Istoria care nu se predă la școală

Prinși de festivismul centenarului Marii Uniri, uităm că istoria „de manual” a ultimilor 100 de ani nu e exhaustivă și multe episoade scapă printre crăpături. Școala9 a vorbit cu istorici, profesori și scriitori pentru a vedea care sunt o parte dintre aspectele pe care programa școlară le ocolește.

Istorii din Pandemonium

Ar putea fi scris un manual întreg cu ce nu se predă la școală. Am tot povestit episoade necunoscute din istoria ultimelor două secole și unele dintre ele sună audienței atât de străin încât par din istoria altei țări.

Acum mulți ani, am deschis un șantier istoriografic pe tema separatismului moldovean din secolul 19. Citind documente pe care le citiseră și colegii mei din alte generații, am descoperit cu surprindere că unirea din 1859 nu a fost un proiect politic consensual, ci rezultatul confruntării dintre două părți. Unionismul era mai puternic, dar descoperirea a fost că separatismul se bucura de larg sprijin la Iași și în Moldova. Separatiștii se temeau că unirea va aduce decăderea Iașului și a Moldovei. Și au avut dreptate. Nemulțumirea lor a culminat cu o revoltă de stradă, în aprilie 1866, în care moldovenii s-au confruntat cu trupe trimise de la București. Despre această revoltă și despre separatismul moldovean nu se învață la școală. Lucian Boia a descoperit recent studiul meu despre separatism și s-a oprit asupra lui cea mai recentă carte a sa. Unii colegi – Dorin Dobrincu, Mihai Chiper – au dus subiectul mai departe. Alții, s-au prefăcut, în continuare, că nu există.

Și unirea din 1918 este tratată selectiv, triumfalist. Dincolo de istoria de ceremonie de acum, din anul centenarului, am citit și foarte multe lucruri interesante scrise de istorici mai tineri despre cum s-au produs, de fapt, episoadele unirii, despre ce s-a promis și ce s-a respectat. Înțeleg că istoriografia este conservatoare, că noutățile din cercetare ajung mai greu în manuale, dar, până la urmă, cât poate dura?! Această dezbatere nu am avut-o încă: care este perioada de decantare între momentul unor noi descoperiri sau reconsiderări și momentul integrării în manuale.

Subiectul abuzurilor și crimelor statului împotriva civililor este vast, sensibil și prea puțin atins în manuale. Privită din acest unghi, nici măcar istoria „epocii de aur a democrației”, perioada interbelică, nu arată bine. Din cauza dilemelor de securitate prin care a trecut România Mare, instituțiile de forță au primit atribuții extinse. De aici până la abuz, violență și crimă nu a fost decât un pas. Instituirea și permanentizarea stării de asediu în mai multe zone, în special în regiunile alipite în 1918, a fost cutia Pandorei pentru fragila democrație interbelică. Curțile militare au judecat civili cu bias etnic și politic, pentru delict de opinie și apartenență la organizații. Serviciile secrete au primit atribuții polițienești și judiciare. Politicul și instituțiile de forță au exercitat mari presiuni asupra instituțiilor din sfera publică și a administrației. În fine, ar fi multe de spus.

Subiectul cel mai ocultat al istoriei moderne este, desigur, prezența evreilor. Există un munte de cărți din care nu afli că în România au existat sute de mii de evrei, care au pus umărul la dezvoltarea și apărarea țării. În orice carte occidentală bună despre România, tema este tratată pe larg. La noi se scriu cărți de istorie economică în care evreii nu se califică nici măcar pentru câteva fraze. Sau de istorie militară. Sau de istorie diplomatică. Or nu poate fi imaginată modernizarea fără contribuția evreilor la industrializare, la dezvoltarea sistemului bancar și a comerțului, la urbanizare, la alfabetizare și calificarea elitelor și așa mai departe. Contribuția culturală și politică a evreilor este, de asemenea, uitată. Cine mai știe astăzi de Moses Schwarzfeld sau măcar de Wilhelm Filderman?

