Școala9 vă prezintă interviul cu profesorul Sebastian Popescu:
Ce presupune pregătirea unui elev pentru o competiție internațională de fizică?
Cea mai mare parte a pregătirii este cea pe care o fac elevii cu profesorii lor, în locurile de unde provin. O săptămână sau două de pregătire intensivă cu lotul nu poate compensa un număr de ani de muncă. Cred că toată lumea ar trebui să știe că pentru a învăța să faci un lucru sunt de ajuns 20 de ore de antrenament, dar pentru a învăța să faci un lucru la nivel de performanță, ai nevoie de 10.000 de ore. Asta înseamnă un timp foarte lung de pregătire pentru o olimpiadă, deoarece acei copii au și viață de familie, au și viață socială, au și școală, au și teme, au o sumedenie de alte preocupări, iar timpul care le rămâne la dispoziție pentru aprofundarea într-o anumită direcție e cumva limitat. Pentru că timpul elevului este restrâns, cu atât mai mult durează perioada în care el ar trebui să exerseze ca să devină performant.
Pe de altă parte, nu există în niciun domeniu persoană care să facă performanță doar în urma antrenamentului cu antrenorul. Condiția primordială este să fii autodidact. Dacă nu lucrezi singur, oricât lucrează cineva cu tine, mai mult decât în locul în care te poate duce nu poți urca. Mergi mai departe doar dacă ești autodidact. În general, cei care trec de etapa județeană la o olimpiadă sunt copii autodidacți.
Ce trebuie menționat e că olimpiada nu este un fel de lucrare de control. Olimpiada este pentru cei pasionați, la orice disciplină. Ori a fi pasionat înseamnă să ai în spate multe ore în care ți-ai pus întrebări și ai căutat răspunsuri, multe ore de exersat un anumit gen de raționament, o anumită manualitate, dacă vorbim și de experiment.
Fizica este o știință experimentală, astfel că la etapele națională și internațională există două probe: una teoretică și una practică, în care elevul trebuie să prelucreze date, să demonstreze că este un mic cercetător.
Ce ne puteți spune în legătură cu programa pentru Olimpiada Internațională de Fizică? Cum sunt conținuturile față de ceea ce se studiază în mod obișnuit la școală?
Există o programă specială care poate fi găsită pe site-ul biroului Olimpiadei Internaționale de Fizică. Ea depășește programa de liceu din România, sunt capitole sau noțiuni care acum în România se predau în primul sau în al doilea an de facultate. Asta pentru că această programă trebuie să surprindă toate părțile considerate clasice ale fizicii.
Cu toate acestea, de foarte multe ori și mai ales în ultima decadă, elevii primesc probleme cu fenomene care nu apar în programă. Tot prin programă, autorii sunt însă obligați să le furnizeze un set de informații minimale în enunț, care să îi ajute să utilizeze un set de noțiuni noi și, cu ajutorul celor deja învățate, să găsească răspunsuri la chestiunile pe care le ridică problema respectivă. Ori asta presupune și gândire critică, și creativitate, presupune competența de a rezolva probleme.
„Medalie de aur obțin primii 8% dintre participanți”
Circula la un moment dat un mit cum că toți elevii care participă la o olimpiadă internațională se întorc acasă cu medalie, datorită unui sistem de notare și de acordare a premiilor foarte generos. Cum se acordă, de fapt, medaliile la Olimpiada Internațională de Fizică?
Fiecare țară trimite cei mai buni cinci elevi pe care i-a avut în acel an, elevi de liceu care până la data olimpiadei nu au început niciun curs universitar. La numărul de țări care participă, aceasta înseamnă aproape 400 de elevi. Când vorbim de maximum cinci elevi din fiecare țară, înseamnă că aceia sunt cei mai buni ai momentului de pe Glob, prin urmare ei deja sunt niște învingători.
Prin regulament, lucrurile stau în felul următor. Medalie de aur obțin, în urma clasamentului final și în ordinea descrescătoare a punctajelor, primii 8% dintre participanți. Dacă s-ar pune în școlile românești doar la primii 8% nota 10, ar avea toți părinții accident vascular.
La interviu cu profesorul Sebastian Popescu
Pentru că la școlile din România, dacă nu pui la primii 92% nota 10, ai greve ale părinților în toate satele României, în orașe ar fi adevărate mișcări de protest. Să recunoaștem că în școala românească notele nu valorează nimic.
E o inflație de note și dacă nu iei cel puțin 11, degeaba te-ai dus la școală, nu merită nici să te dai jos din pat. Iei 100 de elevi cu nota 10 și, în afară de doi-trei, ceilalți nu au acoperire în cunoștințe, în abilități, în atitudini pentru nota aceea.
După ce primii 8% dintre elevi iau aur, următorii până la 25% iau argint. Următorii până la 50% iau bronz și aici se opresc medaliile. Practic, prima jumătate a clasamentului obține medalie, ceea ce mi se pare iarăși foarte puțin, pentru că sunt echipaje întregi ale unor țări care pleacă fără nimic acasă. Asta nu înseamnă că ei nu sunt performanți, sunt, până la urmă, cei mai buni din țara lor. Asta înseamnă doar că în programul lor de antrenament ceva lipsește.
