„Măcar avem discuția asta, tatăl meu nu a vorbit niciodată cu mine. Asta e viața, ce pot să zic?”
Intrând în foaierul cinematografului „Elvire Popesco” într-o seară de luni, la finalul vacanței de vară, nu m-am gândit că această replică emblematică a filmului „O familie aproape perfectă” va trezi în mine o lungă introspecție referitoare la modul în care traumele transgeneraționale iau de multe ori locul moștenirilor de familie. E poate prematur să mă gândesc de acum la filozofii despre traume și moșteniri (am 18 ani neîmpliniți), însă cum aș putea să nu o fac atunci când sunt înconjurată și alcătuită din ele.
- Documentarul „O familie aproape perfectă”, regizat de Tudor Platon, a avut premiera pe 29 august și poate fi vizionat în continuare în cinematografele din țară.
Chiar și ca adolescentă, înțeleg cu ușurință cum comunismul în România a lăsat urme vizibile în viitorul pe care generația anterioară a încercat să ni-l construiască. Poate nu știu prea multe și clar nu suficiente, dar din toate poveștile pe care le-am auzit mi se pare că rareori se discută în profunzime despre mentalitățile și obiceiurile cu care populația a rămas să se lupte.
„Nu se zice” e o propoziție mult prea des folosită cu care inevitabil ne-am obișnuit ca nație și a modelat felul în care generațiile comunică. Tudor Platon, regizor și director de imagine al documentarului „O familie aproape perfectă”, și-a dorit să înceapă „să spună”, să ne expună acelui spațiu marcat de tensiunea dintre tăcere și nevoia de a spune totul.
„Pentru că există această problemă de comunicare, ești complet pierdut”
Timp de o oră și jumătate am urmărit în tăcere dinamica familiei lui Tudor, surprinsă cu vulnerabilitate, de-a lungul trecerii anilor. Despărțirea părinților marcată de tăcerile și lipsurile generației lor, eforturile construirii propriei relații, raportarea la propria parentalitate sunt surprinse în scene neregizate, în cadre lipsite de continuitate, la fel ca în viață. Într-un mod foarte natural, detaliile intime pe care familia le conturează descriu povestea universală a modului în care generațiile comunică sau stau în tăcere.
Filmul are un aer original și foarte intim tocmai datorită înregistrării neprelucrate ce ne permite să fim a treia persoană din încăpere și să simțim în timp real intimitatea și tensiunea familiei. Te face să te simți în sufrageria părinților, cu Tudor și mama sa în pădure la plimbare sau peste tot unde lentila camerei te poartă. Trăind totul într-un timp extrem de real. Pentru Tudor, camera nu e un simplu obiect de filmat, ci un fel de organ în plus pe care și l-a însușit. „E o prelungire a corpului meu”, mi-a spus în interviu, „din liceu mă exprimam așa”.
„La început, filmam cu Carla doar de joacă. Era un jurnal vizual al relației noastre. Apoi, încet-încet, camera a devenit o formă de terapie. Ne obliga să spunem lucruri pe care poate, altfel, le-am fi ascuns”, mi-a povestit el.
Din perspectiva mea, despărțirea părinților este factorul ce produce această nevoie. Tatăl vorbește liniștit despre separare și este împăcat cu decizia. Totuși, în spatele acestei resemnări, apare o vulnerabilitate neașteptată, povestindu-i lui Tudor cum a încercat să fie un tată diferit de al lui: „tatăl meu nu m-a mângâiat niciodată”, i-a spus, „așa că am vrut să fiu mai prezent emoțional pentru voi”.
Mama trece prin divorț cu un amestec de suferință și căutare a libertății. Astfel, încearcă să găsească fericirea în tot felul de mici bucurii pe care și le face, dar există o linie subțire între libertate și momentele de fragilitate în care cade, spre exemplu accidentul de mașină ce simbolizează haosul interior. Părinții lui Tudor recunosc, fiecare în felul său, că au încercat să rupă tăcerile moștenite. Mama povestește că abia la 50 de ani a auzit pentru prima oară „te iubesc” de la propria mamă și practic demonstrează cât de înrădăcinată e obișnuința nerostitului.