Partea ce mai scandaloasă ține de puținătatea și sărăcia intelectuală a discuțiilor despre Holocaust. Sunt facultăți de istorie în care subiectul este, în continuare, tabu. O gaură neagră. Violența antisemită la scară mare începe din secolul 19. Câtă lume știe de devastarea Templului Coral din București la 1866, în contextul dezbaterilor despre Constituție? Cine a auzit de pogromul de la Iași din 1899, când cartierele evreiești au fost devastate de militanți naționaliști? De dimensiunea antisemită a răscoalei de la 1907 vorbim? Dar despre pogromul de la Focșani din 1925 sau cel de la Oradea din 1927? Or despre atentatele cu bombă împotriva unor sinagogi și cele cu armă de foc împotriva unor lideri și ziariști evrei sau „jidoviți”? Ați auzit de masacrul de la Ploiești din noiembrie 1940, din timpul guvernării legionare? Sunt sigur că puțini știu că „rebeliunea legionară” din ianuarie 1941 a fost dublată de un pogrom, în București, și de un masacru, în pădurea Jilava. Ca să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat după iunie 1941. Zonele controlate de autoritățile române în teritoriile de peste Nistru s-au transformat într-un Pandemoniu, în care s-au produs atrocități inimaginabile. Toate aceste istorii ar deranja istoria triumfalistă în care ne complăcem.

Adrian Cioflâncă, istoric, membru al colegiului CNSAS

Prizonierii din Gulag

Elevii români știu prea puțin sau deloc despre adevărata Golgotă a prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică. Evident, nu din vina lor. Și vorbim de străbunicii lor adică de părinții bunicilor care au luptat pe Frontul de Est. În unele cazuri, chiar a putut exista o legătură vie, nemijlocită, între aceste generații atât de îndepărtate. Între 200.000 și 300.000 de români au cunoscut experiența Gulagului sovietic, mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă din cauza condițiilor foarte dure în care au fost obligați să trăiască, exploatării lor nemiloase, aceasta în ciuda tratatelor internaționale care stabileau în mod clar tratamentul la care trebuiau supuși prizonierii de război. Însă logica celui de al Doilea Război Mondial a fost una extremă (căci nici germanii nu și-au tratat prizonierii de război sovietici mult mai bine, spre deosebire de cum i-au tratat pe cei anglo-americani).

Treptat, și prizonierii români au fost eliberați. Cei care au acceptat să se pună în serviciul lui Stalin au constituit Divizia Tudor Vladimirescu (TV – marea majoritate a celor care au refuzat au denumit-o și divizia trădătorilor și vânzătorilor) și Divizia Horia Cloșca și Crișan.  Experiențele prizonieratului la sovietici au fost descrise în câteva cărți extraordinare, care aparțin unor ofițeri din Armata Regală Română, de o înaltă ținută morală. În ciuda tuturor presiunilor la care au fost supuși, aceștia au rezistat tentației de a colabora cu comuniștii, de aceea au și petrecut în Gulag mai bine de un deceniu, revenind în Republica Populară Română abia prin 1954 sau 1955, au fost în continuare considerați elemente „subversive”, supravegheați și rearestați, petrecând alți ani grei în Gulagul românesc, grefat după modelul său fundamental, cel sovietic. Numele acestor personalități ar trebui să-l poarte străzi din toate orașele României. Îi amintesc pe Radu Mărculescu (Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică), Aurel State (Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi și din gulaguri) sau Aurelian Gulan (Victime și călăi. Amintiri din Gulag).