Și mai e o problemă, care iarăși nu e atacată nicăieri. Toate loturile acestea ar trebuie să aibă psiholog, pentru că războiul psihologic e primul care se pierde. Ne uităm la fotbal și vedem că țările cu tradiție au mai mulți psihologi la echipele naționale reprezentative și chiar la echipele de club, care dau jucătorilor o altă mentalitate, cea de învingător. Asta e diferența și dintre liceele din România. Liceele cu ștaif asta fac în primul rând, dau mentalitatea de învingători absolvenților lor, indiferent că la alte licee sunt elevi la fel de buni. Copiii de la liceele cu ștaif pornesc cu ideea că nu le poate sta nimic în cale și că pot reuși orice dacă se străduiesc suficient. Ceilalți au mult mai multe inhibiții și nu ajung la fel de sus tocmai pentru că piedicile sunt din interior.
„Ei fac performanță din pasiune și lor le este suficient”
Dacă ați adus în discuție componenta psihologică, ce ați observat în mentalitatea elevilor pe care i-ați coordonat de-a lungul timpului pentru competițiile internaționale, cum se raportează ei la ideea de performanță?
Chiar și cei care participă pentru prima dată la internațională sunt convinși că se pot întoarce cu un rezultat foarte bun, dacă prind niște zile bune de concurs. Pleacă la drum cu ideea că sigur pot acumula un punctaj care să le permită să fie cel puțin în prima jumătate a clasamentului. Iar să fii în primii 150-200 din lume mi se pare o performanță extraordinară. Nu pentru români, repet.
Am auzit comentarii acum, cu ocazia jocurilor olimpice, în care se spunea «păcat că X a pierdut medalia». Nimeni nu a spus în România ce performanță extraordinară a obținut sportivul sau sportiva respectivă că a ajuns pe poziția patru în lume.
Să fii al patrulea în lume mi se pare un lucru fantastic, nu ceva de pus la zid. Dar la noi lucrurile sunt privite total invers, probabil că de aceea nici nu progresăm.
Totul depinde de mentalitate, iar copiii aceștia au mentalitate de învingători și fiindcă România le oferă niște oportunități foarte bune. De exemplu, există un liceu în București, Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, care are cele mai puternice competiții de fizică și matematică din România – Romanian Masters in Physics și Romanian Masters in Mathematics. Acolo, elevii se întâlnesc cu reprezentanții celor mai tari echipe din lume: ai Statelor Unite, Rusiei, Chinei. Și cam știu unde se poziționează, așa încât, atunci când se duc la concursurile cu miză foarte mare, deja îi cunosc pe ceilalți participanți.
De ce credeți că se mediatizează atât de puțin performanțele școlare ale elevilor români?
Ar fi cumva neobișnuit, anacronic în ochii celor care au puterea de a influența decizia să pună în valoare ceva ce are la bază meritocrația. Într-o țară în care doar apartenența la un partid sau altul, legăturile de rudenie sau alte legături sentimentale au influență și propulsează oameni și cariere, meritocrația devine un real pericol. Și atunci e de la sine înțeles ca acești copii foarte buni să nu fie mediatizați în țară. Dacă, Doamne ferește, ar deveni modele, ce s-ar întâmpla cu țara aceasta? Ar însemna să începem toți să fim corecți și cu noi, și cu ceilalți, iar asta ar ieși din obicei. Evident că nu se mediatizează nimic.
De câte ori vreun ministru al educației a așteptat un lot internațional la sosire în Otopeni? Se uitau șoferii de taxi uimiți când vedeau copii cu steagurile în mână așteptați doar de părinți și de profesorii lor. Cam aici suntem. Dar pe copii nu îi interesează, ei fac performanță din pasiune și lor le este suficient, pentru că asta îi ajută pe ei să devină mai buni.
Până la urmă, lupta nu e pierdută. Într-o societate în care din ce în ce mai puțini oameni au competențe foarte înalte, olimpicii de azi își vor găsi o nișă oricum și vor fi din mâna aceea de oameni de pe Glob care vor fi căutați. E normal să fie puțini. Câți copii își propun o țintă atât de îndepărtată și sunt dispuși să lucreze sistematic pentru a ajunge la acea țintă?
Cei care au trecut prin olimpiade nu au regretat niciodată, pentru că asta i-a ajutat să se descurce mai ușor și să aibă mai multă încredere în ei. Și să își dea seama că atunci când vrei să ajungi în vârful muntelui, trebuie să îl urci. Nu e un drum pe bază de telescaun și, până la urmă, important este drumul, nu destinația. Ajungem la concluzia că filozofia asiatică e probabil cea mai corectă, în care rezultatul nu justifică tot și în care experiența pe care o ai, drumul pe care îl parcurgi ajunge să te definească, să-ți formeze, să-ți întărească, să-ți remodeleze caracterul. Dacă e ceva de anvergură care să îți remodeleze caracterul, cum este o olimpiadă, eu spun că merită 101%.
