Copiii abia respiră, uită de apropierea pauzei. Fiecare înţelege cât poate, unii încep să înţeleagă cum e cu viaţa. Și cu moartea, de altfel, căci noua învățătoare ghiceşte viitorul în cărţi de tarot – aşa învaţă copiii, de la straniul adult de lângă ei, că a muri e doar o chestiune de „metamorfoză”.
Recitesc cu plăcere povestirea, între altele, pentru că îmi trezeşte amintiri dragi. În clasa a VII-a, când eram elev la Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, „ne-a venit” un profesor nou de geografie. Era bătrân – în orice caz, prea bătrân pentru gustul nostru –, adus de spate, cu un soi de cocoaşă; umbla vorba printre noi că a fost împuşcat în război, s-ar putea să fie pură invenţie. Oricum, e posibil să încurc detaliile, căci au trecut aproape 40 de ani de atunci, dar îmi aduc aminte perfect de starea de bine de la orele sale, un bine care nu semăna cu nimic altceva. Ne irita minţile fără efort, reuşea să ne educe, aparent fără intenţie. Îmi amintesc, de pildă, cât de limpede ne-a explicat nouă, unor copii de 13 ani, de ce, spre deosebire de oamenii bogați pe dinăuntru, oamenii săraci și sterpi simt nevoia să se împopoțoneze pe dinafară.
Avea înţelegere, se ferea să ne constrângă, ne vorbea pe limba omenească – aşa au devenit apropiaţi nişte copii şi un „bătrân”. (Peste mai mulți ani, fiul său ne-a devenit profesor. Am regăsit la el acea înțelegere; e primul prof de la care am auzit: „E ok dacă n-ai fost atent, i se poate întâmpla oricui să-i zboare gândul; dacă-i așa, spune-mi și-ți mai explic o dată.”)
Avea şi ciudățenii, exact ca învățătoarea din povestirea de mai sus: „Câmpia munteană nu se întinde... oamenii se întind, de lene!” (sau aşa e?) Făceam geografie serioasă, cu predat pe bune, scos la hartă și tot tacâmul, dar cumva reușea să ne vorbească despre multe lucruri, lucruri de viață, lucruri care fac diferența. Un coleg al său de cancelarie a spus odată: „Eii... sigur că îl plac elevii, că le tot spune poveşti...” (Aşa dispare la copii încrederea că oamenii mari ar avea, obligatoriu, o judecată teafără). Am aflat mai târziu, mult după ce am terminat școala, că „domnul nostru” era profesor emerit, coordonator de atlase, autor de articole... şi aşa mai încolo. Nu că asta ar fi contat pentru noi.
Am fost elev în „Hasdeu” şapte ani, mai târziu am lucrat aici cu zeci de profesori. De unii, mai puţini la număr, nu-mi amintesc cu plăcere: oameni pentru care catalogul era o bâtă (sau, oricum, argumentul principal). Cei mai mulţi erau, fără îndoială, remarcabili, mai ales în plan profesional, unii şi în plan uman. Nu-mi aduc aminte, însă, de cineva care să ţină în mână cu atâta pricepere firele acelea invizibile care se ţes într-o sală de clasă. (Da, ne spunea poveşti. De parcă ar fi uşor!) Astăzi, când sunt profesor, îl înțeleg mai bine ca niciodată: înțeleg rostul magiei, înțeleg puterea fascinației, înțeleg că școala ar trebui să fie un loc al bucuriei. Astăzi, când sunt profesor, mi-e mai drag ca oricând.
Nu am avut parte prea mult de bucuria noastră comună, cel mult un an. Domnul profesor a tras cartea aceea care înseamnă metamorfoză. Ţin bine minte ziua înmormântării, gândul că despărţirea a fost prea bruscă, că trebuie să-i mulţumesc cumva, că vreau să fac ceva care să fie demn de ceea ce trăiserăm împreună. Realizez că nu reuşesc deloc să scriu despre asta în tonuri sobre, dar... oameni buni, nu am trăit niciodată ceva asemănător în anii din „Hasdeu”!