În egală măsură au fost publicate și cărți care redau, prin intermediul istoriei orale, experiențele simplilor soldați români care au pătimit în Uniunea Sovietică, ale țăranilor din România, pentru că ei constituiau majoritatea soldaților români care au luat parte la toate războaiele în care a fost implicat Regatul Român. Ele au fost publicate de Ionel Oprișan (Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică – două volume). Unul dintre aceștia a fost izbit de sărăcia din URSS: „Rusia era săracă tare... n-avea ață, n-avea ac – să nu ai ață, bre!?”. O mărturie interesantă îi aparține și soldatului Vasile Gh. Baghiu (Prizonier în U.R.S.S.) Toate acestea și încă multe alte experiențe de Gulag le-am surprins în volumul Viața și moartea în Gulag (Vremea, 2015).

De ce această enumerare de cărți și oameni? Pentru a dovedi că informația există și ar trebui integrată cumva în cadrul orelor de istorie. Avem iluzia că această imensă suferință (mii de ani de viață în cel mai bun caz irosiți aiurea) să nu fi fost în van, căci toți cei care au cunoscut experiența Gulagului sovietic (lăsăm la o parte valurile de deportare a basarabenilor și bucovinenilor după 1940, un subiect foarte vast care și el a fost tratat pe larg atât de istorici cât și de scriitori) au făcut-o pentru România și, în principal, pentru reconstituirea României Mari, pierdută în vara anului 1940.

Codruț Constantinescu, scriitor

Securitatea în manuale

Deși aparent se cunosc foarte multe despre Securitate ca instituție represivă a regimului comunist, foarte puține dintre descoperirile recente sunt incluse în programa școlară sau sunt diseminate în mediile educaționale.

Se preferă o imagine-șablon construită în special pe perioada abuzurilor din anii 50’-60’ acțiunile Securității fiind identificate cu represiunea brutală prin eliminarea fizică a adversarilor politici. Prin comparație, există mult mai puțină preocupare pentru anii 70’-80’ mergându-se până la considerarea acestei perioade ca fiind una de relativă relaxare a represiunii.

Or această perspectivă nu este numai greșită, ci și profund contrară realității. Amploarea represivă și metodele rafinate de control al societății au fost mult mai puternice după 1964, când nu se mai punea problema eliminării fizice a oponenților regimului, ci a exercitării unui control total asupra lor. Din acest punct de vedere consider că predarea unor lecții tematice despre funcționarea Securității în anii 70’-80’ ar fi mult mai utilă, pentru că se pot ușor face analogii cu metodele de manipulare, control și suprimare a libertăților din zilele noastre.

Lecțiile nu ar trebui să privească aspecte abstracte (sistem de organizare, normative, periodizări etc.) ci prezentarea unor cazuri concrete care ar facilita înțelegerea mult mai ușoară și asimilarea ideilor principale. Se pot organiza ușor, pe baza documentelor din dosare, lecții deschise și se pot pune în scenă mici scenete care să arate concret care erau metodele de represiune utilizate.

Mădălin Hodor, istoric

10 lucruri care nu se predau despre drepturile femeilor

1.         Istoria drepturilor femeilor, mai exact când și cum au avut femeile acces la educație, la piața muncii, la drepturi politice, la drepturi privind familia, la drepturi sexuale și reproductive ș.a. Mi-aș dori ca, după terminarea liceului, elevii să poată răspunde la întrebarea: când au avut femeile drepturi politice prima dată în istoria României?

2.         Feminism și rolul acestui curent de gândire sau mișcare în raport cu drepturile femeilor și egalitatea dintre femei și bărbați. Acest curent de gândire a avut și are în continuare un rol major în viața femeilor încât e inacceptabil să nu fie cunoscută contribuția ideilor feministe la modelarea cetățeniei și a îmbunătățirii vieții femeilor.   

3.         Femei care au făcut istorie revendicând egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, de exemplu Adela Xenopol, Ella Negruzzi, Sofia Nădejde, Ortansa Satmary sau Calypso Botez.

4.         Decretul 770 din 1966 și efectele politicii pronataliste crunte asupra femeilor. Intruziunea brutală a statului în viața privată prin interzicerea avortului a dus la moartea a peste 10.000 de femei în România lui Ceaușescu. Necunoscând și această istorie riscăm să o repetăm prin promovarea unor discursuri grosolane și a unor reglementări care lipsesc femeile de autonomie în a lua decizii privind viața lor.

