospitable Hut. În jur de 500 de oameni ajung aici zilnic pentru alimente, medicamente, produse de igienă, informații. Sunt doar șase voluntari care îi preiau, așa că rândul nu înaintează prea repede. Dar așteaptă toți într-o tăcere liturgică. Unde să se ducă?
„Vameșul mi-a zis: toți fug și tu te întorci”
Oksana Biakova este voluntară de două luni aici. Pentru că vorbește engleză, ea este desemnată de coordonatoarele centrului, Natalia Bohacenko și Marina Semeniuc, să ne fie ghid prin centru. Povestea Oksanei predă ea însăși o lecție de solidaritate. Și-a lăsat serviciul de pe un vas de croazieră și a venit repede acasă, împreună cu soțul ei. Amândoi pregătiți să se folosească de toate economiile lor strânse în ani ca să ajute.
„Simt pur și simplu că trebuie să ajut. Eu am oportunitatea să locuiesc aici gratis. Eu și soțul meu nu plătim chirie pentru că am strâns niște bani. Poate că în câteva luni, când economiile noastre se vor termina, unul dintre noi va trebui plece din nou la muncă”, spune tânăra.
Și-a înfrânt teama și a intrat în țară când puhoaiele înspăimântate plecau. „A fost ciudat la graniță, m-am întors prin Moldova și erau doar vreo cinci oameni în autobuz. Mai erau niște femei care probabil aveau și ele familiile aici. Vameșul mi-a zis: toți fug și tu te întorci. Dar soțul meu era aici și nu puteam să-l las. Chiar dacă nu e în armată, nu pot să-l las pentru că el e familia mea”, spune zâmbind tânăra.
La început a făcut voluntariat la un centru care împletea plase de camuflaj pentru tancuri. Acum înregistrează refugiați, plânge, își șterge lacrimile, vine din nou la noua sa muncă pro bono. De luni până sâmbătă.
„Primele două săptămâni, de fiecare dată când vorbeam cu oamenii plângeam. Vin mulți din Mariupol, una dintre cele mai distruse zone din țară. Când mă uit la documentele lor și văd scris Mariupol încep să plâng pentru că ei chiar nu mai pot să se întoarcă în orașul lor. Probabil că vor rămâne cu anii aici”, spune Oksana.
Și voluntarii sunt refugiați
Ea este chiar din Odesa, dar restul voluntarilor, cam 90%, sunt și ei refugiați de pe undeva. Ajungem în curtea din spate, unde în urmă cu zece luni liceenii își făceau pauzele. Cutii mari cu legume, conserve, saltele, toate puse pe categorii. Oksana ne prezintă produsele: „Fermierii locali ne aduc câte ceva. Acum avem ceapă, ieri am primit banane și portocale, ne-au mai trimis și struguri. Aici avem zahăr și alte produse. E un…” „...depozit mare”, o completează Dima, un tânăr înalt cu un zâmbet blajin. „Mulțumesc, Dima”, îi răspunde ea. Tânărul este actor de profesie, din Mariupol. Pe hol ne mai întâlnim cu un bărbat slab care împinge niște cărucioare. „De el mi-a cel mai milă. A fost lovit în cap de soldații ruși. A scăpat ca prin minune și a ajuns la noi, dar a rămas cu sechele”, ne mai spune Oksana.
Închisă sub cheie, ne prezintă și camera cu medicamente care se dau fără rețete. Pe unele tuburi cu vitamine scrie în română, au primit de peste tot lucruri. Nu înseamnă însă că ce au acum e suficient.
„Poate vi se pare că avem de toate, dar nu e așa. Donațiile nu vin uniform și noi trebuie să facem pachete cu alimente variate. Nu putem da doar cutii de supă de roșii, dacă asta avem. De pildă, acum nu mai avem produse de igienă, șampon… Donatorii nu pot să ne susțină pe termen lung, dar la noi oamenii nu au încetat să ajungă”, ne mai spune voluntara.
Familia de la centru
Coordonatoarea centrului, Natalia Bohacenko, a pornit campania de ajutorare din 2021. Atunci ajuta armata. Și astăzi, pe lângă punctul de lucru din Odesa, trimite pachete cu alimente și oamenilor rămași în teritorii ocupate. „În plus, unii oameni din acele zone ne-au spus că nu vor să primească produse din Rusia, îi refuză și primesc doar ce le dăm noi, oricât de greu le e”, traduce Oksana ce zice Natalia. Femeia cu părul scurt, roșu, conduce cu o mână de fier centrul.
E ajutată de Marina Semeniuc, o blondă de 50 de ani, mamă a șase copii. Cu un zâmbet mare ne arată poze cu copiii ei, toți încă în Ucraina, voluntari și ei la centru când nu sunt la școală. „Noi îi spunem mama, e și mama noastră”, glumește Oksana.
Femeile de la centrul Hospitable Hub din Odesa au ținut să le mulțumească românilor care i-au sprijinit pe refugiați și care le-au trimis produse. Munca lor nu e nici pe departe pe final. Cei care doresc în continuare să ajute organizația, o pot face contactându-i la office@hostinnakhata.org sau la numărul +380678744198. Mai multe despre activitățile lor aici.
1/3
