Fie prin intermediul proiecţiilor (al eşecurilor şi planurilor neîmplinite în cadrul personal) sau al comparaţiilor (ale căror capcane nu le văd toţi părinţii la timp, din păcate, oglindind copiii şi rezultatele acestora cu alţi copii aflaţi în situaţii diferite), părinţii aşteaptă din partea celor mici, care uneori sunt şi mai mari, rezultate strălucite sau, altfel spus, doar note de zece.
Copilul asupra căruia s-a făcut presiune pentru rezultate rămâne, uneori pentru totdeauna, un individ presat ori de câte ori la orizont apare spectrul unui examen sau al unei probe de orice fel ar fi aceasta.
Componenta psihologică în momentele cheie este esenţială, după cum, adesea, se vede clar în sportul de performanţă unde plăcerea şi bucuria de odinioară, care l-au adus pe individ la statutul de atlet, au fost uitate şi înlocuite cu obligaţia satisfacerii sponsorilor, antrenorilor şi uneori chiar a grupului de suporteri. Aşadar, motivat din exterior, rezultatul nu este decât întâmplător cel aşteptat. Pe de altă parte, exemplele abundă atunci când la mijloc se află motivaţia de tip intrinsec, unde pasiunea există şi reuşeşte să alimenteze în mod neobosit performanţe care nu epuizează nici mental şi nici fizic. Câţi dintre copiii țării nu au auzit măcar o singură dată, „Dar X-ulescu de ce poate?”.
Pe de altă parte, mediul, în egală măsură, a reprezentat, pentru obţinerea rezultatelor, un factor la fel de important şi determinant în cele din urmă. Este acesta și un motiv pentru care pedagogii cred cu tărie, pe bună dreptate, în clasele omogene unde se demonstrează că performanţa şi curiozitatea au adevărate dimensiuni „contagioase”. Presiunea exercitată de mediu poate fi pozitivă, în cadrul pedagogic, şi o resursă preţioasă în formare, în vreme ce grupul reuşeşte, în condiţii speciale, să contribuie nu atât la sentimentul eşecului, cât mai ales la dimensiunile acestuia. Bullying-ul şi micile răutăţi, considerate de unii inevitabile în contextul social infantil, acţionează în aceeaşi manieră distructivă pentru cei cu un fond psihologic introvertit sau care prezintă tipologii psihologice deja trasate de familii, unde abuzul a reprezentat singura metodă de manifestare a iubirii şi a afecţiunii.
În cele din urmă, aşteptările personale reprezintă, de obicei, un amestec format din elemente specifice familiei şi mediului, peste care s-a suprapus o parte importantă din personalitatea celui care se află în ipostaza de a reuşi sau de a eşua.
Un copil care începe să plângă în momentul în care sparge ceva sau când are conştiinţa unei greşeli pe care a comis-o, anunţă destul de clar un comportament tipic în raport cu greşeala.
Frica unui copil faţă de autoritatea părinților se explică, de cele mai multe ori, prin abuzul l-a care a fost supus ori de câte ori a greşit cu ceva. Pentru a depăşi acest cadru punitiv, şi care blochează pe termen lung individul în cele mai simple metode de a explora, de la mediul natural, la cel cognitiv unde creativitatea însăşi este perturbată şi inhibată prin sistemul repetat de pedepsire, este nevoie de un travaliu analitic şi terapeutic care se întinde pe ani de zile şi care, uneori, nu poate obţine decât rezultate parţiale.
Povara succesului cu orice preț
Un alt reflex apare în cazurile celor pentru care succesul a reprezentat un concept impus. Ratarea unui examen, de pildă, produce senzaţia că eşecul trece cu mult dincolo de materia pentru care a fost evaluat, afectându-i stima de sine ca şi încrederea. Interpersonal apare o formă de presiune care devine parte a propriului sistem de valori, astfel încât orice probă eliminatorie devine parte a unui sistem de validare personală.
Frica de eşec nu poate fi comparată cu o fobie identificabilă, care afectează în moduri similare oamenii, pentru că eşecul poate fi resimţit diferit de oameni, fiind un concept cât se poate de abstract.
Elevii şi studenţii, de pildă, nu percep frica în sine, ci mai degrabă consecinţele unui eşec. Pierderea bursei, pedepsele părinţilor, ratarea realizării unui plan pe termen mediu care îi permite accesul într-un stagiu de formare superior şi exigent, sunt doar câteva dintre fricile celor puşi în ipostaza specifică unui examen final.
Consecinţele negative asociate ratării generează, aşadar, de multe ori, senzaţia de frică, pe termen mediu şi lung, în vreme ce performanţa, fie ea cognitivă sau sportivă, cere o formă de deconectare prin care se poate observa cu uşurinţă pasiunea în exerciţiu.
Şi acum, urmează afirmaţii care ar putea să afecteze emoţional! Bine, poate mai mult pe cei care încă mai cred că există un plan unitar în şcolile României. Sistemul de educaţie este conceput, logistic, dar şi printr-o formă de abandon pasiv. Există senzaţia că funcţionează, deci e foarte bine! Exemplele profesorilor care se adaptează, abilitate esenţială în raport cu generaţii niciodată la fel, sunt prea puţine pentru ca schimbarea să apară într-un ritm palpabil. Şcoala învaţă elevii să se teamă de eşec, la modul cel mai concret. Alături de această „calitate”, uneori se promovează o formă de competiţie peste care se suprapune o formă psihologică de tip compulsiv-obsesiv, iar studiul, alături de acumulare şi procesul de învăţare, are trăsături pasive. În continuare, cultura temelor pentru acasă evocă subtil dimensiunile eşecului comunicării din clasă. Eşecul este asociat cu ruşinea şi ratarea, iar culpabilizarea şi efectele ei contagioase afectează pe termen mediu şi lung orice colectiv animat de o asemenea ideologie.
Vara anului 2021 a oferit, printr-o serie de articole apărute în presa naţională, o ipoteză formulată de psihologi şi sociologi: „cel mai mare succes îl au cei care au note de 7 sau 8”. Pentru că inteligenţa emoţională, atât de importantă în dinamica socială, cere cu totul alte abilităţi şi instrumente faţă de atât de cunoscutul coeficient de inteligenţă.
Poate că ar fi utopic să vorbim despre o cultură a gestionării eşecului. Pe de altă parte, poate că exact asta lipseşte. E perfect adevărat că notele contează şi pot face diferenţa în situaţii limită. Dar ele nu trebuie să devină motiv pentru o presiune care să genereze, la rându-i, sentimente toxice de culpabilitate, anchilozante pe termen lung.
Alina Ciupercovici și Călin H. Bârleanu sunt psihoterapeuți la Clinica Aliat Suceava.
Fotografie principală: Shutterstock