5.         Violența asupra femeilor ca încălcare a drepturilor femeilor și a drepturilor omului. Violența afectează în primul rând femei și copii, prevenția substanțială se face prin înțelegerea fenomenului, a efectelor sale și a faptului că un om nu are dreptul să exercite violență asupra unui alt om. 

6.         Parteneriatul dintre femei și bărbați în viața privată și cea publică – pentru a privi critic percepția cum că femeile se nasc cu un cip în minte care le spune cum să facă munci domestice și să îngrijească membri ai familiei, iar bărbații se nasc cu un altfel de cip care le transmite cum să fie lideri în viața publică și dependenți de femei în viața privată.

7.         Egalitate dintre femei și bărbați, ca să înțelegem că aceasta se referă la drepturi, obligații și acces la oportunități, nu la faptul că femeile și bărbații trebuie să poarte aceeași mărime la pantof ca să arate că sunt egali. Discuțiile despre egalitate ne ajută să înțelegem că diferențele dintre femei și bărbați nu trebuie să devină deficiențe în viața publică, de exemplu știm că doar femeile pot naște, iar maternitatea nu poate fi motiv de concediere, că bugetul public trebuie direcționat spre creșe și grădinițe ca să nu scoată femeile de pe piața muncii, adică să le sancționeze pentru faptul că dau naștere etc. 

8.         Rolul asociațiilor de femei și feministe începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea până în prezent în avansarea drepturilor femeilor și modelarea politicilor publice.

9.         Ce înseamnă concret egalitatea de gen, la ce ne raportăm când vorbim în prezent despre egalitate de gen și cum arată ea acum în România, în comparație cu alte state din Uniunea Europeană.

10.       Solidaritate între femei și solidaritatea bărbaților cu femeile. Pentru ca viața femeilor să devină mai bună trebuie recunoscută diversitatea femeilor și cunoscute diferențele dintre femei în raport cu mediul de rezidență, educația, etnia, vârsta, orientarea sexuală. Femeile și bărbații au nevoie să învețe și lecția solidarității, nu doar a separării și că egalitatea de gen nu este un obiectiv doar al femeilor, ci și al bărbaților, dacă vrem ca lumea în care trăim să fie cu mai multă dreptate pentru membrii săi.   

Oana Băluță, activist, conferențiar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării

Portret al scriitoarei-lipsă

Ani buni nu am știut că există scriitoare. Pentru că nu erau nici în manuale, nici înrămate, pe holurile școlii, literatura a avut multă vreme un chip masculin: fruntea înaltă a lui Eminescu, cravata lui Camil Petrescu, cearcănele lui Marin Preda. Deși o Hortensia Papadat-Bengescu, o Ana Blandiana mai apăreau din când în când, ele erau considerate o întâmplare: niște maci apăruți accidental în literatură, care compuneau „poezele”. Nu pentru că asta le-ar fi fost vocația și că fără literatură nu ar fi putut să trăiască.

Scriitoarele au fost mereu menținute la periferia vieții literare – mai întâi nu au avut acces la educație, apoi la slujbe care să le asigure independența financiară, mai târziu la recunoaștere prin premii, cronici, rezidențe. Ca să scrie și să primească recunoaștere, scriitoare ca George Eliot, surorile Brontë au fost nevoite să își asume identitate masculină sau să își ascundă preocupările; când scria în sufrageria comună, Jane Austen trebuia să pretindă că redactează scrisori. Umbra bărbaților care stabileau canoane, alcătuiau manuale a planat mereu asupra celor care, deși trăiau doar pentru literatură, aveau sexul „nepotrivit”; Titu Maiorescu considera că femeia se tâmpește cu timpul și cu toate astea el este în continuare studiat la școală, dar Sofia Nădejde – cea care l-a combătut, nu. Prea puțini știm că prima prozatoare din România e considerată a fi Constanța Dunca-Schiau. Câți au citit sau măcar au auzit de Sonia Larian, Lucia Demetrius, Alice Botez, Sorana Gurian sau Mariana Marin?