Domnul profesor de geografie se numea Octavian Burlacu. A predat doar câţiva ani în liceul acesta – şase, din câte am putut să aflu –, dar vă asigur că se numără printre profesorii noştri cei mari. Cum spuneam, am avut bucuria de a lucra în „Hasdeu” cu mulţi profesori remarcabili. I-am respectat, pe unii i-am admirat. Pe el l-am iubit.
„Să nu faci rău!”
E greu să fii un copil mic de-a cincea într-un liceu mare. Iar situația ta devine și mai grea când adulții care ar trebui să aibă grijă de creșterea ta, de omulețul din tine, fac eforturi sistematice și eficiente pentru a-ți transforma viața într-un iad.
Spuneam mai înainte că sunt și profesori de care nu-mi amintesc cu drag, indivizi care-și foloseau autoritatea ca pe o bâtă. Omul despre care o să scriu acum – pe scurt, căci nu-mi face nicio plăcere – era, probabil, opusul a ceea ce trebuie să fie un profesor. Nu neapărat pentru că nu-și știa materia, căci știa suficient cât să ne predea nouă. Dar, dacă educația este în primul rând o problemă de relație interumană, omul acesta a reușit să creeze între noi o antirelație bazată pe două elemente majore: Frica (absolut dominantă) și Ura. Avea o plăcere sadică să ne asculte (examineze), o făcea adesea toată ora; se oprea când suna de pauză, moment în care începea să predea. Nu ne spunea niciodată pe numele mic (sunt convins că n-ar fi putut s-o facă), iar numele de familie suna întotdeauna în gura lui ca o amenințare; felul în care îl pronunța era plin de suspiciune, spunea limpede: „Sigur ești tu vinovat de ceva”. Nu cred că l-am văzut vreodată zâmbind. Rânjind, da; era mai degrabă un soi de contracție a mușchilor feței, un rictus, o încercare forțată care nu includea niciodată ochii. Niște ochi viezurii, într-o figură tipică de tovarăș comunist, cu maxilare puternice și tunsoare regulamentară la ceafă.
Ne bătea. De fapt, ca să fiu mai precis, metoda lui preferată era să ne ridice de perciuni sau să ne scuture violent de obraji ori de pielea gâtului. Totuși, e sigur că aceste corecții fizice nu se puteau compara cu tortura psihică pe care o aplica în timpul ascultărilor. Într-o clasă cu 40 de copii buni, prima notă de zece a venit abia într-a șaptea, după mai bine de doi ani și jumătate. S-a nimerit să o iau eu, nici astăzi nu știu prea bine de ce, dar țin minte că m-am simțit vreo două săptămâni ca un megastar. Cred că așa vedeau lucrurile și bieții mei colegi.
Pe undeva, omul acesta îmi aduce aminte de „profesorul” din „Another Brick in the Wall” 2 (n.r. – album al Pink Floyd), frustratul care îi lovea pe copii peste degete și peste sentimente, acela pe care nevasta sadică îl obliga acasă să mănânce până la ultima înghițitură. Într-adevăr, e greu de înțeles cum poți chinui în așa hal niște copii dacă frustrarea ta nu a atins cote monstruoase. Sau poate mă înșel, poate acela era pur și simplu singurul mod în care era în stare să se poarte cu noi. Nici nu știu cum e mai trist.
Textul ăsta a ieșit un pic mai lung decât mă așteptam, ceea ce pare să spună că nu e bine să subestimezi puterea emoțiilor negative. Se pare că ele pot trăi mult și reînvia ușor. Persoana despre care am vorbit mă face să mă gândesc la un lucru spus cândva de un psiholog deștept: exact ca și în medicină, în educație se aplică mai înainte de toate Regula numărul 1 din Jurământul lui Hippocrate. Este important să faci tot binele de care ești în stare, dar totul trebuie să pornească de la Regula numărul 1: „Să nu faci rău!”