Dacă e să mă gândesc în urmă, nu biografiile, nici numele scriitoarelor mi-au lipsit cel mai mult, ci povestea tenacității lor, cum au făcut ele față eșecurilor, îndoielilor, cum s-au construit ca scriitoare și cum a evoluat scriitura lor – acel portret interior care mi-ar fi permis să mă confrunt cu ele în propriile mele încercări de a deveni scriitoare. Și pentru că a afla despre scriitoare, a le studia operele e important nu doar pentru cei interesați de literatură, ci și pentru a avea o diversitate de reprezentări ale femeilor în viața publică, las aici o listă de scriitoare contemporane cu îndemnul să le citiți cărțile: Veronica D. Niculescu, Simona Popescu, Ioana Nicolae, Svetlana Cârstean, Angela Marinescu, Domnica Drumea, Simona Sora, Adela Greceanu, Adriana Bittel, Cecilia Ștefănescu, Ana-Maria Sandu, Andreea Răsuceanu.

Emanuela Ignățoiu-Sora, scriitoare

Drepturile omului, istoria minorităților și educația sexuală

Deși trăim în era internetului și oamenii pot obține foarte ușor informațiile care le sunt necesare, de cele mai multe ori copiii nu știu să caute informația cea mai bună. De aceea, consider că una dintre cele mai importante misiuni ale școlii românești, mai ales pentru a educa o societate viitoare, este aceea de a învăța copiii cum să își caute informația necesară pe internet, de a-i ajuta să acceseze informațiile cele mai bune și mai satisfăcătoare.

În altă ordine de idei, în contextul unei societăți care tinde spre marginalizarea minorităților de orice fel, de la minoritățile sexuale până la cele religioase sau etnice, consider că școala ar trebui să pună accent pe materiile prin care să instruiască elevii cu privire la cultura minorităților etnice din toata lumea, cultura popoarelor în general, cu accent pe cele migratoare, cele care sunt nevoite să plece din țările lor din diferite motive – astfel, elevii ar învăța să fie toleranți și respectuoși cu celelalte etnii cu care ar intra în contact.

În ceea ce privește minoritățile sexuale, ar fi imperios necesar să se introducă în școli educația sexuală încă din gimnaziu. Interesul elevilor privind viața sexuală începe încă din perioada preadolescentină și, având adesea acces nelimitat la internet, găsesc repede informații. De cele mai multe ori însă le găsesc pe cele eronate, iar din lipsa educației de acasă tind să pună în practică ceea ce găsesc online sau aud de la prietenii lor, și aceia de cele mai multe ori dezinformați. În situația în care numărul fetelor minore însărcinate în România depășește clar media europeană, consider foarte importantă introducerea educației sexuale în școli – și aceasta să fie predată nu de diriginți, ci de personal calificat angajat din organizațiile care se ocupă cu acest lucru.

Nu în ultimul rând, drepturile omului nu sunt cunoscute și mediatizate exact în rândul celor ce au nevoie de aceste informații. De aceea, încă există situații de discriminare și segregare în școală, la locul de muncă, la locul de joacă și lista poate continua: necunoscându-și drepturile, oamenii nici măcar nu încearcă să se apere, ei considerând că este o normalitate să nu ți se primească copilul în clasa A sau să nu fii consultat de către un medic din motiv că nu ești îmbrăcat curat. Ne întrebăm de ce există încă evacuări, de ce există încă copii neșcolarizați, de ce există încă abandon școlar, de ce există încă minore însărcinate? Există atâta vreme cât informațiile despre drepturile fundamentale nu ajung la cei care au nevoie să și le cunoască.

Steluța Slate, profesor de limba romani